439 Osteomielita

Legg-Perthes-Calve); atunci când afectează vertebrele, sunt

grupate sub denumirea de osteodistrofii de creştere (boală

a lui Scheuermann, de exemplu, în care sunt afectate

platourile vertebrale).

Dacă fragmentul osos necrozat cade în cavitatea articulară,

el poate provoca o artroză precoce. Tratamentul

constă în oprirea activităţii sportive, în punerea în repaus

a articulaţiei timp de cel puţin două luni şi, eventual, în

ablaţia, prin chirurgie convenţională sau endoscopică a

fragmentului osos necrozat.

OSTEOCONDRITĂ PRIMITIVĂ A ŞOLDULUI.

-* LEGG-PERTHES-CALVE (boală a lui).

OSTEOCONDRODISTROFIE. Orice boală caracterizată

prin anomalii ale creşterii şi dezvoltării oaselor, precum

şi ale cartilagiilor articulare şi de conjugare.

OSTEOCONDROM. - EXOSTOZĂ.

OSTEOCONDROZĂ. -> OSTEOCONDRITĂ.

OSTEODISTROFIE. Orice boală caracterizată prin

anomalii ale creşterii şi dezvoltării oaselor.

OSTEODISTROFIE RENALĂ. Totalitate a anomaliilor

de structură osoasă legate de o insuficienţă renală

cronică.

Osteodistrofia renală se traduce prin dureri şi anomalii

radiologice osoase care exprimă o resorbţie a extremităţilor

oaselor lungi mici (clavicule, falange). La copil, ea are drept

consecinţă o întârziere a creşterii.

OSTEOFIT. Excrescenţă osoasă dezvoltată pe perimetrul

unei suprafeţe articulare al cărei cartilagiu este alterat de

artroză.

Pe rachis, osteofitele formează ceea ce se numesc în mod

curent „ciocuri de papagal". De altfel, acestea sunt caracteristice

pentru boala hiperostozantă.

Osteofitele, extraarticulare, nu deranjează funcţionarea

articulaţiei, dar cresc volumul osos. Nedureroase, chiar

atunci când ajung la dimensiuni importante, ele nu necesită

un tratament specific.

OSTEOGENEZĂ. Constituire şi dezvoltare a ţesutului

osos.

OSTEOGENEZĂ IMPERFECTĂ. Fragilitate osoasă

excesivă provocată de un defect congenital de elaborare a

fibrelor colagenice ale ţesutului conjunctiv care formează

trama osului. S\NONlM: fragilitate osoasa ereditara.

Osteogeneza imperfectă caracterizează, de fapt, 7 boli

ereditare, între care şi boala lui Lobstein. Transmisia este

autosomică (printr-un cromozom nesexual) dominantă (este

suficient ca el să fie primit doar de la unul dintre părinţi

pentru ca boala să se dezvolte la copil) şi boala se traduce

printr-o coloraţie albăstruie a albului ochilor, printr-o

surditate, printr-o hiperlaxitate ligamentară şi prin fracturi

frecvente care duc la deformaţii. Nu există vreun tratament

specific al acestei boli.

OSTEOM. Tumoră benignă constituită din ţesut osos

adult, care afectează o structură anatomică, osoasă sau nu

(muşchi, îndeosebi).

Osteomul osteoid este o tumoră benignă constituită din

osteoblaste (celule care produc ţesut osos), bogat vascularizată,

apărând în 90% din cazuri între 5 şi 25 ani, cu o

netă predominanţă masculină. Tumora este amplasată mai

ales pe oasele lungi ale membrelor (femur, humerus, radius,

tibie) şi pe vertebre şi se traduce prin dureri, în general

nocturne, atenuate de aspirină. Osteomul osteoid, a cărui

evoluţie este foarte lentă, trebuie să fie eliminat pe cale

chirurgicală.

OSTEOMALACIE. Decalcifiere osoasă a adultului şi

a subiectului vârstnic.

Osteomalacia, echivalentul la adult al rahitismului de

la copil, este provocată de o mineralizare osoasă de proastă

calitate, legată — la rândul ei — de o carenţă în vitamina D.

Aceasta poate fi consecinţa unui aport alimentar insuficient

sau, mai des, a unei absorbţii insuficiente de vitamină D

(boală de pancreas, intoleranţă la gluten). In plus, o osteomalacie

poate fi provocată de o intoxicaţie a osului cu unele

substanţe (fluor, bifosfonaţi) sau poate fi urmarea unei

scăderi importante a nivelului de fosfor în sânge (insuficienţă

renală cronică).

SIMPTOME Şl DIAGNOSTIC. Boala se traduce prin

dureri cvasiconstante, cu amplasare în şolduri şi în umeri;

deformaţiile osoase, care afectează în principal vertebrele,

membrele inferioare şi bazinul, sunt importante uneori.

Subiectul întâmpină dificultăţi la mers.

TRATAMENT. Administrarea de vitamină D asigură, în

general, o vindecare rapidă a osteomalaciei; în general, se

asociază şi un aport în calciu.

OSTEOMIELITA. Boală infecţioasă gravă, cronică sau

acută, a ţesutului osos.

Microbul responsabil de osteomielită este stafilococul

auriu. El contaminează osul pe cale sangvină, plecând de

la o infecţie locală (plagă infectată, abces, fractură deschisă).

Osteomielită afectează mai ales oasele lungi (tibie, femur,

humerus); ea se declară cu precădere la copii sau la

adolescenţi.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Osteomielită se semnalează prin

dureri intense ale osului atins, însoţite de o impotenţă

funcţională totală, printr-o inflamaţie şi o umflătură locală,

o febră mare şi o alterare a stării generale. Uneori, simptomele

sunt mai puţin intense, asemănătoare cu cele ale gripei.

TRATAMENT. Tratamentul trebuie să fie întreprins de

urgenţă. El constă dintr-o antibioterapie prelungită (mai

OSTEONECROZĂ 440

multe luni), cu imobilizarea osului infectat printr-un gips.

O intervenţie chirurgicală (ablaţie şi grefă osoasă) poate fi

necesară în caz de osteomielită acută, pentru îndepărtarea

unui sechestru (fragment osos izolat), sau în caz de

osteomielită cronică.

OSTEONECROZĂ. Moartea unui ţesut osos, cauzată

de o întrerupere a circulaţiei sangvine, ducând la un infarct

osos. SINONIM: necroza osoasa aseptică.

Traveele osoase ale osului mort nu se mai reînnoiesc

şi sfârşesc prin a se prăbuşi. Dacă osteonecroza afectează

o zonă articulară, articulaţia se deformează şi devine

dureroasă. O osteonecroza poate atinge toate articulaţiile,

în particular capul femural, cel al humerusului şi condilul

intern (extremitatea inferioară) a femurului.

CAUZE. O osteonecroza poate surveni ca urmare a unui

traumatism (fractura colului femural care secţionează vasele

ce îl hrănesc; fractura semilunarei încheieturii mâinii) sau

a unei hiperpresiuni osoase (osteonecroza plonjorilor

submarini), în cursul unor afecţiuni (diabet, drepanocitoză,

alcoolism) sau al unui tratament cu corticosteroizi. Uneori,

mai ales la copii, nu se găseşte cauza bolii.

SIMPTOME. Durerea antrenează o diminuare a mobilităţii

articulare. Diagnosticul precoce se face prin scintigrafie

osoasă sau prin imagerie prin rezonanţă magnetică (I.R.M.),

radiografia nepunând în evidenţă semnele bolii decât mult

mai târziu.

TRATAMENT. Dacă osul necrozat nu este de sprijin, tratamentul

constă în uşurarea încărcării pe membrul afectat,

pacientul trebuind să meargă cu ajutorul bastoanelor timp

de 3 au 4 luni. Dacă, din contră, osul necrozat se află într-o

zonă osoasă care suportă greutatea corpului (femur, tibie),

o osteotomie (secţionarea osului) şi, uneori, punerea unei

proteze articulare sunt necesare.

OSTEOPATIE. 1. Orice boală osoasă. 2. Metodă terapeutică

manuală utilizând tehnici de manipulare vertebrale

sau musculare.

Osteopatia admite faptul că o stare bună a corpului uman

este legată de buna funcţionare a aparatului său locomotor

(schelet, articulaţii, tendoane, nervi şi muşchi). Ea poate

acţiona şi la distanţă, pornind de la sistemul musculoscheletic,

asupra principalelor organe ale corpului omenesc,

utilizând tehnici de torsiune, de întindere şi de presiune.

Manipulările osteopatice sunt efectuate în mod normal de

către un medic. Scurte, însoţite de o uşoară troznitură, ele

sunt, de obicei, nedureroase. în Franţa, spre deosebire de

Statele Unite, unii osteopaţi nu sunt medici.

OSTEOPETROZĂ. îngroşare şi întărire, generalizată

sau localizată, a scheletului. SINONIME: boala a lui

Alhers-Schonherg, boala a oaselor de marmura.

în forma sa cea mai frecventă, osteopetroza apare din

primele luni de viaţă şi se traduce prin fracturi cvasispontane,

o anemie, o creştere în volum a splinei şi tulburări

vizuale.

Nu există un tratament specific al osteopetrozei.

OSTEOPLASTIE. Intervenţie chirurgicală constând în

restaurarea unui os cu ajutorul grefoanelor osoase sau al

unei proteze.

OSTEOPOROZĂ. Diminuare treptată a tramei proteice

a osului, care rămâne totuşi normal mineralizată.

Uşurarea tramei proteice osoase este un fenomen natural,

denumit osteopenie fiziologică, legat de îmbătrânirea

scheletului. Osteoporoza este caracterizată prin exagerarea

acestui proces, din cauza unui dezechilibru între activitatea

osteoblastelor (celule care asigură formarea ţesutului

osos) şi cea a osteoclastelor (celule care asigură distrugerea

ţesutului osos): pentru un acelaşi volum, osul este mai puţin

dens, deci mai fragil. Cauzele osteoporozelor sunt multiple.

Cea mai obişnuită este osteoporoza postmenopauzică: la

menopauză, nivelul de estrogeni (hormoni protectori ai

ţesutului osos) suferă o prăbuşire, pe când cel al corticosteroizilor

(hormoni care cresc resorbţia osoasă) rămâne

constant. Osteoporoza senilă se observă mai ales la femeia

trecută de 60 ani, iar frecvenţa creşte cu vârsta; ea este

favorizată de sedentarism, de absenţa expunerii la lumina

naturală (care permite sintetizarea vitaminei D de către

piele), de un regim sărac în calciu şi în proteine. Osteoporoza

mai proate fi şi de origine endocrină sau

medicamentoasă: excesul de hormoni tiroidieni (legat de

o hipertiroidie sau de un tratament prost dozat al unei

hipotiroidii) sau paratiroidian (prezenţa unui adenom pe una

dintre glandele paratiroide), de corticosteroizi (boala lui

Cushing, tratamentul cu corticosteroizi) etc. Aceste

osteoporoze pot surveni la orice vârstă.

SIMPTOME Şl SEMNE. Fracturile sunt principalele manifestări

ale osteoporozelor. Locul de producere a fracturilor

variază în funcţie de cum micşorarea densităţii osoase

afectează osul cortical sau osul spongios.

DIAGNOSTIC. Foarte des, o tasare vertebrală sau o transparenţă

excesivă la radiografie permit detectarea unei

osteoporoze. Această tasare trebuie să fie confirmată, iar

importanţa ei este măsurată actualmente mai curând prin

biopsie osoasă decât prin absorbţiometrie bifotonică.

Evoluţia tasării poate fi urmărită măsurând cu regularitate

înălţimea pacientului. O tasare vertebrală duce la pierderea

în înălţime a 1-2 centimetri. O osteoporoză care implică

multiple tasări vertebrale poate duce la pierderea în înălţime

până la 15-20 centimetri.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul osteoporozei

postmenopauzice constă în luarea de estrogeni naturali.

Tratamentul osteoporozelor endocrine sau medicamentoase

este cel al cauzei lor. Printre alte tratamente medicale

propuse pentru a lupta contra evoluţiei osteoporozei, pot

fi citate luarea de calciu, de vitamină D şi de fluor pe cale

f

441

orală, injecţiile intramusculare de calcitonină. Totuşi, nici

unul dintre aceste medicamente nu este de o eficacitate

constantă, iar unele pot avea chiar şi efecte nedorite: hipercalcemia

şi formarea de calculi pentru calciu, fragilizarea

osoasă pentru fluor; mai mult, efectul calcitoninei este

limitat de anticorpii formaţi de către organismul subiectului.

Prevenirea osteoporozei este deci indispensabilă.

Imobilitatea favorizând pierderea osoasă, exerciţiul fizic

(mers), chiar practicarea regulată a unor activităţi sportive,

pot fi utile; orice supraantrenament are totuşi efecte nefaste.

Este recomandabil ca alimentaţia să fie bogată în calciu şi

în proteine (lapte, produse lactate, carne, peşte) şi să se

limiteze consumul de alcool şi fumatul. Sarcinile şi alăptarea

au un efect benefic asupra capitalului osos.

OSTEOSARCOM. Tumoră malignă a osului. SINONIM:

sarcom osteogenic.

Osteosarcomul este cea mai frecventă dintre tumorile

osoase primitive (ele nu sunt formate prin metastaze pornite

de la un alt cancer). în majoritatea cazurilor, osteosarcomul

survine la copil şi la adolescent.

S1MPTOME ŞI SEMNE. Tumora se dezvoltă, de obicei,

pe partea medie a oaselor lungi găsindu-se în vecinătatea

articulaţiei genunchiului (pe femur sau pe tibie) şi a

umărului (pe humerus). Un osteosarcom se întinde destul

de repede la ţesuturile adiacente, distruge osul sănătos din

apropiere. Osteosarcomul poate, de asemenea, să disemineze

pe calea sangvină (metastaze pulmonare).

Un osteosarcom se traduce printr-o tumefacţie locală

uşor inflamatorie, dureroasă; la un stadiu mai avansat,

tumefacţia este mare şi devine foarte dureroasă. Uneori, el

este pus în evidenţă printr-o fractură „patologică", adică o

fractură care survine în mod spontan sau după un traumatism

minim. Diagnosticul se pune pe baza radiografiei şi

a examenului histologic al tumorii după biopsie.

TRATAMENT. Acesta constă în chimioterapie şi în ablaţia

chirurgicală a tumorii; ablaţia trebuie să fie cât mai marc

posibil, dar încercându-se totuşi conservarea celei mai mari

părţi a membrului atins cu scopul de a facilita punerea unei

proteze articulare; amputaţia, în cazuri excepţionale, este

rezervată tumorilor voluminoase sau recidivelor. Rezultatele

operaţiei sunt în mare măsură satisfăcătoare.

OSTEOSCLEROZĂ. Creştere a densităţii osoase,

adesea ca o reacţie la o leziune din vecinătate.

OSTEOSINTEZĂ. Reasamblare a fragmentelor osoase

ale unei fracturi cu ajutorul şuruburilor, agrafelor, plăcilor

cu şuruburi, cuielor, broşelor sau oricărui alt mijloc mecanic.

Prin osteosinteză se imobilizează mai ales fracturile

instabile sau care riscă să lezeze elementele anatomice

(artere, nervi etc). La subiecţii în vârstă, în caz de fractură

a colului femural îndeosebi, această tehnică permite în plus

limitarea consecinţelor unei imobilizări îndelungate la pat

(escare, embolie pulmonară, denutriţie, risc de infecţie

urinară şi pulmonară etc). în fapt, atunci când se recurge

OTITĂ

la osteosinteză, imobilizarea este mult mai strictă, şi deci

mai puţin îndelungată, comparativ cu oricare alt procedeu

(gips, atelă). Adesea, reeducarea poate începe chiar în zilele

imediat următoare intervenţiei. Materialul de osteosinteză,

uneori voluminos şi deranjant, este îndepărtat după un

interval cuprins între 6 şi IX luni. Fracturile deschise, care

antrenează daune musculare şi cutanate importante,

necesită o osteosinteză cu fixator extern: broşe mari, legate

şi solidarizate între ele prin una sau mai multe piese

metalice, imobilizează osul trecând prin piele şi prin muşchi,

la distanţă de focarul de fractură.

OSTEOTOMIE. Secţionare chirurgicală a unui os cu

scopul de a-i modifica axa, dimensiunile sau forma.

OTITA. Inflamaţie a cavităţilor urechii medii, a mucoasei

care le tapetează si a timpanului (miringită). SINONIM: otita

medie.

Otitele pot fi acute, subacute sau cronice, după evoluţia

lor.

Otita acută. Este vorba de o inflamaţie prin infecţie

bacteriană (pneumococ, haemophilus, streptococ, stafilococ),

uneori virală, care afectează de cele mai multe ori

copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în particular copiii

crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringeană,

apoi se propagă la ureche prin canalul trompei lui

Eustachio.

SIMPTOME ŞI SEMNE. O otită acută se traduce printr-o

durere violentă a urechii, asociată cu o febră de aproximativ

38,5"C. Ea evoluează în patru stadii: otită congestivă, în

care timpanul nu este decât roşu; otită catarală, în care

timpanul devine neted şi opac; otită purulentă, în care

bombarea timpanului dovedeşte prezenţa puroiului în căsuţa

timpanului; otită perforată, în care o perforaţie în timpan

lasă puroiul să se scurgă în exterior.

Complicaţiile unei otite acute netratate, astăzi rare, sunt

extinderea infecţiei la mastoidă (os situat în spatele urechii),

la labirint (urechea internă), la meninge sau la nervul facial.

TRATAMENT. Unui copil care se plânge de dureri de

urechi sau a cărui febră nu scade trebuie să i se acorde

îngrijiri medicale fără întârziere. Tratamentul unei otite

acute este bazat pe administrarea de antibiotice, asociată

sau nu cu o paracenteză (perforare chirurgicală a timpanului)

atunci când timpanul este bombat.

Otita SUbacută. Este vorba, în general, de o otită seroasă,

inflamaţia urechii însoţită de o efuziune lichidiană (fără

puroi), provocată de o proastă funcţionare a trompei lui

Eustachio. Ea se manifestă prin otite acute repetate şi/sau

o scădere a auzului.

Tratamentul,dificil, constă, după caz, în administrarea

de antibiotice, în ablaţia vegetaţiilor adenoide, în punerea

unui aerator transtimpanic (yoyo) sau, eventual, în cure

termale.

Otita cronică. Există două tipuri de otită cronică: otita

mucoasă, caracterizată printr-o perforare a timpanului, şi

OTITĂ EXTERNĂ 442

otita colesteatomatoasă, provocată de o dezvoltare în

urechea internă a unui chist epidermic, colesteatomul.

O otită cronică se traduce printr-o scădere a auzului şi

printr-o scurgere; otita cronică colesteatomatoasă se complică,

în unele cazuri, cu o paralizie facială, cu o labirintită

sau cu o meningită.

Tratamentul este mai ales chirurgical şi constă în repararea

timpanului sau în practicarea ablaţiei colesteatomului.

OTITĂ EXTERNĂ. Inflamaţie a pielii care tapeteză

conductul auditiv extern.

O otită externă este cauzată de o infecţie cu o bacterie

sau cu o ciupercă microscopică. Ea se traduce printr-o

durere, mâncărimi şi o scurgere. Tratamentul constă în

instilarea de picături de antiseptic, de antibiotic sau de

antifungic în ureche.

OTOPLASTIE. Intervenţie chirurgicală constând în

corectarea unei înfăţişări inestetice sau unei malformaţii a

pavilionului urechii.

Corecţiile minore, îndeosebi cele ale urechilor depărtate

de cap, necesită doar o spitalizare de aproximativ 48 ore,

apoi purtatul unui pansament compresiv timp de câteva ore

după intervenţie. Urmările operatorii sunt puţin dureroase,

cicatrizarea intervenind în 15 zile; rezultatele sunt, în

general, foarte bune.

OTOREE. Scurgere de lichid provenind din ureche.

Cauza este adesea o inflamaţie, de origine în principal

infecţioasă, a conductului auditiv extern sau a urechii medii

(otită). Poate fi vorba, de asemenea, de o scurgere de lichid

cefalorahidian (lichid care se găseşte în meninge), după un

traumatism cranian; această scurgere este atunci limpede,

ca „apă de izvor".

O otoree necesită o consultaţie rapidă sau o spitalizare

în caz de traumatism.

OTORINOLARINGOLOGIE. Specialitatea medicală

care studiază fiziologia urechilor, nasului şi gâtlejului

(laringe şi faringe), patologia şi tratamentul bolilor unei

regiuni anatomice cuprinsă între baza craniului şi orificiul

superior al toracelui, cu excepţia dinţilor şi ochilor.

OTOSCOP. Instrument care permite examenul conductului

auditiv ai timpanului.

OTOSPONGIOZĂ. Boală ereditară a urechii medii, cu

evoluţie progresivă, antrenând o surditate.

Otospongioza survine după pubertate, de cele mai multe

ori la femei. Este o afecţiune care antrenează un blocaj al

mişcării scăriţei, oscior al urechii medii.

Tratamentul otospongiozei este stapedectomia (ablaţia

chirurgicală a scăriţei), urmată de o înlocuire a scăriţei

printr-o proteză în formă de piston. Intervenţia, care are un

foarte bun procent de reuşită (90% din cazuri), antrenează

recuperarea definitivă a unei bune părţi a acuităţii auditive.

Această intervenţie comportă un risc de degradare a urechii

interne care poate antrena o surditate.

OTRĂVIRE. -> INTOXICAŢIE.

OVAR. Fiecare dintre cele două glande genitale ale femei.

Ovarele, împreună cu cele două trompe ale lui Fallopio

şi cu uterul, constituie aparatul genital intern feminin.

STUCTURA. La femeia adultă, ovarele sunt formaţiuni

mici cu lungimea de 4 centimetri, lăţimea de 2 centimetri

şi grosimea de 1 centimetru. Ele sunt amplasate de o parte

şi de alta a uterului şi faţa lor internă corespunde pavilionului

trompei. Ligamente le leagă de organele învecinate

(uter, trompe), dar ele rămân mobile. Un ovar este compus

din două straturi de ţesut: în centru, partea medulară conţine

vasele sangvine care asigură irigarea; la periferie, partea

corticală, care ocupă două treimi din glandă, conţine la

naşterea persoanei toţi foliculii care vor asigura în cursul

fiecărui ciclu menstrual maturarea unui ovocit şi expulzarea

unui ovul, elementul femelă al reproducerii.

FUNCŢIE. Rolul ovarului este dublu; pe de o parte, el

eliberează în fiecare lună la femeie, începând cu pubertatea

şi până la menopauză, un ovul maturizat în folicul; pe de

altă aprte, el secretă hormonii sexuali feminini (estrogenii).

EXAMENE. Palparea abdomenului permite căutarea chisturilor

ovariene. Cele două examene principale ale ovarelor

sunt ecografia şi celioscopia (introducerea unui sistem optic

printr-o mică incizie abdominală.

PATOLOGIE. Ovarul poate fi sediul unor leziuni inflamatorii

în cadrul unei salpingite (inflamaţie a uneia sau

ambelor trompe), unor tumori benigne (chisturi) sau maligne

(cancere). Insuficienţa ovariană antrenează tulburări ale

ciclului menstrual şi, adesea, o sterilitate.

OVARELOR POLICHISTICE (sindrom al). Afecţiune

cronică ce se caracterizează prin prezenţa pe ovare a

unor multiple chisturi tari de mărime variabilă, prin tulburări

ale fluxului menstrual, printr-o pilozitate abundentă şi

printr-o greutate excesivă. SINONIME: di.slrofle ovariană,

ovarilâ sclerochisticd, polichistozd ovariană, sindrom al

Slein-Leventhal.

Sindromul ovarelor polichistice are o cauză încă

necunoscută. Tulburările menstruale constau într-o absenţă

sau o neregularitate a fluxului menstrual şi în tulburări ale

ovulaţiei. Totuşi, unele femei au sarcini fără probleme în

pofida anomaliilor ciclului lor menstrual.

TRATAMENT. Tratamentul este cel al simptomelor. El

poate consta în inducerea ovulaţiei dacă femeia doreşte să

rămână gravidă, dar rezultatele rămân mediocre. Uneori este

avut în vedere un tratament celiochirurgical; laserul sau

rezecţia celiochirurgicală a unei părţi a peretelui ovarului

permit uneori producerea ovulaţiilor. Dacă nu se doreşte

o sarcină, un tratament hormonal cu antiandrogeni serveşte

la reglarea scurgerilor menstruale şi la diminuarea pilozităţii