427 Numărarea formulei sangvine

discală (proeminare a nucleus pulposus în exteriorul coloanei

vertebrale, care comprimă o rădăcină nervoasă sau măduva

spinării). Ea constă în injectarea în discul intervertebral a

unei enzime vegetale, papaina, care distruge nucleus pulposus

fără a leza structurile învecinate. Chimionucleoliza

necesită o spitalizare de 3 sau 4 zile. Papaina este injectată

tn spaţiul intervertebral, până la nivelul herniei discale.

Intervenţia durează aproximativ 20 minute; pacientul se află

sub anestezie uşoară (analgezice şi neuroleptice), deoarece

el trebuie să fie capabil să se menţină culcat pe o parte.

• Nucleoliza spontana este caracteristică discopatiilor

degenerative (afecţiuni degenerative ale discurilor intervertebrale).

Injectarea de inhibitor de enzime, aprotinina,

în discul intervertebral, asociată purtatului unui corset timp

de 4-6 săptămâni, permite oprirea acestui proces.

NUCLEU. Parte centrală a celulei, de formă variabilă dar

mai ales sferică şi de dimensiuni proporţionale cu citoplasmă

care îl înconjoară, care comandă toate activităţile

celulei, inclusiv diviziunea sa.

NUCLEU CENUŞIU CENTRAL. Masă de substanţă

cenuşie situată în interiorul encefalului. SINONIM: nucleu

cenuşiu al bazei.

NUMĂRAREA FORMULEI SANGVINE. Examen

biologic care permite numărarea diferitelor elemente figurate

ale sângelui (plachete, globule roşii, diferite categorii

de globule albe).

Numărarea formulei sangvine (N.F.S.) este unul dintre

examenele biologice cele mai prescrise. Ea este indispensabilă

în evaluarea bolilor inflamatorii sau infecţioase

NUMĂRAREA FORMULEI SANGVINE (Principalele elemente cercetate)

Nivel normal

Hemoglobina

>13g/dl la bărbat

> 12 g/dl la femeie

şi la copil

Hematocrit

< 54% la bărbat

< 47% la femeie

şi la copil

Leucocite

(globule albe)

de la 4 000 la

10 000/mm3

Polinucleare neutrofile

de la 1 7(X) la

7 500/mm3

1 Polinucleare eozinofile

de la 0 la 500/mm3

Polinucleare bazofile

de la 0 la 200/mm3

Limfocite

de la 500 la

| 4 500/mm3

Monocite

de la 0 la 1 000/mm3

Plachete

de la 150 0001a

450 000/mm3

Principalele cauze

ale creşterii

nivelului

Hemoconcentraţie,

poliglobulie

Infecţie bacteriană,

inflamaţie, tabagism,

unele medicamente,

hemopatie

Alergie,

parazitoză

Boală virală sau bacteriană

(tuse convulsivă),

hemopatie

Inflamaţie, hemopatie

Stare inflamatorie,

ablaţia splinei, stimularea

măduvei osoase

Principalele cauze

ale scăderii

nivelului

Hemoragie, hemoliză,

atingere a măduvei

osoase (foarte

numeroase cauze)

Etnia (Africa),

Infecţie virală,

toxicitate medicamentoasă,

hemopatie

Deficit imunitar

Atingere a măduvei

osoase, moală imunologică,

toxicitate

medicamentoasă

o

OASELOR (cancer al). Tumoră malignă care se dezvoltă

în interiorul unui os.

Cancerul primitiv al oaselor. Cancerele primitive ale

oaselor sunt cancerele situate în os sau la periferia sa

imediată şi se dezvoltă plecând de la ţesutul osos, cartilaginos

sau fibros. Ele sunt destul de rare. Principalele

cancere primitive sunt osteosarcomul, condrosarcomul,

sarcomul lui Ewing şi mielomul multiplu.

Cancerul secundar al oaselor. Cancerele secundare

ale oaselor sunt localizări la distanţă, în os, ale cancerului

unui alt organ: prostată, rinichi, sân, tiroidă etc. Ele se traduc

prin dureri şi prin fracturi spontane care afectează de cele

mai multe ori oasele lungi. Tratamentul cancerelor secundare

ale oaselor se bazeză pe radioterapie, chimioterapie,

hormonoterapie (atunci când cancerul primitiv este un

cancer al prostatei sau de sân).

OBEZITATE. Exces de greutate prin creşterea masei

ţesutului adipos.

Masa adipoasă reprezintă în mod normal între 10 şi 15%

din greutatea totală a bărbatului, între 10 şi 25% din cea a

femeii. Se vorbeşte de obezitate atunci când ea atinge nivelul

de mai mult de 15-20% din greutatea totală a bărbatului

şi mai mult de 25-30% din cea a femeii.

Indicele de masă corporală (I .M .C.) exprimă corpolenţa:

acesta este raportul dintre greutate (în kilograme) şi pătratul

înălţimii (în metri pătraţi). I.M.C. ideal se situează între 10

şi 25 kilograme pe metrul pătrat (între 20 şi 27 după 50 ani).

Se vorbeşte de obezitate atuni când acest indice este mai

mare de 30.

Metoda cea mai cunsocută pentru calcularea greutăţii

ideale este formula lui Lorentz: greutatea ideală (în kilograme)

= înălţimea (în centimetri) - 100 [sau (înălţimea -

150/*)], valoarea pentru x fiind 4 pentru bărbat şi 2 pentru

femeie.

Totuşi, aceste noţiuni privind greutatea ideală trebuie

nuanţate prin prisma criteriilor personale (înălţimea

subiectului, greutatea scheletului său), familiale, culturale,

etnice etc, care trebuie să fie luate în calcul de medic de

la pacient la pacient, precum şi în funcţie de circumstanţele

şi de starea fiziologică (creştere, sarcină etc.) care însoţesc

apariţia obezităţii.

CAUZE. Obezitatea este provocată de un aport energetic

superior cheltuielilor organismului. Totuşi, acest exces de

aport alimentar nu este adesea singura explicaţie, iar factorii

genetici, metabolici sau legaţi de mediu trebuie, de

asemenea, luaţi în consideraţie.

DIFERITE TIPURI DE OBEZITATE

• Obezităţile androide sau abdominale, în care grăsimea

predomină pe partea de sus a corpului şi pe abdomen, sunt

tipice pentru obezitatea masculină.

• Obezităţile ginoide sau femurale, în care grăsimea predomină

pe partea de jos a corpului (fese, coapse), sunt

caracteristice obezităţii feminine.

RISCURI ASOCIATE OBEZITĂŢII. Obezitatea este un

factor de risc în diferite afecţiuni: insuficienţa coronariană

şi cardiacă, hipertensiunea arterială, diabetul, guta, hiperlipidemiile

(nivel excesiv al lipidelor în sânge), litiaza

biliară, insuficienţa respiratorie, bolile reumatologice etc.

Schematic vorbind, obezităţile androide prezintă mai

curând complicaţii de tip metabolic (diabet, hipertensiune),

pe când obezităţile ginoide prezintă mai curând complicaţii

reumatologice (probleme articulare).

TRATAMENT. Tratamentul obezităţii constă în reducerea

excesului de greutate printr-un regim; atunci când obezitatea

este provocată de o boală, aceasta trebuie să fie tratată.

Regimul prescris (cu participarea eventuală a unui dietetician)

va fi de cele mai multe ori hipocaloric, dar cu un aport

proteinic (carne, peşte, ouă, produse lactate) suficient pentru

a evita o topire a maselor slabe (muşchi, îndeosebi); el va

propune o suprimare a produselor şi băuturilor zaharate, o

reducere a aporturilor în alte glucide (cereale, feculente,

fructe) şi în lipide (corpi graşi, alimente mai grase), precum

şi o suprimare sau o diminuare foarte însemnată a băuturilor

alcoolice. Repartizat în trei sau în patru prize zilnice,

regimul trebuie să fie cât mai echilibrat posibil şi să cuprindă

alimente din toate grupele. Greutatea de atins şi durata

tratamentului fac obiectul unui contract prealabil între

pacient şi practician, revizuibil în cursul tratamentului.

O dată obţinută această greutate corporală, regimul iniţial

este treptat lărgit până la revenirea la o alimentaţie normală,

OBOSEALĂ 430

cu menţinerea unei greutăţi stabilizate. Regimurile fanteziste,

care pot atrena o pierdere spectaculoasă de greutate,

fac întotdeauna să se topească masa slabă şi sunt deci sortite

eşecului. Alternanata fazelor de slăbire urmate de faze de

reluări în greutate pare mai periculoasă pentru sănătate decât

absenţa unui regim.

OBOSEALĂ (tendinţa spre). Scăderea anormal de

rapidă a forţei musculare, provocată de efort. SINONIM:

fatigabilitate.

Tendinţa spre oboseală este un semn care poate fi cauzat

de un defect de transmisie a influxului nervos celulei

musculare, fenomen observat mai ales în cursul unei boli,

miastenia. O tendinţă spre oboseală poate, de asemenea, să

fie întâlnită în cursul bolilor care afectează sistemul nervos

central (scleroza în plăci) sau în caz de insuficienţă suprarenaliană

cronică (boală a lui Addison).

OBOSELII CRONICE (sindrom al). Sindrom constând

într-o stare permanentă de oboseală cu epuizare la cel mai

mic efort. SINONIM: sindromul „yuppies".

CAUZE. Cauza unui sindrom al oboselii cronice rămâne

învăluită în mister. Cauzele organice obişnuite ale oboselii

nu sunt regăsite. Au fost puse în discuţie numeroase ipoteze

pentru a explica un sindrom de oboseală cronică.

Ipoteza neuropsihică, reţinută actualmente, face să

intervină lipsa de motivaţie şi depresiunea, surmenajul şi

stresul, sub influenţa neurotransmiţătorilor ca dopamina şi

noradrenalina.

SIMPTOME Şl SEMNE. O oboseală cronică se caracterizează

printr-o oboseală intensă, declanşată de cel mai

mic efort, cu reducerea cel puţin la jumătate a activităţii

obişnuite, însoţită de febră, de dureri musculare şi dorsale,

de dureri de cap, de tulburări de somn, de o dificultate în

concentrare. Aceste simptome persistă în timp.

TRATAMENT. Tratamentul poate cuprinde luarea de

„fortifiante": acizi aminaţi, oligoelemente ca manganul,

cuprul, calciul, magneziul, o alimentaţie regulată şi echilibrată

şi în cantităţi suficiente asigurându-le; luarea de

vitamine: vitaminele A, D, E şi vitaminele grupului B, în

particular vitamina Bl, sau tiamina, datorită acţiunii sale

asupra sistemului nervos; lupta împotriva oboselii nervoase

prin exerciţiu fizic, metode de relaxare, talasoterapie, acupunctura,

în schimb, trebuie evitată folosirea amfetaminelor,

anabolziantelor şi medicamentelor dopante.

OBSESIE. Ideea repetitivă şi ameninţătoare, impunându-

se în mod incoercibil conştiinţei subiectului, deşi acesta

recunoaşte caracterul ei iraţional.

Se descriu două tipuri de obsesie: obsesiile fobice,

declanşate doar la ideea unui obiect sau a unei situaţii date,

şi obsesiile impulsive, care se manifestă prin teama de a

comite un act antisocial (trecerea la acţiune fiind totuşi un

fapt excepţional). Obsesia este principalul simptom al

nevrozei obsesionale, dar un astfel de fenomen se observă

şi în cursul depresiunilor, psihasteniei, psihozelor larvate.

Tratamentul obsesiei este, în principal, psihoterapie.

OBSTETRICĂ. Ramură a medicinei care are ca domeniu

de activitate sarcina, naşterea şi perioada care urmează

naşterii.

OCHELARI. Lentile corectoare destinate să amelioreze

vederea sau să protejeze ochii, puse într-o montură adaptabilă

care se sprijină pe nas şi pe urechi.

Lentilele corectoare pot fi colorate sau se pot colora la

lumină cu scopul de a filtra unele radiaţii din spectrul solar,

îndeosebi ultravioletele şi radiaţiile roşii. Ele pot fi minerale

(din sticlă) sau organice (din plastic). Lentilele organice sunt

obligatorii pentru copii şi recomandate pentru adulţi. Ele

se zgârie mai uşor decât lentilele minerale, dar sunt mult

mai uşoare. în plus ele se sparg foarte rar, minimalizând

astfel riscurile de a se sfărâma, provocând leziuni ale

ochiului. Lentilele colorate sunt indispensabile într-un

număr de afecţiuni (keratită, albinism). Ele se folosesc, de

asemenea, în cursul expunerii la lumină foarte puternică

Avantajele comparate ale ochelarilor şi lentilelor

de contact

Principalul avantaj al ochelarilor este acela de a fi simplu

de purtat şi de a fi scoşi cu uşurinţă în caz de purtat

intermitent (miopie, hipermetropie sau astigmatism de

mică amploare, sau în caz de prezbiţie). Ei sunt preferaţi

lentilelor de către profesioniştii care lucrează în praf, la

căldură sau în atmosferă umedă.

Lentilele, sau sticlele de contact, pot fi mai comode

în practicarea sporturilor (inclusiv nataţia cu Ochelari de

protecţie) sau exercitării anumitor profesii, ca cele

sportive sau cele care necesită o activitate fizică. Ele mai

pot fi preferate şi din raţiuni estetice. în plus, ele iau

curbura corneei şi permit obţinerea unui câmp vizual mai

complet. Totuşi, ele implică reguli de iginenă şi de

întreţinere (curăţare zilnică, deproteinizare săptămânală).

Alegerea ochelarilor sau lentilelor de contact depinde,

de asemenea, de defectul vizual de corectat. Lentilele sunt

recomandate în caz de miopie medie şi puternică

deoarece, suprimând distanţa dintre lentilă şi ochi, ele

suprimă şi deformaţiile pe care ea le-ar implica. Ele sunt,

de asemenea, recomandate în hipermetropiile puternice,

deoarece permit suprimarea ochelarilor adesea prea grei.

în sfârşit, afakia (absenţa cristalinului) unilaterală fără

implant de cristalin nu poate fi corectată decât prin

purtatul unei sticle de contact cu scopul de a reduce

diferenţa de mărime a imaginilor percepute de către

fiecare ochi. în schimb, lentilele sunt mai puţin sistematic

prescrise în caz de astigmatism sau de prezbiţie. în acest

ultim caz, purtatul ochelarilor, permiţând vederea de

aproape, trebuie să fie asociat cu cel al lentilelor de

contact care corectează defectul iniţial.

(zăpadă, reflectare a luminii solare pe zăpadă sau pe suprafaţa

mării); ele sunt, de asemenea, recomandate în viaţa

obişnuită în caz de însorire puternică. în fapt, expunerea

ochilor la o lumină prea vie poate favoriza apariţia unei

cataracte precoce sau a unei degenerescente maculare.

Un examen oftalmologie anual permite să se verifice

faptul că lentilele corectoare sunt întotdeauna adaptate.

OCHI. Organ al vederii conţinut de orbită. SINONIM: glob

ocular.

STRUCTURĂ. Ochiul este un organ sferic format dintr-o

cochilie rezistentă care înconjoară conţinutul propriu-zis.

• Carcasa oculara, învelişul extern al ochiului, se compune

din trei tunici concentrice. Prima, cea externă, este constituită

din sclerotică (albul ochiului), traversată în spate

de către nervul optic şi prelungindu-se în faţă cu corneea,

transparentă şi bombată. Corneea este primul şi cel mai

puternic dioptru (suprafaţă optică ce intervine în refracţie)

al sistemului optic al ochiului. A doua membrană, cu rol

nutritiv, uveea, este tunica medie a ochiului, bogată în vase.

Ea se compune, în spate, din coroidă, membrană subţire şi

vascularizată, şi, în faţă, din corpul ciliar şi din iris, acesta

fiind perforat în centru de către pupilă, al cărei diametru

variază după intensitatea luminii. Tunica cea mai profundă

este membrana senzorială, receptorul vizual propriu-zis,

compusă doar din retină, membrană fină şi translucidă care

conţine conurile şi bastonaşele, celulele care captează

lumina.

tConţinutul ochiului este constituit, din faţă spre spate, din

umoarea apoasă care hrăneşte corneea şi trece în camera

anterioară (între cornee şi iris) prin pupilă, înainte de a fi

eliminată în unghiul format de iris şi cornee; din cristalin

(lentilă biconvexă transparentă de 1 centimetru diametru),

situată în spatele irisului, împreună cu care delimitează

camera posterioară, şi legat de muşchiul ciliar printr-un

ligament inelar, numit zonulă, care este responsabil de

acomodarea ochiului; din corpul vitros, sau vitroasa, gel

transparent care umple globul ocular între cristalin şi retină,

şi asigură menţinerea volumului ochiului.

FIZIOLOGIE. Cei doi ochi lucrează în mod conjugat sub

controlul creierului, luând aceeaşi direcţie pentru a fixa un

obiect cu scopul de a se forma o imagine clară pe fiecare

dintre retine. Ei realizează punerea la punct în funcţie de

distanţa faţă de obiectul privit, mulţumită procesului de

acomodare.

EXAMENE. Examenul oftalmologie începe printr-un examen

al refracţiei şi al acuităţii vizuale de aproape şi de

departe, cu sau fără corecţie. Specialistul procedează apoi

la un examen al oculomotricităţii şi al echilibrului binocular;

el observă pleoapele, examinează sectorul anterior al

ochiului (de la cornee la cristalin) cu biomicroscopul,

măsoară presiunea intraoculară şi procedează la un examen

al fundului de ochi.

OCLUZIE A OCHIULUI

Eventualele examene complementare permit să se

evalueze câmpul vizual şi vederea în culori. Bilanţul

ortoptic,evaluează oculomotrieitatea. Angiografia oculară

şi ecografia examinează globii oculari pe plan anatomic.

Scanerul şi imageria prin rezonanţă magnetică (I.R.M.)

completează explorarea cu aparate optice.

PATOLOGIE. Bolile ochiului pot afecta globul ocular,

nervul optic sau anexele ochiului (conjunctiva, pleoapele,

muşchii şi nervii oculomotori). Ele pot fi de diferite tipuri.

• Afecţiunile congenitale sunt cauzate de o modificare de

origine genetică în dezvoltarea aparatului ocular, sau de o

afecţiune contractată în timpul vieţii intrauterine (rubeolă,

de exemplu).

• Afecţiunile inflamatorii afectează partea superficială a

aparatului ocular (conjunctivită, episclerită) sau membranele

interioare (uveită, coroidită).

• Glaucomul este o afecţiune în cursul căreia presiunea

intraoculară, prea ridicată, este însoţită de alterări ale

nervului optic.

• Bolile vasculare sunt grave mai ales atunci când privesc

vascularizarea retinei sau a nervului optic (ocluzia arterei

sau venei centrale a retinei).

• Bolile degenerative pot fi legate de anomalii ereditare

(degenerescente tapetoretiniene) sau de îmbătrânirea

ochiului (degenerescentă maculară legată de vârstă,

cataractă zisă „senilă").

• Tulburările de oculomotricitate sunt reprezentate, în

principal, prin paralizii oculomotorii (oftalmoplegie) şi prin

strabisme. -" CÂMP VIZUAL, VĂZ.

OCITOCINA. Hormon polipeptidic (constituit dintr-un

lanţ de acizi aminaţi) sintetizat de către hipotalamus şi

secretat de către hipofiză (glandă situată la baza creierului)

care îl depozitează, a cărui funcţie este de a stimula contracţia

muşchiului uterin şi de a favoriza alăptarea.

OCITOCIC. Medicament capabil să provoace sau să

stimuleze contracţiile uterului în cursul unei naşteri.

OCLUZIE A OCHIULUI. Obstrucţie a unui vas al

ochiului.

Ocluzia arterială retiniana. Este o oprire a circulaţiei

în artera centrală a retinei sau în una dintre ramurile în care

ea se împarte.

CAUZE. Această ocluzie este provocată de cele mai multe

ori de prezenţa, pe peretele intern a unei artere cu destinaţie

cefaleică (arteră carotidă primitivă sau internă, arteră

toracică etc), a unei plăci de aterom (depunere grăsoasă).

Un fragment de placă desprins (sau embol) este atunci

uneori antrenat în circulaţie şi obturează brusc artera centrală

a retinei.

SIMPTOME Şl SEMNE. Un subiect afectat de ocluzia

arterială a retinei pierde brusc vederea cu un ochi, în câteva

secunde. Dacă ocluzia atinge o ramură a arterei, pierderea

OCLUZIE INTESTINALĂ 432

vederii este parţială şi corespunde porţiunii de retină atinse.

Această pierdere a vederii este uneori precedată de episoade

identice, dar mai scurte.

TRATAMENT. Tratamentul este urgent deoarece, în câteva

ore, ocluzia arterei centrale a retinei antrenează cecitatea

definitivă de partea atinsă. Tratamentul unei ocluzii arteriale

retiniene cauzată de o embolie constă în administrarea

de medicamente vasodilatatoare şi anticoagulante pe cale

generală.

Ocluzia venoasă retiniana. Aceasta reprezintă o

oprire a circulaţiei în vena centrală a retinei sau în una dintre

ramurile ei.

CAUZE ŞI SIMPTOME. Ocluzia venoasă retiniana are

printre cauzele cele mai frecvente hipertensiunea arterială,

arterioscleroza, tromboza venoasă.

Subiectul constată o scădere rapidă şi mai mult sau mai

puţin de amploare a vederii cu un ochi.

TRATAMENT. în funcţie de caz, un tratament anticoagulant

sau antiagregant plachetar poate preveni extinderea alterării

vizuale pe partea atinsă. Această terapeutică trebuie să fie

asociată cu tratamentul cauzei ocluziei. Vederea nu este

totuşi aproape niciodată recăpătată în întregime.

OCLUZIE INTESTINALĂ. Obstrucţie parţială sau

totală a intestinului subţire sau a colonului.

CAUZE. Ocluziile intestinale pot fi mecanice (legate de un

obstacol organic) sau funcţionale (prin spasm sau paralizie

a musculaturii netede intestinale).

• Ocluziile mecanice cuprind ocluziile prin strangulare şi

ocluziile prin obstrucţie. Primele se caracterizează prin

existenţa unor leziuni vasculare, legate de strivirea sau de

torsionarea vaselor. Compresia antrenează o oprire a irigaţiei

sangvine putând conduce la gangrena. Poate fi vorba de o

strangulare bruscă a unei anse intestinale în contact cu o

bridă (aderenţă consecutivă unei intervenţii chirurgicale);

de o strangulare a unei hernii inghinale sau crurale; de

răsucire a unei bucle prea lungi a colonului sigmoid în jurul

lui însuşi, sau un volvulus, cum se mai numeşte. Ocluziile

prin obstrucţie sunt provocate prin dezvoltarea unei tumori

a intestinului, malignă sau benignă, care îngustează

conductul intestinal, sau printr-o boală inflamatorie sau o

diverticulită (infecţie a diverticulilor intestinali).

• Ocluziile funcţionale se caracterizează printr-o paralizie

a intestinului declanşată de o leziune a unui organ învecinat:

apendicită, abces, hematom, pancreatită.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Simptomele cuprind dureri puternice,

care evoluează în crize şi sunt urmate de perioade de

acalmie, de vărsături, de oprirea evacuării materiilor fecale

şi gazelor, de un meteorism (distensia localizată a abdomenului).

Acumularea de lichid în amonte de obstacol şi

vărsăturile provoacă o deshidratare importantă care poate

antrena o stare de şoc. O ocluzie intestinală este mortală

dacă nu este tratată.

TRATAMENT. Aceasta necesită o spitalizare şi constă mai

întâi în plasarea unei sonde gastrice pentru a aspira lichidul

din amonte de ocluzie şi în restabilirea echilibrului

fiziologic prin perfuzie. O ocluzie prin strangulare necesită

o intervenţie chirurgicală rapidă (într-un răstimp de câteva

ore). în caz de ocluzie prin obstrucţie, intervenţia poate

aştepta una-două zile. Continuitatea intestinală este restabilită

fie imediat, fie după o colostomie (îmbinarea colonului

incizat sau secţionat, la nivelul pielii) pe o durată de câteva

săptămâni.

OCULOMOTRICITATE. Mobilitate a ochilor în

interiorul orbitelor.

Oculomotricitatea este asigurată mulţumită muşchilor

şi nervilor oculomotori.

Oculomotricitatea poate fi afectată în mai multe cazuri:

traumatisme craniene şi orbitare, tumori care comprimă

nervii oculomotori, hipertensiune intracraniană, diabet, boli

vasculare, scleroză în plăci, unele inflamaţii şi infecţii

cerebrale.

ODONTOLOGIE. Studiu al dinţilor, bolilor dinţilor şi

al tratamentelor acestora. SINONIM: dentistică.

ODONTOSTOMATOLOGIE. Disciplină medicali

care se dedică prevenirii, diagnosticării şi tratării bolilor şi

anomaliilor care afectează gura şi dinţii.

OEDIP (complex al lui). Stadiu al dezvoltării psihologice

a copilului, caracterizat printr-un puternic ataşament faţă

de părintele de sex opus.

Complexul lui Oedip are o importanţă crucială în formarea

personalităţii în întregime. El se plasează temporal

între 3 şi 6 ani şi diferă după sexul subiectului. La băiat,

tatăl este iubit şi de temut în acelaşi timp (ambivalenţă),

cu teama de pedeapsă (angoasa de castrare). La fată, absenţa

penisului antrenează un sentiment de ură faţă de mamă, cu

invidie admirativă faţă de tată, posesor al falusului (complexul

Electrei).

Ieşirea din stadiul complexului lui Oedip şi renunţarea

la fantasmele legate de acesta marchează accesul la stadiul

genital şi la sexualitatea adultă.

OFTALMIE. Afecţiune inflamatorie a ochiului.

Oftalmia zăpezilor. Numită încă şi orbirea zăpezilor,

această afecţiune inflamatorie este o keratoconjunctivită

(inflamaţie a corneei şi a conjunctivei).

CAUZE. Oftalmia zăpezilor este provocată de acţiunea

radiaţiilor ultraviolete asupra ochilor neprotejaţi. Ea se produce

la câteva ore după expunerea ochilor la lumină, fie

că este vorba de reverberaţia razelor solare pe zăpadă la

mari altitudini sau o expunere la radiaţia unei lămpi cu

ultraviolete.

r