63 Astm

ASTENIE. Stare de slăbiciune generală caracterizată

printr-o diminuare a puterii funcţionale a organismului,

neconsecutivă muncii sau efortului şi care nu dispare prin

odihnă.

Astenia diferă de oboseală, fenomen natural, şi de

adinamie, fenomen neuromuscular. Mai curând decât de a

vorbi de astenie în general, e mai potrivit să vorbim de stări

astenice, fiecare având cauza sa (somatică, psihică sau

reacţională).

ASTENOPIE. Incapacitate sau dificultate de a susţine

un efort vizual de aproape, antrenând o vedere înceţoşată

şi dureri de cap.

Astenopia acomodativă poate fi corectată prin purtarea

de lentile convergente, astenopia musculară, prin reeducare

ortoptică (gimnastica ochilor).

ASTERIXIS. Dereglare neurologică caracterizată prin

secuse (contracţii) musculare bruşte şi scurte, din cauza unei

întreruperi intermitente a tonusului muscular.

ASTIGMATISM. Defect optic rezultând dintr-o curbură

inegală a corneei cel mai frecvent, şi mai rar a cristalinului

sau a ansamblului globului ocular.

Astigmatismul poate fi congenital sau dobândit (consecutiv

cicatricii unei leziuni). El se traduce printr-o deformare

a imaginilor: de exemplu, imaginea unui punct apare

sub forma a două drepte perpendiculare. O persoană afectată

de un uşor astigmatism poate avea o vedere bună, dar poate

resimţi o anume oboseală vizuală. Ea este uneori în acelaşi

timp mioapă sau hipermetropă.

TRATAMENT. Astigmatismul se corectează purtând lentile

cilindrice cu ax variabil. Lentilele nu sunt eficace decât în

cazul unui astigmatism moderat (lentile torice).

ASTM. Afecţiune caracterizată prin crize de dispnee (jenă

respiratorie) paroxistică siflantă atestând o contracţie

brutală a muşchilor care comandă deschiderea şi închiderea

bronhiilor, cărora li se asociază un edem şi o hipersecreţie

a mucoaselor căilor aeriene (faringe, largine, trahee, fose

nazale).

FRECVENŢĂ. Astmul este o afecţiune destul de frecventă,

care atinge de la 2 la 5% din populaţia totală, şi debutează

în mod obişnuit la vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.

CAUZE. Ereditatea este unul dintre principalele elemente

de dezvoltare a astmului. Acesta este consecinţa unei

reactivităţi anormale a căilor aeriene la unele alergene

(polenuri, acarieni conţinuţi în scuamele de animale şi în

praful de casă, mucegaiuri). Aceste alergene, atunci când

pătrund în căile aeriene, agresează celulele învelişului

interior al bronhiilor, care răspund prin eliberarea de substanţe

chimice care acţionează direct asupra contracţiilor

musculaturii bronhice; alte substanţe, cu acţiune mai tardivă,

sunt răspunzătoare de edem şi de hipersecreţie. Unii factori

pot declanşa crize: infecţiile respiratorii, exerciţiul fizic (în

particular, la aer rece), inhalarea de poluanţi (fum de ţigară),

supărările, luarea unor medicamente (aspirina, de exemplu).

Astmul adultului. Crizele de astm sunt de o gravitate

variabilă, mergând de la o simplă gâfâială la o insuficienţă

respiratorie importantă (stare de rău astmatic). Ele survin

cel mai adesea seara sau noaptea. Se pot manifesta unele

semne premergătoare: dureri de cap, greutate digestivă,

strănuturi, mâncărimi pe tot corpul. După câteva accese de

tuse uscată, expiraţia devine siflantă (şuierătoare) şi dificilă,

provocând transpiraţii şi o tahicardie. Poate apărea o

cianozare (coloraţie albastră-violacee a degetelor şi

buzelor). Bolnavul tuşeşte puţin, eliminând o expectoraţie

vâscoasă. Această criză se linişteşte treptat după vreo câteva

zeci de minute. Revenirea la calm poate fi totală dar, după

o criză puternică, persistă frecvent o respiraţie siflantă,

accentuată de expiraţia forţată.

TRATAMENT. Se bazează pe administrarea de bronhodilatatoare

(simpatomimetice în aerosoldozator sau în

injecţie, teofilină în comprimate sau în injecţie), chiar

corticosteroizi injectabili. In cazurile cele mai grave, este

indispensabilă o spitalizare de urgenţă cu scopul de a

administra medicamente prin perfuzie, oxigenarea

bolnavului şi, uneori, practicarea unei respiraţii asistate.

Astmul copilului. Astmul copilului poate diferi de cel

al adultului prin manifestările sale clinice şi prin tratamentul

său. El survine rar înaintea vârstei de 2-3 ani, adesea în

familiile predispuse şi la copiii care prezintă alte manifestări

de tip alergic (eczemă a sugarului, rinită alergică etc).

Evoluţia sa este variabilă: când rămâne limitată la două sau

trei crize izolate, când persistă pe toată durata celei de a

doua copilării, dispărând la 7 ani sau la pubertate, dar putând

reapărea la vârsta adultă. Acest risc este cu atât mai crescut

cu cât prima criză a survenit mai târziu.

Gravitatea astmului infantil ţine de faptul că el deranjează

adesea dezvoltarea toracelui copilului, precum şi viaţa

sa familială şi şcolară.

TRATAMENT. Tratamentul astmului infantil diferă puţin

de cel al adultului: bronhodilatatoarele nu trebuie să fie

administrate înaintea vârstei de 5 ani, decât prin nebulizare,

corticosteroizii trebuie să fie evitaţi în prescripţie continuă

din cauza riscului de a influenţa creşterea. Igiena vieţii

(eliminarea alergenelor, exerciţiu fizic adaptat cu eventuala

prevenire a unui astm la efort, absenţa tabagismului activ

sau pasiv) este, de asemenea, importantă în aceeaşi

măsură ca tratamentul medicamentos.

COMPLICAŢIILE ASTMULUI. Dacă o criză de astm este

cea mai impresionantă, dar cea mai benignă dintre dispneele

acute, formele de astm evoluate şi rebele sunt adesea grave.

Acesta este cazul astmului cu dispnee continuă şi al stării

de rău astmatic, deficienţa respiratorie acută putând

surveni la orice astmatic, dar a cărei apariţie este favorizată

de abuzul de medicamente simpatomimetice. Bolnavul este

prada unei succesiuni de crize astmatice intense care poate

ASTRAGAL 64

Astmul şi sportul

Exerciţiul fizic, mai ales în aer rece, poate antrena o criză

de astm. în timpul unui exerciţiu de intensitate moderată

şi de scurtă durată, criza de astm se declanşează în general

după oprirea efortului pentru a se calma spontan în

30 minute. Uneori, ea poate surveni în timpul unui efort

prelungit, obligând sportivul să-şi încetinească ritmul,

chiar să-şi întrerupă temporar activitatea. în acest din

urmă caz, criza se linişteşte în câteva minute.

Practicarea regulată a unui sport, sub supraveghere

medicală, poate permite depăşirea crizei, chiar poate să

o evite. Nataţia în atmosferă caldă şi umedă este sportul

privilegiat al astmaticilor. Unele sporturi de rezistenţă

(alergarea, ski-fond) sunt prost tolerate dacă nu se

respectă perioada de încălzire. în schimb, sporturile cu

mingea sunt adesea cel mai bine tolerate. înaintea efortului,

un tratament medicamentos poate preveni criza de

astm; deosebit de eficace este cromoglicatul de sodiu.

conduce la asfixie. Starea de rău astmatic se instalează, în

general, în câteva ore sau în câteva zile, dar poate surveni

uneori fără semne precursoare. Măsurarea gazelor din sânge,

indicând o hipoxie (diminuarea nivelului de oxigen

sangvin), legată de o hipercapnie (creşterea nivelului de

dioxid de carbon sangvin), confirmă diagnosticul.

Este indispensabilă spitalizarea de urgenţă. Tratamentul

se bazează pe inhalarea de oxigen, pe luarea unei doze mari

de bronhodilatatoare şi pe injectarea de corticosteroizi. în

cazurile cele mai grave, poate fi practicată o respiraţie

asistată, dar ea este dificil de realizat din cauza spasmului

bronşic care se opune insuflării de aer, ceea ce necesită

presiuni ridicate.

PREVENIREA ŞI SUPRAVEGHEREA ASTMULUI. De

câte ori este posibil, trebuie să se caute evitarea oricărui

contact cu alergenul: utilizarea lenjeriei de pat sintetice,

produsele acaricide în caz de alergie la acarieni, îndepărtarea

minuţioasă a prafului din locuinţă. Când debarasarea de

alergen este imposibilă şi dacă alergenul este unic, o

desensibilizare specifică poate fi propusă (prin injectări cu

doze crescute de alergen).

Supravegherea pacienţilor astmatici este realizată prin

măsurarea volumului expiratoriu maxim pe secundă

(V.E.M.S.).ceea ce permite aprecierea gradului de obstrucţie

bronşică, evaluarea severităţii unei crize, adaptarea

tratamentului de fond la pacient, prevenirea recăderilor.

PROGNOSTICUL ASTMULUI. Frecvenţa şi gravitatea

crizelor de astm sunt variabile după vârsta pacientului.

Tratamentele actuale permit ca în majoritatea timpului

astmaticii să ducă o viaţă normală cu condiţia de a continua

tratamentul de bază, chiar şi în absenţa crizelor. -• ALERGIE,

INSUFICIENŢĂ CARDIACĂ.

ASTRAGAL. Os scurt al piciorului în formă de scripete,

situat între extremitatea inferioară a gambei şi calcaneu.

Fracturile de astragal, destul de rare, survin întotdeauna

după un traumatism violent, cel mai des un accident pe

drumurile publice. Tratamentul lor este fie ortopedic (cu

reducerea externă şi imobilizarea gipsată), fie chirurgical.

Principalele complicaţii constau în neconsolidarea fracturii,

artroza gleznei şi necroza osoasă.

ASTROCITOM. Tumoră malignă a sistemului nervos

central care se dezvoltă pe seama astrocitelor (celulele

constitutive ale ţesutului de susţinere a sistemului nervos

central).

AŞCHIE. Mic fragment de lemn sau din alt material care

a pătruns în mod accidental sub piele.

înfiptă la extremitatea unui deget, o aşchie poate provoca

un panariţiu. Extragerea sa, câteodată dificilă, trebuie să

respecte regulile de asepsie (utilizarea de material steril,

dezinfectarea plăgii). în plus, prezenţa unei aşchii, chiar de

mărime mică, trebuie să-1 incite pe subiect să verifice dacă

e la zi cu vaccinarea sa antitetanică.

ATAXIE. Dereglare a coordonării mişcărilor, legată nu

de o afectare a forţei musculare, ci de un defect de coordonare

a modului de funcţionare a musculaturii.

Pentru ca realizarea unei mişcări ca mersul, de

exemplu, să fie normală, este necesar nu numai ca forţa

muşchilor implicaţi să fie normală, ci, în plus, contracţia

lor să intervină la momentul potrivit şi să fie perfect adaptată

şi coordonată; aceasta presupune o informaţie permanentă

asupra poziţiei lor. Acesta este rolul sensibilităţii profunde

(proprietate pe care o posedă sistemul nervos de a primi,

a analiza şi a integra stimulii), cu ajutorul vederii şi a

aparatului vestibular (cuprinzând labirintul, organul urechii

interne, responsabil de echilibru, şi căile nervoase vestibulare

ale trunchiului cerebral), sub comanda creierului mic.

Atingerea oricăreia dintre aceste structuri poate să se

afle la originea unei ataxii.

• Ataxia prin afectarea sensibilităţii profunde se caracterizează

printr-un mers dezarticulat: gamba este aruncată

înainte în mod brusc şi prost orientată; piciorul ia contact

cu solul prin călcâi. Atunci când ochii sunt închişi, dereglarea

se accentuează.

• Ataxia cerebeloasă se caracterizează printr-un mers cu

picioarele depărtate ca şi cum bolnavul ar fi beat. Mişcările

sunt executate cu o amplitudine exagerată. Mişcările alternative

rapide sunt imposibile. Ataxia cerebeloasă este

însoţită, în general, de o dizartrie (dificultatea de a articula

cuvinte). Uneori, când leziunea nu afectează decât o jumătate

a cerebelului, incoordonarea este limitată la membrele

de pe aceeaşi parte şi este însoţită de o tremurătură a acestor

membre în cursul mişcărilor voluntare.

• Ataxia labirintică se caracterizează printr-o tendinţă de

a cădea într-o parte şi printr-o deviere laterală în timpul

mersului.