495 Psihoză

bun nivel de activitate. în general, activitatea conferă cele

mai bune şanse de vindecare a bolnavului.

PSIHIATRIE. Disciplină medicală consacrată studiului

şi tratamentului bolilor mintale.

PSIHISM. Totalitate a caracterelor psihice ale unui

individ, care fundamentează personalitatea sa.

Psihismul este rezultanta unui ansamblu complex de

factori: satisfacerea necesităţilor vitale, starea de spirit, emoţiile,

structura afectivă, inteligenţa, capacităţile de abstractizare,

activitatea practică şi creativă. Totuşi, componentele

psihismului nu se limitează la percepţia conştientă: ele mai

integrează şi legile inconştientului, pornirile instinctive,

factorii genetici şi anatomofiziologici (malformaţii cerebrale,

hipertrofierea lobului frontal, parietal etc).

PSIHOANALEPTIC. Substanţă medicamentoasă care

stimulează activitatea mintală în caz de tulburări psihice.

PSIHODRAMĂ. Reprezentaţie teatrală, sub conducerea

unui terapeut, a unei scene trăite sau imaginare, destinată

să exteriorizeze mecanismele unui conflict pe care subiectul

îl reactualizează în relaţia sa cu alţi actori ai scenei.

Această metodă este indicată mai ales în cazul unor

probleme profesionale sau de familie.

PSIHODISLEPTIC. Substanţă care acţionează asupra

psihismului provocând o stare halucinatorie sau delirantă.

SINONIM: psihopsihedelic.

PSIHOGEN, -Ă. Care este de origine psihică.

Acest termen califică, în general, o boală sau un tratament

asupra cărora au influenţă factori afectivi.

PSIHOGENEZA. Proces psihic care se află la originea

unei tulburări mintale sau organice.

Psihogeneza tulburărilor mintale relevă trei tipuri de

cauze: situaţiile conflictuale, carenţele afective şi educative

şi traumatismele emoţionale. Psihogeneza tulburărilor

organice este fundamentul medicinei psihosomatice.

PSIHOLEPTIC. Substanţă care tinde să diminueze activitatea

psihică. SINONIM: sedativ psihic.

PSIHOLOGIE. Studiu al spiritului omenesc.

Psihologia studiază comportamentul şi motivaţiile profunde

ale fiinţei umane dintr-un punct de vedere atât interior,

cât şi exterior.

Dezvoltările şi aplicaţiile psihologiei au devenit considerabile,

depăşind actualmente în mare măsură cadrul

patologiei pentru a se extinde la activităţi atât de diverse

ca pedagogia, formarea profesională, arta, publicitatea sau

pur şi simplu dorinţa de a se cunoaşte mai bine pe sine.

Formarea psihologică a medicului este indispensabilă.

PSIHOPATIE. Stare de dezechilibru psihologic caracterizat

prin tendinţe asociale fără deficit intelectual şi fără

atingere psihotică.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Psihopatia apare, în general, la

începutul pubertăţii, dar semne premergătoare pot să se

manifeste din copilărie: cruzime cu animalele, brutalitate

a copilului faţă de camarazii săi etc. Subiectul, care nu-şi

poate învinge angoasa decât trecând la acţiune, manifestă

un comportament la limita normalităţii: stil de viaţă instabil,

caracter dificil, autoritate, agresivitate; delincventa, conduitele

perverse, toxicomania sunt manifestări frecvente,

în mod obişnuit, o ameliorare spontană se manifestă după

vârsta de 40-45 ani şi subiectul „se cuminţeşte".

Psihopatul are adesea un comportament provocant şi

violent. Familia, al cărei rol este esenţial, trebuie să stabilească

reguli care îi permit să-şi canalizeze agresivitatea

(precizându-i noţiunile de bine şi de rău, de exemplu). Nu

trebuie să ne lăsăm intimidaţi şi trebuie să ne păstrăm

sângele rece până când psihopatul îşi dă seama că agresivitatea

lui nu serveşte la nimic şi că ea este înţeleasă ca o

solicitare de afecţiune. Doar în acest moment se poate stabili

o comunicare verbală.

PSIHOSOMATIC, -Ă. Se spune despre o tulburare

organică a cărei origine este psihică. -• BOALĂ PSIHOSOMATICĂ.

PSIHOTERAPIE. Metodă terapeutică utilizând resursele

activităţii mintale.

Psihoterapia modernă porneşte de la datele dobândite

de psihologia medicală, de la studiul comportamentului şi

de Ia psihanaliză. Tehnicile sale sunt individuale (conversaţie,

cură analitică) sau colective (psihodramă, ergoterapie,

terapie instituţională constând în crearea în mediul spitalicesc

a unui mediu comunitar). Alte metode se adresează

trupului (medicină psihosomatică, sexologie, relaxare).

PSIHOTROP, -Ă. Substanţă care acţionează asupra

psihismului.

Psihotropele pot fi sau nu substanţe medicamentoase:

alcoolul - de exemplu - este un psihotrop.

PSIHOZA. Tulburare mintală caracterizată printr-o dezorganizare

a personalităţii, pierderea simţului realului şi

transformarea în delir a experienţei trăite.

Limbajul medical curent rezervă termenul psihoză pentru

bolile mintale nelezionale, care se caracterizează prin

simptome esenţialmente psihologice, cum sunt psihozele

acute (bufeul delirant |acces delirant care apare şi dispare

în mod brusc|), schizofrenia, delirele cronice (paranoia,

parafrenia) şi psihoza maniaco-depresivă.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. în ansamblu, terapeuticile

moderne au ameliorat mult prognosticul psihozelor,

cândva pesimist. Aceste terapeutici asociază un

PSIHOZĂ MANIACODEPRESIVĂ 496

tratament medicamentos (neuroleptice, litiu) unei psihoterapii

individuale sau colective ale căror modalităţi sunt

foarte variate. în decursul conversaţiei medicul trebuie să

caute o bună distanţă relaţională, nici prea apropiată, nici

prea îndepărtată. De îndată ce pacientul admite că ideile

sale delirante sunt patologice, se poate întrevedea vindecarea

sau, cel puţin, o ameliorare în viitorul apropiat. în ce priveşte

spitalizarea, atunci când ea se dovedeşte necesară, este

preferabil să fie făcută cu acordul pacientului şi al familiei

sale. Alături de spitalizarea cu internarea pe o durată

completă de timp, mai există şi structuri mai suple: spitalul

de zi, spitalul de noapte.

în toate cazurile este indispensabilă continuarea unei

relaţii terapeutice: conversaţii regulate cu terapeutul, existenţa

unui loc de primire în care pacientul poate trece de

unele momente dificile, depistarea şi prevenirea reşutelor.

Concursul familiei este întotdeauna de dorit în măsura în

care dezvoltarea unei psihoze (mai ales la adolescent) este

adesea rezultanta unui conflict intern al grupului familial.

Anturajul trebuie să se străduiască să nu pară înspăimântat

şi să nu judece cu orice preţ bolnavul. Este vorba mai întâi

de toate să-1 faci pe bolnav să înţeleagă că suferinţa lui este

simţită de cei din jur, dovedind că se ştie cum să se respecte

convingerile sale delirante fără a adera, din complezenţă,

la ele şi fără a le contrazice cu brutalitate. Astăzi, cei mai

mulţi bolnavi psihotici pot duce o viaţă profesională şi

familială satisfăcătoare, chiar dacă vindecarea necesită încă

timp şi perseverenţă.

PSIHOZĂ MANIACODEPRESIVĂ. Alternanţă a

crizelor de excitaţie (manie) şi a episoadelor depresive

(melancolie).

Psihoza maniacodepresivă se manifestă, în general, după

vârstele de 30-40 ani. Ea ar putea fi determinată de ereditate,

constituţia psihică (subiect picnomorf, adică de conformaţie

robustă), profilul psihologic sau de o dereglare a centrilor

cerebrali ai stării de spirit. Răsturnările de situaţie, de natură

fizică sau psihică, de o importanţă mare (şoc emoţional, şoc

chirurgical, sarcină, menopauză etc), chiar schimbarea

anotimpurilor pot fi, de asemenea, factori declanşanţi.

SIMFTOME ŞI SEMNE. Subiectul trece periodic prin crize

de manie sau de melancolie, întrerupte de faze normale.

Accesul se traduce atât pe plan psihic, cât şi pe plan fizic:

stare de spirit tristă sau euforică, idei delirante, tulburări

de comportament alimentar şi ale greutăţii corporale,

insomnie şi, mai ales, tendinţă la sinucidere în faza

melancolică.

TRATAMENT. Crizele grave necesită o spitalizare, administrarea

de neuroleptice, uneori antidepresoare şi, în unele

cazuri, recurgerea la electroşocuri. între două crize, tratamentul

de fond constă într-o psihoterapie asociată cu o luare

regulată a unui stabilizator al stării de spirit (litiu).

PSITACOZĂ. Boală infecţioasă cauzată de bacteria

Chlamydia psittaci.

Chlamydia psittaci infectează omul, unele păsări şi

mamifere. Omul se contaminează prin contactul direct cu

un animal infectat, de cele mai multe ori o pasăre din familia

psittacidelor (papagali, peruşi).

SIMFTOME ŞI SEMNE. O psitacoză se manifestă după o

incubaţie (perioada iniţială fără manifestări de boală) de

6-15 zile. Există trei forme de boală.

• Forma diseminata se traduce de cele mai multe ori

printr-o encefalită sau printr-o meningită (inflamaţie a

encefalului sau a meningelor) asociată cu o pneumopatie

(inflamaţie difuză a plămânilor).

• Forma pseudogripala se traduce prin frisoane şi printr-o

febră ridicată.

• Forma pulmonară sau pneumopatia atipică se instalează

treptat şi se traduce printr-o febră însemnată, prin frisoane,

prin dureri musculare şi prin dureri de cap. în primele zile

se instalează o tuse uscată şi persistă timp de două

săptămâni.

TRATAMENT. Tratamentul constă în administrarea de

antibiotice (cicline) timp de trei săptămâni. El este eficace,

dar o stare de oboseală poate persista timp de câteva luni.

PSORALENĂ. Substanţă extrasă îndeosebi din perele

bergamote, utilizată în tratamentul anumitor boli dermatologice

pentru a creşte sensibilitatea pielii la radiaţiile

ultraviolete (puvaterapie).

Psoralenele sunt contraindicate în cursul sarcinii. Dacă

nu sunt respectate precauţiile relative la puvaterapie (purtatul

de ochelari speciali, durata limitată de expunere din

cadrul fiecărei şedinţe, spaţierea şedinţelor etc), psoralenele

pot favoriza o cataractă, o îmbătrânire prematură şi cancere

ale pielii.

PSORIAZIS. Boală cutanată cronică ce este caracterizată

prin erupţia de plăci eritematoscuamoase (pete roşii

acoperite de scuame).

Psoriazisul este o afecţiune frecventă având în vedere

că atinge aproximativ 2% din populaţia globului.

Cauza sa este necunoscută, dar este foarte probabil să

existe un factor ereditar, cel puţin 50% dintre cazuri fiind

familiale.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Plăcile sunt de cele mai multe

ori destul de mari, dar uneori apar şi sub forma unor pete

foarte mici (psoriazisul în picătură sau gutat), sau pot avea

mărimea unei monezi (psoriazis numular). Localizările

obişnuite sunt faţa anterioară a genunchiului şi spatele.

Totuşi, psoriazisul se mai poate localiza fie în pliurile

cutanate inghinale sau axilare, fie la nivelul palmei sau ale

suprafeţelor plantare; în acest ultim caz, psoriazisul ia forma

mai curând hiperkeratozică (piele uscată, aspră, cenuşie,

487

fisurată). O altă localizare frecventă este la nivelul pielii

capului, firele de păr traversând plăcile fără să adere la ele.

Localizările la fanere sunt şi ele posibile, îndeosebi la

i unghii, care prezintă mici depresiuni „în degetar", se

îngroaşă, se desprind şi se colorează în galben-verzui, sau

; pe mucoasele care tapetează faţa internă a obrajilor sau

glandul penian.

EVOLUŢIE ŞI COMPLICAŢII. Psoriazisul evoluează prin

, pusee având, adesea, pentru fiecare puseu câte un factor

declanşator: rinofaringita, mai ales la copii, şocul emotiv,

luarea de medicamente (litiu, betablocante). Sunt posibile

trei complicaţii.

UEritrodermiapsoriazka este o generalizare a psoriazisului

la întregul corp. Ea este însoţită de o alterare a stării

generale, cu febră, frisoane şi pierdere în greutate.

I • Psoriazisulpustulos, apariţia anumitor leziuni pustuloasc,

I de culoare alb-lăptos, asociate cu o febră ridicată, poate fi

I generalizat sau localizat, de cele mai multe ori la mâini.

l • Reumatismul psoriazic este cronic şi poate lua două

t aspecte: poliartrita (inflamaţia mai multor articulaţii) dege-

[ lelor, cu tendinţă deformantă; reumatismul axial (inflamaţia

\ articulaţiilor coloanei vertebrale), în mod deosebit al

: articulaţiilor sacro-iliace, între sacrum şi osul iliac.

TRATAMENT. Există un tratament local şi unul general.

B ^Tratamentul local este valabil îndeosebi pentru formele

I puţin întinse. El constă dintr-un decapaj al leziunilor prin

I băi emoliente sau keratolitice, apoi în reducerea roşeţei

I subiacente cu ajutorul unor produse zise reductoare

I (gudroane, dioxiantranol, dermocorticosteroizi, derivaţi de

I ^Tratamentul general constă în puvaterapie (ingestia unei

I psoralene urmată de expunerea la radiaţiile ultraviolete A),

I aplicabile pacienţilor ale căror leizuni acoperă mai mult de

B 30% din suprafaţa corpului. Un tratament de atac de 3

m şedinţe pe săptămână timp de 4-6 săptămâni este urmat de

H un tratament de întreţinere cu un ritm variabil. Tratamentul

• mai poate, de asemenea, să conste din administrarea de

• Rtinoide, active mai ales în formele de psoriazis pustulos

E |Sau, în mod excepţional (în formele foarte severe) din

• administrarea de imunosupresoare (metroxat, ciclosporină).

K In toate cazurile, asistenţa psihologică a pacientului

I «onstituie o parte importantă a tratamentului; poate fi

• recomandată o psihoterapie de susţinere. De asemenea, sunt

I prescrise curele termale în anumite cazuri, fie pe litoralul

I marin (în particular cel al Mării Moarte din cauza marii

• concentraţii de sare din apa mării şi a însoririi puternice).

K îe într-o staţiune cu ape (decaparea leziunilor cutanate cu

B ajutorul unor duşuri filiforme [jeturi de apă foarte fine şi

K ^arte puternice]).

M #ROGNOSTIC. Tratamentele actuale albesc leziunile şi

H tontrolează apariţia lor un timp limitat fără să asigure

PTOZIS

vindecarea definitivă. Plăcile reapar adesea după un interval

de timp mai lung sau mai scurt, obligând pacientul să

refacă tratamentul.

PTERIGION. îngroşare vascularizată a conjunctivei, de

formă triunghiulară, care se întinde pe cornee pornind din

unghiul intern al ochiului.

Un pterigion nu alterează vederea atâta timp cât rămâne

la marginea corneei. Dacă trece de ea, provoacă un astigmatism

(vedere înceţoşată). Dacă se apropie prea mult de axul

vizual, pterigionul poate antrena o diminuare a acuităţii

vizuale.

TRATAMENT. Dacă pterigionul invadează corneea,

ablaţia sa chirurgicală poate fi avută în vedere, realizată sub

anestezie locală sau generală.

Cu toate acestea, pterigionul reapare în 30 până la 50%

din cazuri, într-un răstimp variabil care poate merge de la

o lună la mai mulţi ani. O a doua operaţie este realizabilă

la o distanţă de cel puţin 6 luni de prima.

PTOZA. Coborâre sau amplasare anormal de joasă a unui

organ.

O ptoză este de origine congenitală sau poate fi provocată

de lăsarea muşchilor şi a ligamentelor care au ca

funcţie menţinerea unui organ în locul lui în organism.

O ptoză mamară, de exemplu, este caracterizată prin sâni

foarte căzuţi; ea poate fi corectată printr-o mamoplastie.

-» PROLAPS.

PTOZIS. Prăbuşirea permanentă, totală sau parţială, a

pleoapei superioare, de origine congenitală sau dobândită.

SINONIM: blefaroptoza, ptosis.

Un ptozis afectează de cele mai multe ori un ochi şi nu

ambii.

CAUZE. Un ptozis este provocat de slăbirea muşchiului

ridicător al pleoapei superioare sau de o anomalie de inervare

a acestui muşchi. El poate apărea chiar la naştere, poate

surveni în cursul vieţii (procesul natural de îmbătrânire) sau

poate fi consecutiv unui traumatism, unei operaţii chirurgicale

asupra ochilor (cataractă) sau unei boli (sindrom al

lui Claude Bernard-Homer, miastenie, paralizie a nervului

motor ocular comun).

TRATAMENT. Un ptozis congenital care acoperă parţial

sau total pupila trebuie să fie operat rapid pentru a evita

apariţia unei ambliopii (diminuarea acuităţii vizuale): în fapt,

copilul poate pierde treptat vederea prin nefolosirea

ochiului. în schimb, dacă ptozisul nu alterează vederea, este

mai bine să se amâne operaţia până când copilul atinge

vârsta de 4 ani. Chirurgul procedează, de obicei, la o scurtare

a muşchiului ridicător al pleoapei. Este vorba de o operaţie

delicată, care necesită uneori să se intervină în mai multe

reprize. Un ptozis consecutiv unei operaţii de cataractă poate,

de asemenea, să fie reparat chirurgical. Rezultatele sunt de

obicei satisfăcătoare. Un ptozis ce rezultă din îmbătrânirea

1

PUBALGIE 498

naturală a ţesuturilor nu este operat decât dacă deranjează

vederea. în alte cazuri, tratamentul se confundă cu cel al

bolii de origine.

PUBALGIE. Durere.de origine inflamatorie, a simfizei

pubiene (articulaţia mediană şi anterioară, fibroasă, între

cele două oase iliace).

CAUZE. O pubalgie este cauzată de o osteoartropatie

(combinaţie a leziunilor osoase si articulare) pubiană sau.

la sportivi, de dezechilibrul între masele musculare situate

deasupra şi dedesubtul articulaţiei oaselor iliace. La aceste

oase, de fapt, muşchii adductori ai coapsei (de sub articulaţie)

sunt prea dezvoltaţi în raport cu musculatura abdominală

(de deasupra).

S1MPTOME Şl SEMNE. Durerea, localizată în regiunea

pubiană, este provocată de activitatea sportivă şi îndeosebi

de mişcarea de depărtare a coapselor. Ea se agravează treptat

şi poate difuza spre regiunea abdominală joasă şi spre faţa

internă a coapselor. Pubalgia este susceptibilă să împiedice

anumite mişcări, ca urcatul scărilor şi mersul, calmându-se

în perioadele de repaus.

TRATAMENT. Tratamentul asociază administrarea de antiinflamatoare

şi reeducarea şi, pentru sportivi, o suspendare

a antrenamentului (repaus sportiv) timp de 6 săptămâni până

la 3 luni. în caz de dureri persistente, pot fi avute în vedere

infiltraţii cu corticosteroizi sau cu anestezice locale sau o

intervenţie chirurgicală (transpoziţia muşchilor peretelui

abdominal, adesea cu o curăţare a simfizei pubiene).

PREVENIRE. Prevenirea constă în consolidarea musculaturii

abdominale, întinderea muşchilor adductori (apropiind

coapsele de axa corpului) şi a cvadricepsului

(muşchiul care permite extensia gambei în continuarea

coapsei), corectarea ţinutei şi un antrenament sportiv

echilibrat.

PUBERTATE. Perioadă de tranziţie de la copilărie la

adolescenţă, definită prin dezvoltarea caracterelor sexuale

şi printr-o accelerare a creşterii staturalc, conducând la

dobândirea funcţiilor de reproducere.

Pubertatea normală. Această perioadă de tranziţie,

marcată prin modificări fiziologice importante, debutează

între 11 şi 13 ani la fete şi între 13 şi 15 ani la băieţi.

Fenomenul iniţiator al pubertăţii este încă prost înţeles.

Totuşi, se ştie că această transformare se face sub acţiunea

succesivă a structurilor cerebrale (hipotalamus, antehipofiză),

apoi a gonadelor (ovare şi testicule) şi, în sfârşit,

a unor ţesuturi ale organismului. Glandele suprarenale

intervin şi ele în dezvoltarea pilozităţii sexuale.

DESCRIERE

• La fete, primul semn al pubertăţii este apariţia unei

pilozităţi pubiene şi/sau dezvoltarea sânilor, survenind în

medie în jurul vârstei de 11 ani şi jumătate. Pilozitatea

axilară apare un an sau un an şi jumătate mai târziu. Primele

scurgeri menstruale survin în medie la doi ani după primele

semne pubertare, atunci când pilozităţile pubiană şi axilare

au ajuns la aspectul adult. Fluxul menstrual devine regulat

după un an sau doi. Primele cicluri sunt fără ovulaţie.

• La băieţi, pubertatea începe printr-o creştere în volum a

testiculelor sub efectul stimulării prin gonadotrofine.

Virilizarea băieţilor (creşterea în lungime a organului viril,

dezvoltarea pilozităţii pubisului, apoi a celei a axilelor şi

a feţei) rezultă esenţialmente din secreţia de testosteron de

către testicule; astfel se explică întârzierea de câteva luni

care există între creşterea testiculară în volum şi dezvoltarea

pilozităţii pubiene. Creşterea secreţiei de testosteron stimulează

producerea de spermatozoizi, antrenează maturarea

veziculelor seminale şi a prostatei. Ea provoacă şi caracteristicile

masculine ale pilozităţii feţei, toracelui şi abdomenului.

Laringele se lărgeşte, coardele vocale se alungesc

şi se îngroaşă, vocea se schimbă.

• IM ambele sexe, pubertatea este însoţită de un puseu de

creştere care transformă total aspectul fizic al copilului.

Creşterea anuală în înălţime trece de la 5 cm înainte de

pubertate la 7-9 cm în timpul picului pubertar. Vârsta medie

a acestui pic este de 12 ani la fete şi de 14 ani la băieţi,dar

există variaţii mari de la un individ la altul: la 14 ani, unii

copii au terminat în totalitate perioada pubertară, în timp

ce alţii au încă organe genitale imature. De asemenea, la

ambele sexe, se observă o creştere în greutate: aceasta poate

să se dubleze în cursul perioadei pubertare datorită mai ales

creşterii masei musculare la băieţi şi a masei adipoase la

fete.

Anomaliile pubertăţii. Ele se referă la data de apariţie

a diferitelor semne pubertare, dată care poate fi precoce sau

întârziată.

Dezvoltarea prematură a sânilor. Se vorbeşte de

dezvoltarea prematură a sânilor atunci când aceştia apar

înaintea vârstei de 8 ani. Acest fenomen poate fi însoţit de

o creştere accelerată în înălţime; în acest ultim caz se poate

crede că este vorba de o pubertate patologică, de origine

hipofizară sau ovariană. Această eventualitate priveşte mai

curând dezvoltările mamare care apar între 5 şi 7 ani. în

schimb, majoritatea dezvoltărilor izolate ale sânilor, fără

vreun alt semn de pubertate precoce, nu constituie dovada

vreunei patologii şi nu necesită un tratament. în toate

cazurile totuşi este de dorit consultarea unui pediatra

endocrinolog.

Pubertatea în avans. Este caracterizată printr-un debut

pubertar care se situează între 8 şi 10 ani la fete şi între 9

şi 11 ani la băieţi. Astfel de pubertăţi au de cele mai multe

ori un caracter nepatologic, dar familial. Căutarea unei

tumori a hipotalamusului sau a hipofizei nu se justifică decât

în absenţa antecedentelor familiale sau în cazul unei

progresii pubertare rapide. Atunci se procedează la efectuarea

unui scaner cerebral.

499 PULPITĂ

Dezvoltarea prematură a pilozităţii feminine.

Aceasta survine în 80% dintre cazuri la fete şi poate fi

asociată cu o pilozitate precoce a axilelor sau cu o acnee.

Este vorba de o tulburare cu caracter benign. Totuşi, pentru

a elimina orice eventualitate a unei situaţii patologice

(tumoră virilizantă a glandei corticosuprarenale), sunt

necesare examene endocrinologice şi biochimice.