355 Laringospasm

INDICAŢII. Această intervenţie este practicată atunci când

cancerul a fost diagnosticat precoce, sau atunci când el

rămâne limitat, şi permite păstrarea laringelui.

TEHNICĂ. Deschiderea este tot atât de mare ca şi pentru

laringectomia totală. După mărimea părţii de laringe

îndepărtată şi după locul de amplasare a cancerului, poate

să rămână sau nu o adâncitură dedesubtul cicatricii.

Pacientul se alimentează normal. După o lungă reeducare,

pacientul poate respira pe căile naturale. El vorbeşte

cu tulburări de fonaţie mai mult sau mai puţin importante,

dar îşi păstrează parţial vocea.

LARINGELUI (cancer al). Tumoră malignă care se

dezvoltă pe peretele laringelui.

CAUZE ŞI FRECVENŢĂ. Cancerul laringelui rezultă

dintr-o intoxicaţie îndelungată cu tutun. Dacă subiectul mai

consumă şi alcool, riscul este considerabil crescut. Bărbaţii

sunt mult mai afectaţi decât femeile. Cancerul laringelui

se declară, în general, la o vârstă între 40 şi 60 ani.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Semnul cel mai precoce

este o alterare a vocii: vocea este spartă sau răguşită. Apoi

apare o jenă respiratorie şi o umflare a unuia sau mai multor

ganglioni limfatici ai gâtului.

TRATAMENT. Acesta se modulează în funcţie de locul

tumorii, de dimensiunile ei şi de eventuala atingere a

ganglionilor. Sunt folosite trei tratamente, fie separat, fie

în asociere: chirurgia, radioterapia şi chimioterapia în cazurile

cele mai avansate. Actul chirurgical este laringectomia

(ablaţia laringelui), parţială sau totală, care antrenează

perturbaţii în alimentaţie (bolnavul înghite în alt mod),

respiraţie şi fonaţie, toate necesitând o reeducare. Supravegherea

trebuie să fie urmată timp de zeci de ani după

tratament.

LARINGITA. Inflamaţie a laringelui.

Laringita acută. Este o inflamaţie şi o îngustare a căilor

aeriene foarte frecventă la copilul mai mic de 5 ani, la care

poate antrena o jenă respiratorie, chiar o asfixie prin

obstrucţie. Boala este mai puţin gravă la adult, căile aeriene

fiind prea largi pentru a putea fi obstruate.

DIFERITE TIPURI DE LARINGITA ACUTĂ. Se deosebesc

laringita subglotică, cea mai frecventă, şi epiglotita.

• Laringita subglotică este o inflamaţie a regiunii corzilor

vocale. Ea este de origine virală, apărând în general cu

Ocazia unei rinofaringite (asociere dintre o rinită şi o

inflamaţie a faringelui). Copilul respiră zgomotos, inspiraţia

ti face rău. El are o tuse aspră, ca un lătrat. Vocea este

răguşită.

Cele mai multe cazuri sunt benigne şi se vindecă rapid.

tn schimb, orice jenă respiratorie a copilului constituie o

urgenţă medicală. Dacă jena respiratorie persistă, copilul

trebuie spitalizat.

I Epiglotita este o inflamaţie care se situează deasupra

glotei. De origine bacteriană, ea nu este mai gravă decât

precedenta. Copilul nu ajunge să-şi mai înghită saliva şi îi

curg balele. Febra sa este ridicată. Jena respiratorie este

intensă: ea obligă copilul să ia o poziţie particulară, aplecat

în faţă, care trebuie păstrată, deoarece există un risc de stop

respirator dacă bolnavul este lungit. Transportarea la spital

trebuie să fie imediată şi asigurată de un specialist în

reanimare.

Laringita cronică. Aceasta este o inflamaţie a mucoasei

laringelui, foarte frecventă la adult. O laringita cronică se

declară în urma unui surmenaj al vocii (adesea profesional:

cântăreţi, profesori etc), a unei infecţii locale (angină,

infecţie dentară, rinofaringită, sinuzită etc.) dar, cel mai

frecvent, ea este legată de o intoxicaţie cu tutun. Unele dintre

aceste laringite sunt stări precanceroase. O laringita cronică

se manifestă printr-o voce răguşită, surdă, prea ascuţită

sau prea gravă, uneori tărăgănată.

LARINGOCEL. Hernie a laringelui.

Un laringocel poate fi consecutiv unei deformaţii a

peretelui laringean, proeminând fie în interiorul laringelui,

fie în exteriorul acestuia, sub piele. El mai poate proveni

dintr-o malformaţie congenitală. Un laringocel nu generează

nici durere, nici jenă. Formele prea voluminoase pot fi

operate.

LARINGOSCOPIE. Examen care permite vizualizarea

laringelui.

INDICAŢII. Laringoscopia este un examen practicat în caz

de disfonie (modificare anormală a timbrului vocii: voce

aspră, spartă etc), de tulburări ale deglutiţiei, de dureri ale

faringelui sau de dificultăţi respiratorii.

TEHNICI. Există două tipuri de laringoscopie: laringoscopia

indirectă şi laringoscopia directă.

• Laringoscopia indirectă este tehnica cea mai simplă de

vizualizare a laringelui. Ea se face în cursul unei consultaţii

la medic. Pacientul este aşezat în şezut, medicul aflându-se

în faţa lui şi purtând o lampă de iluminare pe frunte.

Pacientul deschide gura, iar medicul îi trage limba în faţă.

Apoi introduce o oglindă mică în fundul gurii şi priveşte

baza limbii, faringele, epiglota, corzile vocale şi primele

inele ale traheei.

• Laringoscopia directă este o tehnică de vizualizare a

laringelui mult mai complexă, sub anestezie generală. Un

fibroscop, adică un tub conţinând un sistem optic şi de

iluminare, este introdus prin gură până în laringe.

Instrumentele miniaturizate de la extremitatea laringoscopului

sau o radiaţie laser permit să se realizeze imediat

actele chirurgicale dacă examenul relevă necesitatea

acestora. -> FlBROSCOPIE.

LARINGOSPASM. Contracţie bruscă a muşchilor laringelui,

provocând ocluzia sa prin unirea corzilor vocale.

SINONIM: spasm al laringelui.

LARINGOTOMIE

LARINGOTOMIE. Deschidere chirurgicală a laringelui,

pe întreaga sa înălţime sau numai pe o porţiune. SINONIM:

tirotomie.

LARVA MIGRANS CUTANATĂ. Boală parazitară

provocată de infestarea cu larve de nematode (viermi

rotunzi) care se deplasează sub piele, larve care nu ajung

la stadiul adult. SINONIME: dermatită verminoasă rampanta,

dermatiris linearis migrans (dermatitâ lineara migratorie).

larva rampans, pseudomiază rampantă.

CONTAMINARE. O larva migrans cutanată se contractează,

în ţările tropicale, mergând cu picioarele goale pe

sol sau alungindu-te pe plajele contaminate. Larvele pătrund

în organism prin piele, sub care migrează lent timp de mai

multe săptămâni.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Deplasarea larvelor sub

piele duce la apariţia în relief a unor cordoane sinuoase,

roşietice şi provoacă o mâncărime intensă. O larva migrans

cutanată durează câteva săptămâni cel mult (în jur de două

luni).

Leziunile sunt amplasate pe picioare, pe fese şi pe spate,

mai rar în alte locuri.

TRATAMENT. Medicul prescrie, în general, o pomadă

pentru a calma mâncărimilc. Tratamentul cu comprimate

de ivermectină, sau eventual cu tiabcndazol (substanţă prost

tolerată de organism), nu poate fi făcut decât în spital.

LARVA MIGRANS VISCERALĂ. Boală parazitară

provocată de infestarea cu larve de ascaris (viermi paraziţi

ai intestinului subţire) ai câinilor şi pisicilor. SINONIM:

toxocaroză.

Larva de ascaris, după eclozarca ouălor în intestin,

migrează în ficat, plămâni, uneori în creier sau în ochii

omului şi trăieşte între 18 luni şi 2 ani.

CONTAMINARE. O larvă migrans viscerală se contractează

prin ingerarea ouălor de ascaris care, prezente în

excrementele animalelor afectate, contaminează mediul:

apa de băut în ţările în curs de dezvoltare, fructele şi

legumele etc.

SIMPTOME. O larvă migrans viscerală atinge de cele mai

multe ori copilul, în comparaţie cu adultul. Ea duce la febră,

oboseală, tuse, astm, urticaric, diaree, un ficat care creşte

în volum şi provoacă dureri difuze, uneori apar şi

convulsii.

TRATAMENT. Tratamentul fiind puţin eficace, bolnavii

sunt de cele mai multe ori supravegheaţi cu regularitate timp

de 2 ani sau mai mult (pot apărea, de fapt, probleme şi după

moartea larvelor) şi sunt supuşi unor examene: numărătoare

sangvină şi controlul ochilor, îndeosebi. Tratamentul se face

în spital.

LASER. Aparat care produce un fascicul îngust de radiaţie

luminoasă coerentă spaţial şi temporal.

356

INDICAŢII. Aplicaţiile laserului sunt foarte diferite.

• In dermatologie, el serveşte la distrugerea unor tumori

cutanate şi a petelor pigmentate.

• In gastroenterologie, laserul este utilizat pentru a

pulveriza calculii canalului coledoc; pentru deschiderea unei

treceri care să restabilească circuitul digestiv în tumorile

evoluate ale esofagului şi ale rectului; pentru a coagula

vasele care sângerează în interiorul tubului digestiv

(ulceraţii, angioame).

• In ginecologie, el este folosit mai ales pentru a distruge

leziunile precanceroase ale colului uterin.

• în neurologie el permite distrugerea unor leziuni

tumorale.

• In oftalmologie laserul este utilizat mai întâi de toate în

prevenirea dezlipirii de retină, pentru a face să adere retina

şi membranele subiacente la nivelul rupturilor sau leziunilor

degenerative ale retinei; apoi, pentru distrugerea micilor

leziuni retiniene; în sfârşit, pentru fotocoagularea microanevrismelor

retiniene consecutive diabetului.

• In otorinolaringologie, laserul permite tratarea unor leziuni

ale corzilor vocale şi ale laringelui.

• Inpneunuilogie, laserul permite distrugerea tumorilor care

obstrucază bronhiile mari stânjenind respiraţia; el mai dă

posibilitatea tratării obstacolelor netumorale ca îngustările

consecutive unei cicatrice rămase după intubare sau traheotomie;

în caz de tumoră malignă, laserul poate servi la

ameliorarea confortului respirator al bolnavului.

• Noi indicaţii sunt actualmente în studiu: distrugerea

plăcilor de aterom de pe pereţii arteriali, ale tumorilor

prostatei etc.

LASSA (febră de). Boală infecţioasă gravă şi foarte

contagioasă cauzată de virusul Lassa (Arenavirus, cu A.R.N.).

Febra de Lassa aparţine grupului de febre hemoragice

africane.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Incubaţia este de 10 zile, apoi

apare o stare gripală cu dureri musculare şi dureri de cap,

uneori cu angină şi dureri digestive. Semne mai grave se

manifestă către a 6-a zi a bolii, însoţind sau nu o erupţie

cutanată: hemoragii superficiale şi digestive, stare de şoc,

miocardită (inflamaţia miocardului), diaree severă şi

vărsături. Este posibilă o vindecare spontană în vreo două

săptămâni, dar care lasă bolnavul într-o stare de mare

oboseală şi slăbiciune. Mortalitatea este însemnată în

absenţa tratamentului.

TRATAMENT. Subiecţii infectaţi sunt trataţi prin injectarea

de medicamente antivirale şi, în lipsa acestora, prin seroterapie

(ser care conţine anticorpi activi împotriva acestui

LAURENCE-MOON-BARDET-BIEDL (sindrom al

lui). Sindrom ereditar caracterizat prin asocierea unei retinite

pigmentare (inflamaţie a retinei), a unei obezităţi, a unor

anomalii ale degetelor de la mâini şi picioare, a unei

întârzieri mintale şi a unei insuficienţe ovariene sau

357 LEGIONARILOR

testiculare, cărora li se asociază uneori anomalii renale şi

o micşorare a forţei musculare a membrelor inferioare.

LAXATIV. Medicament utilizat în tratamentul constipaţiei.

Un regim alimentar bogat în fibre (legume verzi, târâte

• etc.), absorbţia de apă în cantitate suficientă, orc de masă

regulate, o gimnastică abdominală ameliorează de obicei

o constipaţie. Dacă totuşi aceasta persistă, medicul poate

prescrie laxative.

Laxativele administrate pe cale orală

^Laxativele de lest (mucilagiu, târâte) trebuie să fie înghiţite

cu multă apă. Astfel umflate, ele cresc volumul şi consistenţa

conţinutului intestinului.

BLaxativele lubrifiante (ulei de parafină) înmoaie scaunele,

facilitând astfel trecerea lor.

MLaxativele osmotice (sorbitol, lactuloză, manitol) reţin apa

corpului în intestin şi cresc astfel volumul şi hidratarea

I scaunelor.

I • Laxativele stimulante, mai ales cele pe bază de plante,

I ac(ionează iritând intestinul, ale cărui mişcări şi secreţii sunt

I stimulate. Efectul iritant al acestor laxative nu trebuie utilizat

I decât episodic şi în cure foarte scurte, deoarece, chiar luate

I sub forma unei tizane, utilizarea lor regulată provoacă

I dureri, o inflamaţie a intestinului şi o obişnuire. Acestea

B sunt purgative (laxative puternice).

I Laxativele utilizate pe cale rectală. Atunci când laxa

I tivele administrate pe cale orală nu au efect, se utilizează

I spălaturile sau supozitoarele cu glicerina. Ele provoacă o

I evacuare rapidă a scaunelor: durata până când îşi fac efectul

• este de câteva minute. Utilizarea lor îndelungată este

• nerecomandabilă.

• Utilizarea unui laxativ, pe cale orală sau rectală, trebuie

K si fie oprită de îndată ce s-a restabilit un tranzit intestinal

• normal pentru a evita o diaree sau tulburări mai grave.

I LAXATIVELOR (boală a). Afecţiune legată de utili-

• zarea masivă de laxative (fenolftalcină sau antrachinone).

• Boala, rară, survine la persoanele, în general femei,

• obsedate de a avea mereu scaune, de exemplu din cauza

• dorinţei de a slăbi sau a fobiei de a fi constipate.

t Ea se manifestă printr-o stare de slăbiciune cronică,

:; asociată cu o deshidratare şi cu o uscăciune a mucoaselor,

l precum şi cu o pigmentare întunecată a pielii.

Tratamentul constă în oprirea laxativelor, în asigurarea

unui aport de potasiu şi în aplicarea unui tratament uşor al

constipaţiei, atunci când ea există. Pentru a evita recidivele

S este necesară adesea şi o îngrijire psihiatrică.

B UXITATE. Posibilitate a unei articulaţii de a efectua

B «iscări fie de o amplitudine anormală, fie care nu pot fi

B efectuate în mod normal.

LĂCRIMARE. Scurgere de lacrimi provocată de o

iritatie a ochiului sau de un obstacol mecanic în calea

evacuării lor.

Secreţia de lacrimi este o reacţie reflexă destinată protejării

corneei iritate (corp străin, ulceraţie). Unele tulburări

care nu au la bază o afecţiune a ochiului, de exemplu o rinită

alergică (febra fânului), se manifestă şi ele printr-o lăcrimare

excesivă.

O lăcrimare poate să se producă şi atunci când canalul

de scurgere a lacrimilor nu-şi poate îndeplini funcţiile sau

când este obstruat. O paralizie poate, de asemenea, să se

afle la originea unei lăcrimări, denumită în mod obişnuit

lacrimi de crocodil, care se manifestă în cursul masticaţiei.

Tratamentul depinde de cauza lăcrimării.

L.C.R. • CEFALORAHIDIAN (lichid).

LDL COLESTEROL. Fracţiune a colesterolului sangvin

transportată de către lipoproteine (molecule care asociază

lipidele şi proteinele) de tip LDL (din engleză, low density

lipoproteins, proteine cu densitate mică). SINONIM: colesterol

LDL.

Nivelul sangvin de LDL colesterol, denumit în mod

obişnuit „colesterol rău", este un indicator al riscului de boli

coronariene mai precis decât nivelul colesterolului total.

O creştere a acestui nivel dincolo de 1,6 grame pe litru

reprezintă o creştere a riscului coronarian.

L.E.D. -> LUPUS ERITEMATOS DISEMINAT.

LEGG-PERTHES-CALVE (boală a lui). Boală necrozantă

a capului femural, care afectează copilul de vârstă între

5 şi 10 ani. SINONIM: osteocondrila primitivă a şoldului.

Boala lui Legg-Pcrthes-Calvc este cauzată, probabil, de

o întrerupere locală a circulaţiei sangvine. Copilul atins de

această afecţiune are o suferinţă a şoldului şi merge şchiopătând.

La începutul bolii, a cărei evoluţie este foarte lentă,

radiografia poate fi normală; o scintigrafie osoasă este atunci

necesară pentru a confirma diagnosticul.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Scopul tratamentului

fiind de a păstra sfericitatea capului femural, fragilizat de

boală, vindecarea implică un repaus complet al şoldului,

de cele mai multe ori la pat; sunt adesea necesare tracţiuni

şi purtarea unui gips. Reluarea mevsului este în general

posibilă după 12-18 luni de la debutul bolii.

LEGIONARILOR (boală a). Pneumopatie acută gravă,

cauzată de un bacii Gram negativ, Legionella penumophila.

SINONIM: legioneloză.

Lejţionella pneumophila supravieţuieşte mai ales în apa

de condensare a sistemelor de climatizare şi în apa de

distribuţie urbană. Infecţia este consecutivă inhalării

picăturilor de apă deosebit de contaminate.

SIMPTOME ŞI SEMNE. După o incubare de 2-10 zile,

boala se declară sub forma unui sindrom pseudogripal care

LEGUMĂ 358

asociază cefalee, dureri musculare şi abdominale, diaree,

tuse uscată, o febră uşoară şi senzaţia de rău general. Pneumonia

se manifestă printr-o durere toracică, o dificultate

respiratorie şi o tuse cu puţină expectoraţie. Această perioadă

durează aproximativ o săptămână, apoi evoluţia merge

fie spre vindecare, fie spre o agravare a tulburărilor

respiratorii.

TRATAMENT. O antibioterapie adaptată şi precoce, administrată,

în general, pe cale intravenoasă, permite o evoluţie

favorabilă şi o vindecare de cele mai multe ori foarte rapidă.

LEGUMĂ. Plantă ale cărei frunze, tulpini şi/sau rădăcini

sunt comestibile.

Legumele au proprietăţi comune: un conţinut mare în

apă (în medie, 90%), o mică valoare energetică, un conţinut

bogat în săruri minerale, în vitamine şi în fibre (celuloză).

Principalele minerale pe care le conţin sunt calciul (între

40 şi 50 miligrame pe 100 grame, în medie), potasiul,

cuprul; unele sunt bogate în sodiu (perele, sfecla, ţelina).

Legumele mai conţin şi vitaminele Bl şi B2, provitamine

A (carotene); vitamina C este prezentă mai ales în legumele

de culoare roşie, portocalie sau verde. Pentru a păstra

cât mai mult din calităţile lor nutrivite, este recomandabil

ca fierberea acestor legume să se facă în foarte puţină apă

şi de preferinţă nedescojite, întregi sau în bucăţi mari.

Fierberea în vapori de apă limitează, de asemenea, distrugerea

vitaminelor. De asemenea, este recomandabil ca

legumele să fie bine spălate cu apă potabilă pentru a evita

transmiterea bolilor parazitare (toxoplasmoza, de exemplu)

şi pentru a elimina reziduurile de produse fitosanitare

(pesticide, îngrăşăminte). Legumele, datorită slabei lor

valori calorice, deţin adesea un loc preponderent în

regimurile de slăbire.

LEGUMINOASĂ. Plantă dicotiledonată al cărei fruct

este o păstaie.

Sunt comestibile numeroase varietăţi de leguminoase:

bobul, fasolea uscată, lintea, mazărea etc. Acestea sunt

legume uscate care se deosebesc de legumele proaspete prin

bogăţia lor în proteine (25% în medie) şi prin valoarea lor

calorică mai ridicată (între 120 şi 340 kilocalorii pentru

KM) grame). Leguminoasele conţin o mare proporţie de

amidon (între 55 şi 60%) şi de fibre vegetale. Aceste fibre

pot fi iritante pentru mucoasa intestinală, ceea ce le face

nerecomandabile persoanelor cu colon iritabil; piureurile

de leguminoase sunt totuşi tolerate mai bine. Conţinutul

leguminoaselor în vitaminele grupului B este însemnat, deşi

acestea sunt parţial distruse în cursul gătitului. în plus, ele

sunt bogate în fosfor, în iod, în calciu, în fier. Absorbţia

fierului şi calciului este totuşi de nivel mediocru. Aceste

diferite proprietăţi nutritive fac din ele un aliment indispensabil

echilibrului alimentar, mai ales pentru persoanele

care urmează un regim vegetarian (care nu cuprinde decât

produse de origine vegetală).

LEINER-MOUSSOUS (boală a lui). Afecţiune dermatologică

benignă a sugarului ce atinge, în principal, faţa şi

şezutul. SINONIME: dermatită seborekă a susurului, eritraăermie

descuamativd.

Boala lui Leiner-Moussous se observă între a 2-a şi a

4-a lună de viaţă. Cauza este de cele mai multe ori necunos-

Erupţia debutează cel mai frecvent printr-o înroşire a

plicilor şi a zonelor convexe ale bazinului (fese, organe

genitale), precum şi prin afectarea pielii capului, ducând

la scuame grase, groase, gălbui sau cafenii pe o piele roşie

(cruste de lapte). Leziunile se propagă apoi rapid pe întreg

corpul, formând scuame. Această erupţie este, de obicei,

bine suportată de către copil, care nu simte mâncărimi.

EVOLUŢIE Şl TRATAMENT. Tratamentul constă în folosirea

antisepticelor locale: băi cu permanganat de potasiu

sau cu antiseptice necolorate, diluate în soluţie apoasă, care

trebuie să fie urmate de aplicarea de soluţii sau de pomezi

antifungice şi de vaselină pe pielea capului.

LEIOMIOM. Varietate de tumoră benignă care se dezvoltă

pe seama fibrelor musculare netede.

Leiomiomul, de cauză necunoscută, are ca loc preferenţial

peretele uterin şi pielea.

LEIOMIOSARCOM. Tumoră malignă care se dezvoltă

pornind de la muşchii netezi.

Leiomiosarcoamele apar mai ales pe tubul digestiv.

LEISHMANIOZĂ CUTANATĂ. Boală parazitară

provocată de infestarea celulelor pielii cu diferite specii de

protozoare flagelate din genul Leishmania. SINONIM:

buton de Alep.

Boala se întâlneşte în Africa de Nord şi de Est, în

America tropicală, în India şi în perimetrul bazinului

mediteranean.

CONTAMINARE. Parazitul este găzduit de câini şi de

rozătoare şi se transmite prin insecte mici numite flebotomi

(din genul Phlebotomus sau Lutzomiya).

SIMPTOME. Leishmanioza cutanată se caracterizează prin

unul sau mai multe ulcere de la câţiva milimetri la un centimetru

diametru pe pielea din părţile corpului neacoperite

de haine şi mai ales, pe faţă sau pe mâini.

TRATAMENT. Leishmanioza cutanată se vindecă spontan,

dar lent. Este deci preferabil să se prescrie bolnavului medicamente

injectabile direct în ulceraţie, care accelerează

vindecarea.

PREVENIRE. Utilizarea unor haine acoperitoare şi a

insecticidelor, cu care pot fi impregnate plasele contra

ţânţarilor (musticarii), protejează împotriva înţepăturilor

insectelor, care totuşi în exterior rămân greu de evitat mai

ales din cauza dimensiunilor lor mici şi a zborului lor

silenţios.

359 LENTILĂ DE CONTACT

LEISHMANIOZĂ CUTANEOMUCOASĂ. Boală

parazitară cauzată de infestarea celulelor pielii şi mucoaselor

(în particular cele ale feţei) cu protozoarele flagelate din

genul Leishmaniu. SINONIM: buton de Bahia.

Leishmaniozele cutaneomucoase se întâlnesc mai ales

în America Centrală şi în America de Sud.

' CONTAMINARE. Parazitul, care măsoară câţiva microni

în diametru, este găzduit de animale şi se transmite prin

înţepătura micilor insecte din genul Phlebotomus sau

Lutzomiya. înţepătura insectelor femele este dureroasă

(insectele masculi nu înţeapă).

i SIMPTOME. Leishmaniozele cutaneomucoase se manifestă

I prin ulceraţii pe faţă care pot lăsa cicatrice, chiar mutilări

însemnate. Durata de evoluţie a bolii este variabilă şi se

poate întinde pe mai mulţi ani.

TRATAMENT. Injectarea directă în ulceraţiile bolnavului

a unor medicamente ca antimoniatul de meglumină, lomidina,

amfotericina B sau stibiogluconatul de meglumină

accelerează vindecarea.

I LEISHMANIOZĂ VISCERALĂ. Boală parazitară a

1 omului şi câinelui, provocată de infestarea cu un protozoar

I flagelat din genul Leishmaniu. SINONIME: febră dumdum,

1 kala-azar (sau febră neagră).

I Leishmaniile trăiesc şi se multiplică în anumite celule

I ale sângelui şi ale măduvei osoase şi distrug celulele

E respective.

1 Leishmanioza viscerală este frecventă în regiunile tropi-

I cale şi mediteraneene (între care şi sudul Franţei) şi

I afectează mai curând copilul decât adultul.

I CONTAMINARE. O leishmanioza viscerală se transmite

B. omului şi câinelui prin înţepătura unor insecte mici, flebo-

• tomii. Acestea, după ce au înţepat un om sau un câine atins

I de leishmanioza, sunt purtătoare ale parazitului, care se

• dezvoltă şi se multiplică în organismul lor. De obicei câinele

B familiei se află la originea declanşării unei leishmanioze

• viscerale.

• SIMPTOME. Durata de incubaţie este foarte variabilă, de

• la câteva săptămâni la câteva luni, chiar mai mulţi ani, după

• starea imunitară a purtătorului. Simptomele apar treptat:

• slăbire,oboseală, paloare, gâfâială şi mai ales febră neregul

i ' tată persistentă cu, în aceeaşi zi, vârfuri de temperatură de I40-41°C şi scăderi mai mult sau mai puţin rapide. Volumul

ficatului şi al splinei cresc. Uneori apar ganglioni mari la

gât şi subsuoară. Bolnavul mai suferă de diaree şi, în stadiul

avansat al bolii, se formează pete întunecate pe piele.

TRATAMENT. Medicul prescrie lomidină, antimoniat,

•tibiogluconat de meglumină şi amfotericina B. Acţiunea

«eestor substanţe constă probabil în împiedicarea multipli-

«firii leishmaniilor şi în permiterea fagocitării paraziţilor de

titre celulele sangvine. Acest tratament este eficace, cu

excepţia cazurilor de SIDA, şi nu se aplică unui câine

contagios, care trebuie sacrificat. Această boală este gravă

şi trebuie îngrijită cu atenţie, deoarece poate fi mortală.

PREVENIRE. în perioada de timp caldă şi umedă, este

recomandabil să se utilizeze insecticide pentru a ucide

flebotomii şi să se doarmă sub o plasă contra ţânţarilor

(musticar) impregnată, de asemenea, cu insecticid (deoarece

insectele de dimensiuni mici trec cu uşurinţă prin ochiurile

plasei).

LENTIGINOZÂ. Boală genetică ce se caracterizează

printr-o erupţie abundentă de lentigo (mici pete cutanate

brune).

Lentiginozele pot fi izolate sau pot să se asocieze cu

atingeri viscerale sau cu malformaţii, grupând diferite

afecţiuni ale căror semne apar din copilărie.

LENTIGO. Mică pată cutanată. SINONIM: aluniţă, lentigina.

Lentigo corespunde unei creşteri a numărului de melanocite,

celule răspunzătoare de pigmentaţia cutanată. Ele

formează pete de culoare brună, rotunde, cu diametrul de

câţiva milimetri. Un lentigo poate fi foarte greu de deosebit

de alte pete pigmentare, ca nevul nevocelular (mică malformaţie

cutanată care poate necesita o ablaţie chirurgicală).

DIFERITE TIPURI DE LENTIGO. Există două forme

particulare de lentigo.

• Lentigo senil care reprezintă pete brune de câţiva centimetri

diametru pe spatele mâinilor persoanelor în vârstă.

Acest lentigo este lipsit de semnificaţie patologică şi se

tratează prin crioterapie (zăpadă carbonică sau azot lichid).

• Lentigo malign, sau melanozâ lui Dubrcuilh, apare la

persoanele în vârstă şi formează o pată de culoare maronie,

atingând uneori mai mulţi centimetri în diametru, pe

obraji, pe frunte, pe pleoape sau chiar pe spatele mâinilor

şi pe faţa posterioară a gambelor. Aceasta constituie o

leziune precanceroasă, cu prognostic mai degrabă favorabil,

tratat prin ablaţie chirurgicală. -* LENTIGINOZÂ, MELANOZÂ.

LENTILĂ CU TREI OGLINZI. Mic instrument care

conţine o lentilă utilizată pentru examenul fundului de ochi.

După ce s-a instilat în ochiul pacientului un colir

anestezic (una-două picături), medicul pune direct pe cornee

lentila cu trei oglinzi, pe care o roteşte uşor pentru a observa

toate părţile retinei.

LENTILĂ DE CONTACT. Proteză optică transparentă,

foarte subţire şi concavă, care se pune pe corneea ochiului

pentru a corecta defectele de vedere. SINONIME: lentila

corneeană, sticlă de contact.

Spre deosebire de ochelari, lentilele de contact nu

alunecă, nu cad, nu se acoperă cu aburi sau cu apa de ploaie.

Dar ele necesită o adaptare care trebuie să se facă treptat,

sub control medical, astfel încât să se poată aprecia toleranţa

LENTIVIRUS 360

întreţinerea lentilelor de contact

Lentilele trebuie în mod obligatoriu să fie curăţate şi

aseptizate în fiecare zi cu un produs de întreţinere adaptat

naturii lentilelor şi prescris de către oftalmolog.

Deproteinizarea, care permite îndepărtarea depozitelor

proteice albe provenind din pelicula (filmul) lacrimală,

trebuie să fie realizată o dată pe săptămână. Lichidul în

care sunt puse lentilele pentru a fi spălate de îndată ce

sunt scoase de la ochi trebuie să fie schimbat zilnic, iar

tocul care le susţine în timpul cufundării în lichid trebuie

să fie schimbat în fiecare lună. în cursul manipulărilor

este important să ai mâinile foarte curate şi unghiile tăiate

scurt pentru a evita ruperea lentilelor suple. în sfârşit,

întreţinerea lentilelor trebuie să se facă deasupra unei

suprafeţe curate, netede şi bine luminate.

De altfel, atunci când se poartă lentile de contact, este

preferabil să se utilizeze pentru îngrijirea feţei produse

hipoalergenice şi să se evite fardarea rebordului interior

al pleoapelor. Este recomandabil să se procedeze la machiaj

după punerea lentilelor de contact şi Ia demachiaj

după plasarea lor în tocul de susţinere. în sfârşit, trebuie

să se ştie că fumul de ţigară îngălbeneşte lentilele de

contact.

DIFERITE TIPURI DE LENTILE DE CONTACT

• Lentilele suple, sau hidrojile. din material sintetic, nu pot

fi prescrise decât pacienţilor care au o bună secreţie

lacrimală şi nu suferă de vreo afecţiune conjunctivală

cronică. Ele corectează miopia şi hipermetropia, dar mai

puţin bine astigmatismul. Bine tolerate de la început, ele

pot fi purtate în cea mai marc parte a zilei şi sunt ideale

pentru purtatul ocazional (în cursul unei activităţi sportive.

de exemplu). Lentilele de contact necesită o întreţinere

riguroasă. Unele lentile suple, foarte fine, pot fi purtate timp

de perioade mai lungi, mai multe săptămâni de exemplu,

ziua şi noaptea. O supraveghere regulată este necesară

pentru a evita riscurile de infecţie.

• Lentilele flexibile, numite şi rigide sau semirijiide, sunt

indicate pentru corectarea astigmatismului, precum şi al

altor ametropii (miopie, hipermetropie). întreţinerea lor este

mai uşoară decât cea a lentilelor suple şi durata lor de

toleranţă, mai lungă, însă această toleranţă este mediocră

la început.

EFECTE SECUNDARE. Purtatul lentilelor de contact poate

provoca la unele persoane ulceraţii ale corneei, inflamaţii

superficiale ale corneei şi conjunctivite alergice, uneori

cauzate de produsele utilizate pentru întreţinerea lor. Insuficienţa

secreţiei lacrimale, mai frecventă la subiecţii în vârstă,

antrenează o iritaţie oculară la purtătorii de lentile de

contact. în sfârşit, niciodată nu trebuie purtată o astfel de

lentilă dacă ochiul devine roşu, se infectează, dacă vederea

se înceţoşează sau dacă antrenează o jena dureroasă.

LENTIVIRUS. Denumire a unui gen de virus cu A.R.N.

aparţinând familiei retrovirusurilor (Relroviridae).

La om, s-au identificat actualmente două lentivirusuri:

H.l.V. 1 şi H.l.V. 2, responsabile de SIDA.

LEO BUERGER (boală a lui). Arterită particulară a

membrelor inferioare. SINONIM: tromboangeita obliteranlă.

Boala lui Leo Buerger este o boală rară care afectează

de preferinţă subiecţii originari din Europa Centrală (boală

genetică) şi marii fumători. Ea constă într-o obstrucţie

progresivă a arterelor de calibru mic, care limitează aportul

sangvin la degetele de la picioare şi mâini şi provoacă

adesea o gangrena. Recidivele succesive antrenează amputaţia

degetelor atinse. Atunci când cauza bolii este tabagismul,

oprirea totală şi definitivă a fumatului este măsura cea

mai eficace pentru a stăvili evoluţia bolii.

LEPRĂ. Boală infecţioasă cronică ce se caracterizează

printr-o atingere a pielii, mucoaselor şi nervilor. SINONIM:

boala lui Hansen.

Lepra este încă o boală frecventă în regiunile intertropicale

ale Africii, Asiei,Oceaniei şi Americii Latine. Este

o boală endemică, adică o boală care face în permanenţă

un număr mare de victime.

CAUZE. Afecţiunea este cauzată de o bacterie în formă de

bastonaş, bacilul lui Hansen, sau Mycobacleriuin leprae.

Contagiunea nu este posibilă decât în unele forme de lepră

(lepra lepromatoasă); ea se face pornind de la secreţiile

nazale sau de la plăgile cutanate ale unui bolnav, care

contaminează pielea sau mucoasele (mucoasa respiratorie)

unui subiect sănătos.

SIMPTOME Şl SEMNE. Evoluţia leprei este foarte lentă

şi se întinde pe mai mulţi ani. Primele leziuni sunt mici pete

depigmentate, în general albe, cu diametrul de câţiva

milimetri, unde pielea este insensibilă şi nu transpiră. Boala

ia apoi fie o formă numită tuberculoidă, fie o formă zisă

lepromatoasă, sau chiar o formă intermediară.

• Lepra tuberculoidă, cea mai frecventă, se întâlneşte la

subiecţii care au mijloace de apărare imunitară relativ

eficace. Ea lezează mai ales nervii, îndeosebi în regiunile

cotului, gambei sau gâtului, şi aceştia devin palpabili sub

forma unor cordoane groase regulate sau având porţiuni cu

umflături şi strangulaţii. Evoluţia se face către o extindere

a leziunilor, o deshidratare progresivă a pielii, alterări ale

muşchilor şi nervilor care duc la rău perforant plantar |

(ulceraţii), refracţii ale tendoanelor şi aponevrozelor |

picioarelor şi mâinilor. |

• Lepra lepromatoasă, cea mai gravă, se întâlneşte la

subiecţii cu mijloace de apărare imunitară insuficiente. j

Ea se traduce prin apariţia de leproame, noduli de i

culoare roşie-brună dureroşi, care sângerează sub piele şi ,

sunt suficient de numeroşi pentru a fi mutilanţi; faţa, ;

atunci când este atinsă de astfel de leziuni, se numeşte

leonină (amintind de un leu). Leproamelor li se asociază

o rinită inflamatorie foarte contagioasă care poate antrena