611 Talasemie

(anestezie prin secţionarea unui nerv, nevralgic sciatică sau

dentară) sau a organelor centrale ale sistemului nervos

(măduva spinării, creier). Cauzele sunt extrem de variate,

după localizarea atingerii: traumatică, toxică (alcoolism),

metabolică (diabet), inflamatorie. Capacităţile de recuperare

a unui simţ tactil normal depind direct de această cauză.

Totuşi, chiar când aceasta poate fi combătută, persistă

adesea o mică alteraţie a calităţii percepţiei senzitive, îndeosebi

atunci când zonele simţului tactil de fineţe sunt lezate

(pulpa degetelor).

TAHICARDIE. Accelerare a frecvenţei bătăilor inimii

peste 90 de pulsaţii pe minut.

Ritmul cardiac normal variază la majoritatea subiecţilor

de la 60 la 90 pulsaţii pe minut, cu o medie de 70 până la 80.

CAUZE

• O accelerare a activităţii electrice a nodului sinusul,

stimulatorul fiziologic al inimii, antrenează o tahicardie

sinusală. Ea poate fi fie naturală, ca în cursul unui exerciţiu

muscular, fie patologică; acesta este cazul când ea însoţeşte

o febră, o anemie sau în majoritatea bolilor cardiace sau

pulmonare în faza lor de agravare.

• O tulburare a ritmului poate fi la originea unei tahicardii,

cu caracteristici diferite după porţiunea inimii în care ca ia

naştere:

- tahicardiile atriale debutează în auricule, acestea

putând bate cu o frecvenţă de 200 până la 600 pulsaţii pe

minut; din fericire, nu toate aceste impulsuri sunt transmise

ventriculelor, deoarece nodul auriculoventricular joacă un

rol de filtru reţinându-le; de asemenea, tahicardiile atriale

sunt adesea benigne;

- tahicardiile joncţionale, provocate, în general, de un

scurtcircuit la nivelul nodului auriculoventricular sau prin

intermediul unui fascicul de conducţic anormal, pot atinge

un ritm de 200 pulsaţii pe minut; este vorba de cele mai

multe ori de forme benigne care evoluează prin crize

paroxistice (boala lui Bouveret);

- tahicardiile ventriculare pot atinge 300 pulsaţii pe

minut; ele sunt adesea grave şi greu de tolerat, deoarece

ventriculul nu mai poate să-şi mai îndeplinească funcţiile

sale de ejecţie sangvină; aceste tahicardii degenerează uneori

în fibrilaţie ventriculară, care este însoţită de stop cardiorespirator

şi de o stare de moarte aparentă.

EVOLUŢIE. O tahicardie poate evolua în mod complet

tacit, fără simptome, ori se poate traduce prin palpitaţii, prin

stări de indispoziţie şi prin sincope.

TRATAMENT. Acesta depinde de originea şi de tipul de

tulburare a ritmului responsabil de tahicardie. Dacă există

o cauză favorizantă (cafea, tutun, de exemplu), trebuie să

fie suprimată; de altfel, tratamentele medicamentoase antiaritmice

sunt uneori adecvate. Tehnicile ablative (mai ales

utilizarea de curent de radiofrecventă) constau în distrugerea

pe cale endocavitară (înaintarea unei sonde până la inimă)

a zonei de miocard responsabilă (de exemplu, focar de

hipcrexcitabilitate ventriculară, responsabil de o tahicardie

ventriculară rebelă.

TAHIFILAXIE. Fenomen de toleranţă rapidă a organismului

faţă de un medicament a cărui eficacitate descreşte

pe măsură ce se înmulţesc crizele, obligând ca dozele să

TAHIPNEE. Accelerare anormală a frecvenţei respi-

Tahipneea este de departe, mai ales la copil, forma cea

mai frecventă a dispneei (jenă respiratorie). Ea este de cele

mai multe ori urmarea unei cauze pulmonare: bronhopneumopatic

acută infecţioasă (bronhopneumonie în limbaj

curent), inhalare sau ingestie de substanţe toxice, falsă rută

alimentară ctc. Totuşi, ca mai poate fi cauzată de o insuficienţă

cardiacă, de o tulburare a centrilor nervoşi care

comandă respiraţia (comă), de o leziune a peretelui toracic

(fracturi multiple ale coastelor), de o criză de tetanie

sau de o simplă angoasă.

TALALGIE. Durere de călcâi.

O talalgie poate fi cauzată de o atingere a calcancului

(osul călcâiului), a tcndonului lui Ahile sau a aponevrozei

plantare (structură fibroasă care consolidează muşchii

plantei piciorului).

TALAMUS. Structură a creierului care participă la recepţia

informaţiilor nervoase.

Talamusul este un centru nervos care joacă un rol de

integrare în majoritatea funcţiilor nervoase. El primeşte

informaţiile senzitive şi senzoriale care provin de la alţi

centri nervoşi şi le analizează înainte de a le transmite

cortexului cerebral.

TALASEMIE. Boală ereditară caracterizată printr-un

defect al sintezei hemoglobinei, care se traduce prin microcitoză

(micşorarea în dimensiuni a globulelor roşii) şi adesea

printr-o anemie.

FRECVENŢĂ. Talascmia este foarte răspândită pe tot

conturul Mării Meditcrane, precum şi în Orientul Apropiat,

în Africa subsuhariană, în India, în tot sud-estul asiatic şi

în sudul Chinei.

DIFERITE TIPURI DE TALASEMIE. Talasemiile sunt

anomalii genetice caracterizate prin defectul de sintetizare

a unuia dintre lanţurile globinei, constituentul principal al

hemoglobinei. Hemoglobina cuprinde, la adult, două feluri

de lanţuri de globină, globină alfa şi globină beta, a căror

sinteză este sub dependenţa genelor corespunzătoare. în

consecinţă, se disting două mari tipuri de talasemii, talasemiile

care afectează genele alfa, sau alfatalasemiile, şi

talasemiile care afectează genele beta, ori betatalasemiile.

TALASOTERAPIE 612

Alfatalasemia. Această boală genetică, provocată de un

defect al sintezei lanţurilor globinei alfa are patru forme:

cum există câte două gene alfa pe fiecare cromozom, o

alfatalasemic poate rezulta din defectul a una până la patru

dintre aceste gene.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Atingerea uneia sau a două gene

nu antrenează decât o formă minoră a bolii, fără anemie.

Atingerea a 3 gene din 4 antrenează o hemoliză (distrugerea

globulelor roşii) cronică, ce constituie un handicap mai mult

sau mai puţin sever. Prognosticul este mult mai sumbru în

cazul atingerii celor 4 gene alfa: copilul moare fie înainte,

fie imediat după ce se naşte.

Betatalasemia. Această boală genetică provocată de un

defect de sintetizare a lanţurilor globinei beta arc două forme

principale. în fapt, există o singură genă beta per cromozom.

Talasemiile pot fi deci legate fie de una dintre aceste

două gene (talasemie heterozigotă), fie de ambele gene

(talasemia homozigotă sau anemia lui Cooley).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Betatalasemia heterozigotă se

caracterizează în formele cele mai severe printr-o anemie

moderată. Anemia lui Cooley se traduce printr-o anemic

gravă, o deformaţie a oaselor craniului care conferă subiectului

un facies mongoloid, o întârziere a creşterii şi o

splenomegalie (splină hipertrofiată).

Diagnosticul şi tratamentul talasemiilor. Diagnosticul

se pune pe baza electroforezei (separarea componentelor

unei soluţii de macromolecule sub efectul câmpului

electric) hemoglobinei, care permite punerea în evidenţă a

anomaliilor cantitative ale diferitelor sorturi de hemoglobina

ale subiectului. Formele heterozigote nu necesită nici un

tratament. Formele homozigote justifică tratamente

specializate.

Depistarea talasemiilor.Gravitatea bolii justifică depistarea

heterozigoţilorîn vederea unui sfat genetic, comportând

eventual propunerea unui diagnostic prenatal (prin biopsie

a trofoblastului) atunci când ambii părinţi sunt purtători ai

unei gene talasemice, pusă în prealabil în evidenţă într-un

prelevat sangvin. -• COOLEY (anemie a lui).

TALASOTERAPIE. Aplicarea în scopuri terapeutice

a proprietăţilor climatului marin, ale apei de mare, ale

nămolurilor marine, ale nisipului de pe litoralul marin şi

ale algelor marine.

Apa mării este o apă sărată (aproximativ 35 grame de

sare la litru) care găzduieşte numeroase elemente vii, vegetale

(fitoplancton) şi animale (zooplancton).

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Principalele indicaţii

ale talasoterapiei sunt reumatismele degenerative (artroza),

durerile vertebrale cronice, unele tulburări ginecologice de

origine funcţională (congestia micului bazin, scurgeri menstruale

dificile şi dureroase sau neregulate, raporturi sexuale

dureroase), tulburări gingivale (iritaţii sau congestii ale

gingiilor, deşosare |dezvelirea porţiunii radiculare a unui

dinte în urma retractării ţesutului gingival|) sau dermatologice

(psoriazis), stări de oboseală fizică sau psihică, convalescenţe,

sechele ale traumatismelor şi cele chirurgicale.

Contraindicaţiilc privesc bolile infecţioase în perioadă

acută, tulburările cardiovasculare, hipertiroidia sau alergia

la iod, hipertensiunea arterială, afecţiunile otorinolaringologice

(otită, sinuzită, laringită etc), canccrele şi unele

boli ale pielii care sunt zemuinde.

DESFĂŞURARE. Durata ideală a unei cure de talasoterapie

este de 7 până la 12 zile, astfel încât organismul să aibă

timpul să asimileze oligoelemcntele. în ziua sosirii sale la

mare, subiectul trebuie să fie supus unei vizite medicale care

va stabili eventualele contraindicaţii la cură şi va preciza

natura, ritmul şi intensitatea procedurilor. Pentru o repunere

în formă, sunt propuse, în general, patru dintre următoarele:

băi, hidromasaje, duşuri, împachetări cu nămoluri marine

sau cu alge, reeducarea în piscină etc; ele sunt alternate

dimineaţa şi după-amiaza.

TEHNICI. Procedurile aplicate într-un centru de talasoterapie

sunt asemănătoare celor care se practică în staţiunile

termale.

• Albele marine se folosesc sub formă de pudră sau de

extract lichid, în băi sau în aplicaţii locale (împachetări, de

exemplu).

• Nămolurile marine sunt fie amestecate cu băile de apă

de mare, fie utilizate în aplicaţii locale (împachetări) la o

temperatură de 35-35"C, menţinută constantă cu ajutorul

unei foi de aluminiu sau al unei iradieri cu radiaţii infraroşii.

Pielea este în prealabil bine umezită şi fricţionată pentru a

înmuia stratul cornos şi pentru a creşte temperatura corpului.

• Climatele marine (aer curat, bogat în iod) sunt, în funcţie

de ţară şi de regiune, calmante sau stimulante, chiar revigorante.

• Apa de mare nu trebuie să fie nici reconstituită, nici

transportată, nici nu trebuie să fi suferit un tratament fizic

(radiaţii) sau chimic (adăugare de clor). Ea se utilizează la

o temperatură între 20 şi 40"C, pe cale externă (duşuri, băi)

sau internă (irigaţii bucale sau vaginale, aerosoli, băuturi,

injecţii subcutanate). Baia de apă de mare, făcută individual,

la o temperatură de 34°C este elementul de bază al curei.

Din cauza densităţii apei, corpul este mult mai uşor în apă

sărată decât în apă dulce. Senzaţia de imponderabilitate care

rezultă de aici uşurează mobilizarea şi gimnastica acvatică.

Cu o durată de aproximativ 20 minute, baia trebuie să fie

urmată de o perioadă cel puţin egală de odihnă. Duşul sub

jet de apă se face în poziţia în picioare sau aşezat. El este

tonic dacă se aplică la o temperatură mai scăzută - între

20 şi 30"C - şi cu presiune mare, sedativ dacă este aplicat

la o temperatură mai ridicată - de la 36 la 38"C - şi cu

presiune joasă, cu un jet foarte larg (duş-manta). Duşul cu

aspersiune, ori „duşul orizontal", se face stând culcat pe

burtă sau pe spate. El poate fi asociat cu un masaj manual.

• Nisipul de mare este utilizat în mod obişnuit în plin aer

sub formă de băi de nisip asociate cu băi de soare (helioterapie).