391 Meningită

COMPLICAŢII ŞI SUPRAVEGHERE. Perioada postoperatorie

putând fi marcată prin complicaţii (infecţie,

hemoragie, absenţa recuperării funcţionale), se impune o

supraveghere medicală importantă şi o reeducare precoce.

Uneori sunt necesare operaţii secundare în săptămâna sau

în lunile care uremază pentru a încerca recuperarea funcţiilor

încă nerestabilite.

Reeducarea se întinde pe o perioadă cuprinsă între

18 luni şi 2 ani.

MEMBRU VIRIL. > PENIS

MEMORIE. Facultate pe care o posedă creierul de a păstra

o urmă a experienţei trecute şi de a o face să revină în

conştiinţă.

Memoria este un proces complex, care comportă trei

faze: învăţarea, stocarea informaţiei, apoi, restituirea (evocarea

şi recunoaşterea). Aceste fenomene nu se află sub

dependenţa unei regiuni precise şi specializate a creierului:

ele se derulează atât la nivelul centrilor nervoşi polivalenţi

(hipocamp, corpul mamilar şi hipotalamus) cât şi la nivelul

fibrelor nervoase care leagă cei trei centri.

în mod clasic, se disting memoria pe termen scurt, care

nu durează mai mult de câteva minute, şi memoria pe

termen lung. -• AMNEZIE.

MEMORIE IMUNITARĂ. Capacitatea unui organism

de a-şi aminti de o substanţă străină denumită antigen (de

exemplu, un germene), cu care s-a aflat deja în contact.

MENETRIER (boală a lui). Gastrită cronică ce este

caracterizată printr-o îngroşare importantă a mucoasei

gastrice. SINONIM: gastropatie hipenrofică gigantă.

Tratamentul, prost codificat, face apel la administrarea

de medicamente antisecretorii sau la chirurgie (ablaţia

stomacului în cazurile de denutriţie severă sau de degenerescentă

malignă).

MENIERE (boală a lui). Afecţiune a urechii interne care

se manifestă printr-un ansamblu de tulburări cuprinzând

vertije, o scădere a auzului şi zbârnâituri în urechi.

Boala lui Meniere afectează urechea internă, responsabilă

de auz şi de echilibru. în general, ea nu afectează

decât o ureche, dar poate fi şi bilaterală. Boala survine, în

crize, la persoanele de vârste cuprinse între 20 şi 50 de ani.

CAUZE. Cauza precisă a bolii lui Meniere nu este

cunoscută.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cu 30 minute până la o oră

înaintea crizei, semne vestitoare, ca o senzaţie de ureche

plină, permit subiectului să oprescă orice activitate care

poate deveni periculoasă pe timpul crizei. Acesta are

impresia că se învârteşte sau că totul se învârteşte în jurul

lui: el trebuie să se aşeze la orizontală. Acestui vertij i se

asociază transpiraţii, o stare de rău, greţuri şi vărsături, dureri

de cap şi o senzaţie de bâzâituri în ureche. Acuitatea auditivă

scade, mai ales cea pentru frecvenţele grave. Criza durează

mai multe ore şi epuizează subiectul bolnav. Frecvenţa

acestor crize este imprevizibilă. După 10-15 ani, crizele

de vertij se estompează, dar funcţia auditivă este atunci

foarte alterată.

TRATAMENT. în timpul crizeilor, subiectul trebuie să stea

în repaus. Tratamentul de fond este permanent şi face apel

la mai multe mijloace: o viaţă echilibrată este recomandată,

precum şi respectarea unui regim alimentar sărac în sare

şi excluderea tutunului şi alcoolului. Medicamentele prescrise

sunt: anxiolitice, diuretice, antihistaminice şi antivertiginoase.

Uneori, subiectul este îndemnat să urmeze o psihoterapie

antidepresivă. în caz de eşec al tratamentului medical

şi în faţa formelor deosebit de invalidante ale bolii lui

Meniere, au fost propuse tratamente chirurgicale.

MENINGE. învelişurile sistemului nervos central, în

număr de trei (dura mater, pia mater şi arahnoida).

MENINGIOM. Tumoră benignă care se dezvoltă pe

seama arahnoidei, foiţa medie a meningelor (învelişurile

sistemului nervos central).

Un meningiom survine, de obicei, între 20 şi 60 ani şi

formează o tumoră bine delimitată, prinsă de dura-mater

(foiţa de suprafaţă a meningelor); el împinge ţesutul nervos

subiacent fără să-1 invadeze. Evoluţia este foarte lentă şi

se întinde pe multe luni, chiar pe ani.

Dacă este în craniu, meningiomul provoacă semne specifice

pentru locul în care se găseşte (de exemplu, o paralizie),

însoţite de dureri de cap, vărsături şi crize de epilepsie.

Dacă se află în coloana vertebrală, el provoacă o compresie

a măduvei spinării: durere, paralizie, abolire a sensibilităţii

într-o regiune a corpului.

Tratamentul constă în scoaterea chirurgicală a tumorii

dacă aceasta este posibil. în caz contrar, simptomele sunt

corectate prin administrarea de antiemetice şi de

antiepileptice.

MENINGITA. Inflamaţie a meningelor şi modificarea

sau nu a lichidului cefalorahidian pe care acestea îl conţin

între ele.

Numeroase afecţiuni pot fi însoţite de o reacţie inflamatorie

a meningelui, ca bolile canceroase sau conectivitele

(lupus eritematos, sarcoidoză etc). Totuşi, meningitele cele

mai frecvente sunt infecţioase; clasificate în două grupe

după cum lichidul cefalorahidian este purulent sau limpede.

Meningitele purulente. Acestea sunt cauzate de infecţia

cu o bacterie, meningococ, pneumococ sau Haemophilus

influenzae.

• Meningita cu meningococ, denumită încă şi meningită

cerebrospinală, se declară adesea prin epidemii în colectivităţile

de copii sau de adulţi tineri. Există purtători sănătoşi

ai germenelui (care găzduiesc germenele în mucoasa

faringelui, dar nu fac boala), susceptibili să împrăştie

microbii pe cale aeriană.

MENINGOCEL 392

• Meningita cu pneumococ succede adesea unei infecţii a

cavităţilor interne ale urechii sau a sinusurilor feţei, uneori

unei infecţii respiratorii; evoluţia sa este adesea foarte gravă.

• Meningita cu Haemophilus influenzae este cu deosebire

severă la copiii sub vârste de 3 ani.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Boala se declară rapid printr-o

febră şi un sindrom meningean: se asociază dureri de cap,

vărsături, durere şi redoare a coloanei vertebrale şi fotofobie

(senzaţie neplăcută la lumină). Apariţia unei purpure

peteşiale (hemoragii cutanate punctiforme) este caracteristică

meningococului. în absenţa tratamentului, infecţia

riscă să se întindă la creier (meningoencefalită) şi să provoace

o comă, tulburări de comportament, paralizii, convulsii.

Germenele poate chiar să treacă în sânge, antrenând o

septicemie, poate să difuzeze în organele interne. Diseminarea

meningococului poate să se traducă printr-o purpura

fulminans, sau meningococie fulminantă, septicemie fulgerătoare

care evoluează în câteva ore.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. O meningită purulentă

constituie întotdeauna o urgenţă medicală; diagnosticul este

stabilit prin puncţie lombară. Tratamentul constă în antibioterapie

pe cale intravenoasă şi durează aproximativ zece

zile pentru meningitele cu meningococ, cel puţin două

săptămâni pentru meningitele cu pneumococ sau cu Haemophilus

influenzae.

PREVENIRE. Doar în cazul meningococului, din cauza

modalităţii de contagiune şi a existenţei purtătorilor sănătoşi,

se impune o antibioterapie preventivă la subiecţii care

au fost în contact strâns cu un bolnav sau dacă se plâng de

tulburări rinofaringeene atunci când aparţin aceleiaşi colectivităţi.

Actualmente este disponibil un vaccin împotriva

Haemophilus influenzae, precum şi un vaccin împotriva

unor suşe de meningococ.

Meningitele cu lichid cefalorahidian limpede.

Acestea sunt cauzate în mod excepţional de către o ciupercă

microscopică, mai des de către o bacterie (bacilul lui Koch.

Listeria monocytogenes llisterioză), rickettsie) sau de către

un virus (meningită virală).

O meningită cu lichid cefalorahidian limpede se traduce,

ca şi o meningită purulentă, printr-un sindrom meningean.

Diagnosticul constă în puncţia lombară. Tratamentul este

funcţie de cauza infecţioasă: antiviral (aciclovir) pentru

meningoencefalitele herpetice, eficace cu condiţia de a fi

administrat precoce şi pe durata a cincisprezece zile; antibiotic

pentru listerioză; antituberculos pentru tuberculoză;

antifungic pentru rarele cazuri de meningită cauzate de

ciuperci şi observate la bolnavii imunodeprimaţi.

Măsurile de prevenire nu privesc decât tuberculoza şi

listerioză în caz de epidemie.

MENINGOCEL. Proeminenţă a meningelor, acoperită

de piele, de-a curmezişul craniului sau rachisului, provocată

de o malformaţie congenitală a coloanei vertebrale.

Meningocelul este una dintre formele de spina bifida,

reprezentând 10% dintre cazuri. El este legat de o tulburare

embriologică survenind în cursul primelor patru săptămâni

de sarcină şi constă într-o închidere anormală sau incompletă

a tubului neural (viitorul sistem nervos central).

MENINGOCOCIE. Infecţie gravă provocată de către

meningococ, sau Neisseria meningitidis.

O meningococie se prezintă fie ca o meningită acută

(meningită cerebrospinală), fie ca o septicemie.

MENINGOENCEFALITĂ. Inflamaţie simultană a

meningelor şi encefalului. -" ENCEFALITĂ, MENINGITĂ.

MENISC. Lamă fibrocartilaginoasă interpusă între două

suprafeţe articulare, îndeosebi cele ale genunchiului,

pentru a facilita alunecarea lor.

PATOLOGIE. Meniscurile sunt adesea lezate în cursul

traumatismelor. în general, ele se rup longitudinal, această

ruptură mergând de la simpla fisură până la ruptura

completă. Aceste leziuni pot antrena dureri, o instabilitate,

chiar un blocaj al genunchiului: acesta rămâne imobilizat

în flexie cu imposibilitatea de a întinde gamba. Acest

fenomen durează puţin timp, iar genunchiul se deblochează

uneori de la sine. în zilele care urmează, apare o hidrartroză

(efuziune de lichid seros în interiorul articulaţiei). Totuşi,

o ruptură poate să nu se traducă decât prin dureri de

genunchi sau, în alte cazuri, prin hidrartroze repetate. Tratamentul

rupturilor meniscale constă în meniscectomie

(ablaţie a unei părţi sau a totalităţii meniscului).

MENISCECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unei părţi

sau a totalităţii meniscului.

O meniscectomie se practică în caz de leziune a unui

menise, al genunchiului în general, care poate apărea de o

manieră izolată sau ca urmare a unei entorse grave, sau chiar

din cauza unei laxităţi cronice a genunchiului.

DESFĂŞURARE. O meniscectomie este efectuată de cele

mai multe ori sub artroscopie: după ce s-a pus un garou şi

apoi s-a practicat o incizie minimă în articulaţie, practicianul

introduce artroscopul, un tub rigid a cărui extremitate este

dotată cu aparate optice şi instrumente care permit o

microchirurgie intraarticulară. Pacientul poate să se întoarcă

acasă în aceeaşi zi şi este capabil să meargă normal după

câteva zile. Mult mai rar, meniscectomia este practicată sub

artrotomie (deschiderea chirurgicală a articulaţiei). Timp

de 3 săptămâni, pacientul trebuie să se ajute cu două bastoane

pentru a merge. Este preferabilă păstrarea unei părţi

a meniscului: în fapt, atunci când ablaţia meniscului este

totală, este favorizată adesea apariţia unei artroze a

genunchiului.

MENISCOGRAFIE. Imagine radiografică a meniscurilor,

obţinută prin artrografia genunchiului.

MERICISM

MENOPAUZĂ. întrerupere fiziologică a ciclurilor

mensturale, datorată încetării secreţiei hormonale a ovarelor

(estrogeni şi progesteron).

Menopauza survine între 40 şi 55 ani (cu un vârf la

52 ani). Ea se desfăşoară în două etape: premenopauza şi

menopauza confirmată.

MPremenopauza, care durează mai multe luni sau mai mulţi

ani, este marcată printr-o succesiune de cicluri cu sau fără

ovulaţie. Secreţiile hormonale devin neregulate: în timp ce

secreţia de estrogeni persistă, secreţia de progesteron de

către corpul galben (denumire dată foliculului ovarian care

şi-a eliberat ovulul) descreşte. Sângerările menstruale devin

neregulate.

• Menopauza confirmata succede premenopauzei. Secreţia

hormonală a ovarului încetează. Sângerările menstruale au

dispărut. Nivelul de gonadotrofine este foarte ridicat în

sânge şi în urină.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea, legate de scăderea nivelului

de estrogeni (hipoestrogenie), variază de la o femeie

la alta.

• Bufeurile de căldura afectează între 75 şi 85% dintre

femei. Intensitatea şi frecvenţa lor sunt variabile. La început,

ele survin noaptea, apoi se multiplică în timpul zilei, la

sfârşitul meselor sau cu ocazia eforturilor. Cauzate de o

puternică vasodilataţie, ele se traduc printr-o senzaţie de

căldură în tot corpul şi o înroşire a feţei, care prinde gâtul

şi partea de sus a pieptului. Ele sunt însoţite de o teamă şi

de o impresie de sufocare şi se termină printr-o transpiraţie

abundentă, mai ales pe faţă, pe ceafă şi între sâni.

^Tulburările sexuale sunt atât psihice, cât şi fizice. Scăderii

dorinţei sexuale i se adaugă o uscăciune vaginală şi o atrofie

vulvară care pot face raporturile sexuale dureroase. Infecţiile

urinare şi vaginale sunt mai frecvente. Volumul sânilor

diminuează.

Fragilitate osoasă, sau osteoporoza, este direct legată

de absenţa secreţiei ovariene. Această diminuare a densităţii

osoase şi a solidităţii osului poate antrena fracturi, în principal

ale vertebrelor şi ale colului femural.

M Bolile cardiovasculare (angor, infarct miocardic) prezintă

un risc mai mare de apariţie începând de la menopauză,

estrogenii nemaijucând rolul protector faţă de ateroscleroză.

• Tulburările psihice sunt frecvente. Tulburărilor emoţionale

ca salturile de dispoziţie, iritabilitatea, insomnia,

anxietatea pot să li se asocieze vertijele şi o oboseală fără

cauză organică, cu tulburările de memorie cu o lipsă de

concentrare mintală; uneori depresia este gravă.

TRATAMENT. Tratamentul femeilor la menopauză constă

tn administrarea succesivă de estrogeni şi de progesteron

natural pentru a imita un ciclu menstrual de 28 zile

(hormonoterapie de substituţie). Admnistrarea de estrogeni

poate fi făcută pe cale orală (comprimate) sau pe cale locală

(cremă sau timbru aplicabil pe abdomen sau pe spate şi care

'leînlocuieste cu regularitate). Progesteronul se prezintă sub

forma de comprimate.

MENORAGIE. Creştere a abundenţei şi a duratei scurgerilor

menstruale.

Menoragia constituie de cele mai multe ori semnul unui

fibrom uterin (fibrom submucos, endometrioză uterină) sau

al unui dezechilibru hormonal. De asemenea, un sterilet

poate să se afle la originea unei menoragii. Tratamentul este

cel al cauzei.

MENSTRUAŢIE. Scurgerea periodică prin vagin de

mucoasă uterină şi de sânge survenind la femeia neînsărcinată,

între pubertate şi menopauză. SINONIM: flux

menstrual, menstră.

Mensturaţia este manifestarea ciclului ovarian, sau a

ciclului menstrual, care se supune secreţiei ciclice de hormoni

(estrogeni, apoi progesteron), care pregăteşte mucoasa

uterină pentru o eventuală nidaţie a unui embrion. Atunci

când fecundaţia nu a avut loc, nivelul de progesteron se

prăbuşeşte şi mucoasa uterină, umplută de sânge, se desprinde,

declanşând scurgerile menstruale.

Scurgerile menstruale apar la pubertate, în medie între

13 şi 15 ani, şi încetează la menopauză, între 40 şi 55 ani

(la 52 ani în medie), cu variaţii considerabile (scurgerile

menstruale pot apărea între 10 şi 18 ani, după climat).

Neregulat la început, ciclul se regularizeză după o durată

foarte variabilă de la o femeie la alta (între 21 şi 45 zile cu

o medie de 28 zile). Durata sângerării variază şi ea de la

o femeie la alta (între 2 şi 6 zile, în medie 3 sau 4 zile), ca

şi cantitatea de sânge pierdut (între 20 şi 70 mililitri).

Scurgerile menstruale sunt absente în timpul sarcinii şi

alăptării.

Menstruaţia este adesea precedată de tulburări psihice

şi fizice (denumite sindrom premenstrual).

în raport cu media, scurgerile menstruale pot fi prea

spaţiate (spaniomenoree), prea frecvente (polimenoree),

insuficiente (menoragie),dureroase (dismenoree) şi absente

(amenoree).

Durerile legate de ciclul menstrual. O durere legată

de ciclul menstural poate să se manifeste în cursul ovulaţiei;

ea traduce explozia unui folicul ovarian mare şi este provocată

de iritarea peritoneului de către lichidul folicular.

Atunci când durerea recidivează, trebuie căutată o cauză

organică.

O durere care precede scurgerile menstruale (sindrom

premenstrual) se asociază adesea unei dureri şi modificări

a volumului sânilor, uneori unei umflări a abdomenului; ea

poate fi legată de un dezechilibru hormonal (exces de

estrogeni) şi se tratează prin administrarea de progesteron.

O durere care survine în timpul scurgerilor menstruale,

sau dismenoreea, poate fi asociată cu modificările hormonale

legate de ciclu menstrual sau poate fi cauzată de o

afecţiune subiacentă (endometrioză, infecţie).

MERICISM. Tulburare psihologică a copilului constând

dintr-o regurgitare voluntară a alimentelor urmată de

molfăirea lor.

MERS 394

La început, tratamentul necesită adesea o spitalizare,

îndeosebi pentru corectarea eventualelor carenţe nutriţionale.

Copilul este încredinţat rapid unei echipe pedopsihiatrice,

consultaţiile ulterioare având loc cu familia.

Prognosticul este în general favorabil, simptomele cedând

rapid cu reîntoarcerea la o alimentaţie normală cel mai târziu

între un an şi doi ani.

MERS. Mişcare dobândită, în general, în cursul celui de

al doilea an al vieţii, permiţând deplasarea corpului pe cele

două picioare într-o direcţie determinată.

Vârsta de apariţie a mersului este variabilă; totuşi, 90%

dintre copii merg la vârsta de 15 luni.

TULBURĂRILE MERSULUI. Tulburările mersului constituie

unul dintre principalele motive de consultaţie

medicală. Originile lor ca şi aspectele lor sunt multiple:

oscilaţii anormale, timp de sprijin prelungit sau scurtat,

modificarea lungimii unui pas sau sprijin greşit pe picior

La unii subiecţi în vârstă, mersul poate fi perturbat (paşi

mici, tendinţă de cădere, pierderea echilibrului spre spate)

fără motiv identificabil.

MEŞĂ. Bandă de ţesătură sau tifon pusă într-o cavitate.

O meşă este utilizată de cele mai multe ori pentru a drena

o pungă de lichid organic (abces, hematom).

METABOLISM. Totalitate a reacţiilor biochimice care

se produc în sânul organismului.

Metabolismul cuprinde două mari procese.

• Anaholismul este totalitatea reacuilor chimice care conduc

la o sinteză sau la o fabricare; el necesită, în general, un

consum de energie.

• Catabolismul este totalitatea reacţiilor care conduc la o

degradare; el antrenează, în general, o eliberare de energie.

Termenul „metabolism" poate de asemenea să fie întrebuinţat

într-un sens mai restrâns: metabolismul lipidelor,

al sodiului etc. Metabolismul energetic este totalitatea

reacţiilor metabolice ale organismului: în cursul unui lanţ

de reacţii foarte lung şi complex, denumit ciclul lui Krebs,

energia provenind de la nutrimente (proteine, glucide, lipide)

este mai întâi transformată şi stocată (anabolism) sub formă

de adenozintrifosfat (A.T.P.), o moleculă prezentă în celule.

Această energie este apoi eliberată prin degradarea (catabolism)

A.T.P.-ului pentru a acoperi cheltuielile energetice;

creştere, activitate fizică, cheltuieli de întreţinere şi de

reparaţie, metabolismul bazai (energia necesară pentru a

menţine temperatura corpului, ritmul cardiac, funcţionarea

plămânului şi alte funcţiuni de bază) etc.

METACARP. Parte a scheletului mâinii cuprinsă între

carp (corespunzător încheieturii mâinii) şi degete.

METACARPIAN. Os lung al mâinii.

Metacarpienele sunt în număr de 5; ele formează metacarpul.

Primul os metacarpian, corespunzând bazei policelui,

este foarte mobil.

Fracturile metacarpienelor sunt extrem de frecvente, cele

mai curente fiind cele ale primului şi celui de al cincilea

metacarpian. Uneori este necesar să se facă reducerea

chirurgicală a fracturilor. Ele sunt apoi imobilizate cu

ajutorul unei aţele sau al unui ghips.

METADONA. Analgezic de sinteză, învecinat cu morfina,

propus pentru dezobişnuirea heroinomanilor. SINONIM:

mecodin.

Metadona permite evitarea simptomelor de dezobişnuire

(tremurături, transpiraţii, agitaţie, senzaţie de rău etc.) la

heroinomani şi le asigură o posibilitate de reinsertie socială

în afara utilizării de droguri ilegale. Eliberarea metadonei,

dozele ei (posologia) şi evaluarea eficacităţii tratamentului

trebuie să fie urmărite cu regularitate.

Acest tratament este urmat mai multe luni chiar ani,

iar oprirea lui depinde de evoluţia psihică a bolnavului

Principiile şi rezultatele acestui mod de de/obisnuire

sunt foarte controversate, atât din punct de vedere etic, cât

şi farmacologic (este posibil ca efectele secundare ale

dezobişnuirii pe bază de metadona să fie mai grave decât

cele ale heroinei). Unii specialişti văd în metadona totuşi

un mod de prevenire a SIDA la toxicomani prin reducerea

folosirii clandestine a seringilor infectate cu H.I.V.

METAMORFOPSIE. Tulburare a vederii caracterizată

printr-o deformare a imaginii.

O metamorfopsie este provocată adesea de o leziune a

maculei (mică zonă centrală de pe retină, responsabilă de

acuitatea vizuală).

Un subiect atins de metamorfopsie vede liniile drepte

ondulate, curbate sau din bucăţi şi literele deformate.

Tratamentul unei metamorfopsii este cel al leziunii care

afectează macula.

METASTAZĂ. Migrare pe cale sangvină sau limfatică

a produselor patologice (bacterii, virusuri, paraziţi, celule

canceroase) provenite de la o leziune iniţială.

METASTAZĂ CANCEROASĂ. Focar de celule

canceroase provenind de la un cancer iniţial, zis primitiv,

şi dezvoltat pe alt organ.

Metastazele canceroase reprezintă ultima etapă a evoluţiei

spontane a celor mai multe cancere. Prima etapă este

extinderea locală a cancerului iniţial. A doua etapă este

propagarea sa la ganglionii limfatici vecini prin intermediul

canalelor limfatice situate în ţesuturi. Etapa metastatică, prin

intermediul circulaţiei sangvine, poate duce la o diseminare

a cancerului la mare distanţă şi în mai multe organe.

Organele la care se ajunge sunt de cele mai multe ori

plămânii, ficatul, oasele şi creierul. Se vorbeşte atunci de

un cancer secundar al acestor organe. Sediul metastazelor

depinde în anumite cazuri de poziţia anatomică a acestor

MEZOTERAPIE

organe: cancerele de intestin metastazează uşor în ficat,

deoarece sângele trece din intestin în vena portă care se

termină în ficat. în alte cazuri, locul de sosire ţine de timpul

cancerului: sarcoamele (tumori maligne ale ţesutului

conjunctiv) metastazează mai ales în plămâni, din motive

încă prost cunoscute.

EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC. Metastazele sunt fenomene

frecvente şi precoce: în general, când se pune un diagnostic

de cancer primitiv, acesta este, de fapt, prezent în organism

de mai mulţi ani; riscul de a exista metastaze, deja reperabile

sau încă invizibile, este deci extrem de crescut. Totuşi, unele

varietăţi de cancer metastazează puţin (cancerul de ovar,

de exemplu) sau deloc (epiteliom bazocelular al pielii).

Metastazele, atunci când există, proliferează mai repede

decât cancerul primitiv. Ele sunt, de asemenea, mai rezistente

la chimioterapie şi radioterapie. Strategiile terapeutice

ţin cont de riscul prezenţei metastazelor încă nedecelate:

tratamentul este intensiv dacă un cancer este de o varietate

cunoscută pentru frecvenţa metastazelor sale.

METATARS. Parte a scheletului piciorului cuprinsă între

tars (ansamblu care formează regiunea posterioară a

scheletului piciorului) şi degetele de la picior.

METATARSIAN. Os lung al piciorului.

Metatarsienele sunt în număr de 5; ele formează metatarsul.

Primul metatarsian formează arcul intern al boitei

plantare şi doar extremitatea lui stă pe sol. Al cincilea

metatarsian formează partea externă a boitei plantare şi se

sprijină în întregime pe sol.

PATOLOGIE. Frecvente, fracturile metatarsienelor pot fi

cauzate de căderea unui obiect pe picioar sau unei torsiuni

violente a acestora. Ele sunt dureroase, dar de cele mai multe

ori benigne. Reducerea lor este, în general, ortopedică, uneori

chirurgicală. Apoi, ele sunt imobilizate cu ajutorul unui

gips timp de 3 până la 6 săptămâni.

METEORISM. Acumularea de gaz în intestin, care se

traduce prin creşterea în volum a abdomenului.

Meteorismul se deosebeşte de balonarea abdominală,

care corespunde unei senzaţii subiective de tensiune

intraabdominală care nu traduce întotdeauna o creştere reală

a cantităţii de gaz din intestin. Un meteorism poate să fie

observat, de asemenea, în bolile organice digestive (ocluzie

colică, sindrom al lui Koenig), precum şi în bolile funcţionale,

în care doar funcţia digestivă, şi nu organul, este

deteriorată (colopatie spasmodică).

Tratamentul meteorismului este cel al cauzei sale.

METIONINA. Acid aminat esenţial (care nu poate fi

sintetizat de către organism, trebuie deci să fie furnizat prin

alimentaţie), a cărui moleculă conţine sulf.

METRITĂ. Inflamaţie a diverselor ţesuturi ale uterului,

în principal a mucoasei uterine (endometrită), dar şi a

muşchiului uterin (miometrita sau cervicita).

METRORAGIE. Sângerare vaginală survenind în afara

fluxului menstrual.

Metroragiile sunt întotdeauna anormale şi justifică o

consultaţie medicală. Cauzele lor diferă după vârsta

femeii.

• Fetele au un ciclu menstrual neregulat în primii ani, iar

la ele, metroragiile nu sunt rare. Fetele trebuie totuşi să

ajungă la consultaţie şi pot fi tratate printr-o contracepţie

orală precoce. Metroragiile pot fi observate, de asemenea,

la începutul unui tratament contraceptiv şi atunci cedează

la luarea de pilule în doze mai mari.

• Femeile în perioada de activitate genitala trebuie întotdeauna

să ia în serios o metroragie. Dacă ea nu este însărcinată,

cauza poate fi un polip, un fibrom, o endometrită,

o salpingită, un cancer; totuşi, cele mai multe cazuri sunt

consecutive unei anomalii a mecanismului menstrual

(chisturi dezvoltate pe seama unui folicul, cicluri fără

ovulaţie).

• Femeile menopauzate, ale căror scurgeri menstruale sunt

absente de mai mult de 6 luni şi care prezintă semne clare

de menopauză (bufeuri de căldură, uscăciune vaginală), pot

avea metroragii care trebuie să conducă Ia căutarea unui

cancer al colului uterin prin histeroscopie, chiuretaj biopsie

şi frotiu; tratamentul trebuie să fie imediat.

MEZENCEFAL. Regiune centrală a encefalului, între

protuberanta inelară şi diencefal, legată de creierul mic.

MEZENCHIM. Formă tânără a ţesutului conjunctiv.

MEZOTELIOM. Tumoră benignă sau malignă care se

dezvoltă pe seama mezoteliului (ţesutul care tapetează

suprafaţa internă a unor membrane seroase).

MEZOTERAPIE. Metodă terapeutică ce constă în

injectarea de medicamente pe cale intradermică cu doze

minime (între 3 şi 5% din cantităţile necesare pe calea

obişnuită), acest mod de administrare întărind şi prelungind

acţiunea lor.

Mezoterapia utilizează adesea medicamente alopatice

(a căror acţiune este îndreptată împotriva bolii, în opoziţie

cu cele „homeopatice"). Originalitatea şi eficacitatea sa

se trag din calea de introducere a produselor: calea intradermică.

Consultaţia, ca şi în medicina generală, conduce

la un diagnostic precis (sprijinit la nevoie pe examene

complementare clasice) şi la alegerea unui tratament adaptat.

Medicamentele sunt atunci injectate de către însuşi medic

cu ajutorul unei seringi dotate cu un ac fin de 4 milimetri

lungime, de unică întrebuinţare, cu excepţia majoră a

corticosteroizilor retard, care antrenează un risc de necroză

cutanată. Sunt frecvente efecte minore şi tranzitorii la

punctele de injectare (eriteme, echimoze, dureri).

MIALQIE 396

INDICAŢII. Efectele cele mai spectaculare se observă în

traumatologia sportivă (tendinite, entorse) şi în afecţiunile

circulatorii (arterită, boala lui Raynaud |tulburări vasomotorii

ale extremităţilor] etc), infecţioase (zona zoster)

sau alergice. Rezultate bune sunt obţinute în tratamentul

celulitei, al calviţiei şi mai ales în cel al afecţiunilor reumatismale

ca artroza, în care mezoterapia atenuează rapid

durerea. Această terapeutică este utilizată de preferinţă

singură. Atunci când, pentru o aceeaşi afecţiune, se asociază

şi un tratament clasic, se ajunge adesea la diminuarea

dozelor tratamentului zilnic, de exemplu pentru artroză, în

care dozele de analgezice şi de antiinflamatoare sunt net

reduse sau chiar suprimate.

în schimb, mezoterapia nu se aplică bolilor tumorale

(cancer), nici bolilor degenerative, nici afecţiunilor grave

care necesită o terapeutică adecvată (diabet, meningită

infecţioasă, tuberculoză, infarct miocardic), nici în cele care

ţin de chirurgie.

MIALGIE. Durere musculară.

Mialgiile pot fi provocate de o hipertonie musculară

(redoare a muşchilor) sau de un traumatism (curbaturi de

efort, torticolis, lumbago). Mialgiile se întâlnesc, de asemenea,

în diverse boli, acute sau cronice, de origine infecţioasă

(gripă, hepatită virală, poliomielită acută, boala lui

Bornholm) sau autoimună (poliartrită reumatoidă, lupus

eritematos).

Tratamentul este cel al bolii responsabile. în plus, pentru

a atenua durerile, se face apel la analgezice, locale sau

generale, sau la decontracturante.

MIALGIE EPIDEMICĂ. - PLEURODINIE CONTAGIOASĂ.

MIALGIE LOMBARĂ. • LUMBAGO

MIASTENIE. Boală neurologică ce se caracterizează

printr-o vlăguire musculară.

Miastenia este o afecţiune rară (între 2 şi 5 cazuri la un

milion de indivizi) de origine autoimună (organismul producând

anticorpi împotriva propriilor constituenţi). Anticorpii

în cauză se fixează pe placa motorie, zona de contact a

celulei musculare cu fibra nervoasă care o comandă, ceea

ce împiedică acetilcolina să se fixeze aici şi să blocheze

transmiterea mesajelor. Fără a se cunoaşte motivele, se

observă diferite afecţiuni (anomalii, tumoră) ale timusului

(glandă situată în spatele traheei) la 75% dintre persoanele

suferind de miastenie.

SIMPTOME ŞI SEMNE. în majoritatea cazurilor, boala

debutează înaintea vârstei de 40 ani; primele semne sunt

de cele mai multe ori oculare, pacienţii plângându-se de o

diplopie (vedere în dublu) sau de un ptosis (căderea pleoapei

superioare) al unuia dintre cei doi ochi. De asemenea,

mai poate fi vorba şi de tulburări ale vocii (voce nazalizată),

de jenă la masticaţie, de o vlăguire a membrelor, de o

senzaţie de oboseală generală. Variabilitatea tulburărilor şi

accentuarea lor Ia oboseală sunt caracteristice bolilor. De

cele mai multe ori, miastenia se întinde la alţi muşchi.

TRATAMENT. Acesta se bazează pe administrarea de

anticolinesterazice, care favorizează acţiunea acetilcolinei,

şi adesea pe ablaţia chirurgicală a timusului. în majoritatea

cazurilor, dacă tratamentul este urmat multă vreme, acesta

permite subiectului să ducă o viaţă normală sau cel puţin

autonomă. Atunci când acest tratament nu conduce la o

ameliorare satisfăcătoare, se propune administrarea de

imunosupresoare.

MIAZĂ. Boală parazitară provocată de infestarea cu larve

de insecte (diferite specii de muşte), în general, care nu

înţeapă.

Miazele sunt boli răspândite în lumea întreagă, mai

frecvente fiind însă în regiunile tropicale.

CONTAMINARE. Muştele îşi depun ouăle pe piele, în

orificiile naturale (urechi, nas, gură), pe plăgi sau pe lenjeria

umedă. Larvele intră în piele sau în cavităţile naturale.

Paraziţii irup apoi la suprafaţa pielii.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Larvele care au pătruns în piele

provoacă un furuncul dureros.

Miazele care ating cavităţile naturale ale organismului,

ca otomiaza (miaza urechii) sau nazomiaza (miaza nasului),

pot provoca leziuni grave însoţite de dureri ascuţite. în

absenţa tratamentului, infestarea cu larve, care pot perfora

septul nazal sau vălul palatin, se dublează cu o infecţie

bacteriană.

TRATAMENT. Tratamentul miazelor cutanate constă în

extragerea larvelor cu ajutorul unui ac după ce au fost

omorâte cu un insecticid. O operaţie chirurgicală se dovedeşte

uneori necesară, în caz de infecţie a ţesuturilor

profunde. Un laxativ permite tratarea unei miaze intestinale.

MICETOM. Tumefacţie inflamatorie tropicală ce conţine

granule fungice (ciuperci) sau actinomicozice (bacterii

filamentoase), afectând pielea, ţesuturile subcutanate, chiar

oasele. SINONIM: picior de Madura.

Această infecţie, rară, se întâlneşte în zona tropicală de

nord.

CONTAMINARE. Omul se contaminează înţepându-se cu

spinii sau cu aşchiile infectate şi atingându-se de murdăria

unei plăgi deja existente.

TRATAMENT. Antibioticele sunt susceptibile să vindece

micetoamele actinomicozice, dar micetoamele fungice nu

pot fi eliminate decât printr-o operaţie chirurgicală.

MICOBACTERIE. Gen de bacterii constituite din bacili,

dintre care unele sunt patogene pentru om, zise acidoalcoolorezistente

din cauza colorării lor deosebite prin

tehnica lui Ziehl-Neelsen, care permite să fie diferenţiate

de alţi germeni la un examen direct.

r