455 Penisului

depresie, tulburări de memorie, atingere a nervilor membrelor

inferioare). Tratamentul constă în administrarea de

vitamină PP şi într-un regim suficient de bogat în proteine

animale.

PELICULA. Scuamă fină albicioasă care se desprinde

de pe pielea capului.

Peliculele constituie semnul unei localizări pe pielea

capului a unei micoze, pitirosporoza. Această afecţiune nu

este totuşi contagioasă.

Peliculele cele mai obişnuite, sau pitiriazisul simplu al

pielii capului, sunt foarte fine şi se desprind de la sine. O

alta formă, denumită pitiriazis steatoid, este constituită din

scuame mai groase, care aderă la pielea capului unde

formează plăci.

TRATAMENT. Acesta constă în aplicarea pe pielea capului

a unor substanţe reducătoare (pitirion-zinc) sau antifungicc

(imidazolaţi, sulfura de seleniu) în loţiune, apoi în spălarea

părului prin alternarea şampoanelor blânde şi a şampoanelor

reducătoare, utilizarea acestora din urmă făcându-se din ce

în ce mai dinstanţat în timp.

PELVECTOMIE. Ablaţie chirurgicală, totală sau parţială,

a organelor pelviene (vezică, uter, rect).

PELVIMETRIE. Examen clinic care permite evaluarea

diametrelor bazinului femeii gravide.

PELVI5. Parte inferioară a bazinului osos. SINONIM: Micul

bazin.

Pelvisul este limitat lateral de partea inferioară a oaselor

iliace, în spate de sacrum şi de coccis, iar în faţă de pubis.

Pelvisul conţine organele pelviene: cele ale aparatului

genital şi urinar, precum şi partea terminală a intestinului

gros (colonul pelvian sau sigmoid) şi rectul.

Pelvisul poate fi sediul unor anomalii anatomice (stenoză,

asimetrie), al unor fracturi sau a! unor tumori osoase.

PELVISPONDILITĂ REUMATISMALĂ. > SPON

OILARTRITĂ ANCHILOZANTĂ.

PEMFIGOID. Boală dermatologică ce se caracterizează

prin prezenţa unor băşici care iau naştere sub piele.

Pemfigoidul este o boală autoimună (sistemul imunitar

al subiectului sintetizează anticorpi împotriva constituenţilor

pielii proprii).

în afara îngrijirilor locale (curăţarea şi antisepsia băşicilor),

tratamentul constă în administrarea pe cale orală de

(.oorticosteroizi, de imunosupresoare sau de eritromicină

-..(antibiotic) pentru pemfigoidul bulos, şi de sulfone sau de

imunosupresoare pentru pemfigoidul cicatriceal.

PEMFIGUS. Boală dermatologică ce se caracterizează

prin apariţia unor băşicuţe (bule) în interiorul epidermului,

rupându-se pentru a lăsa locul unor eroziuni dureroase.

CAUZE. Pemfigusul este o afecţiune rară, de cauză prost

cunoscută. Se evocă un mecanism autoimun (secreţia de

către sistemul imunitar al subiectului de anticorpi îndreptaţi

împotriva constituenţilor pielii proprii).

TRATAMENT. îngrijirile locale constau în deschiderea

bulelor şi în băi cu antiseptice. Tratamentul general a

transformat prognosticul acestei boli altădată mortală. El

constă în administrarea de corticosteroizi în doze puternice

pe o perioadă de 6 luni până la 1 an. Imunosupresoarele,

ciclosporina şi plasmaferezele au fost, de asemenea, propuse.

PENICILINĂ. Medicament antibiotic bactericid (care

omoară bacteriile), aparţinând familiei betalactaminelor.

Penicilinele sunt indicate în tratamentul infecţiilor cu

germeni sensibili,ca: faringita, bronşita, pneumonia, amigdalita,

endocardita bacteriană (infecţia uneia dintre tunicile

inimii,endocardul),sifilisul, blenoragia şi angina lui Vincent,

şi în prevenirea crizelor de reumatism articular acut.

Spectrul penicilinelor este, în general, îngust. Bacteriile

sensibile la aceste medicamente sunt puţin numeroase:

bacilul difteriei, gonococul, Listeria, meningococul, pneumococul,

stafilococul, streptococul etc. De altfel, bacteriile

devin din ce în ce mai rezistente la peniciline; unele secretă

o enzimă, penicilinaza, capabilă să distrugă mai multe

varietăţi de penicilină.

MOD DE ADMINISTRARE. Administrarea penicilinelor

nu se poate face (cu excepţia penicilinei V) pe cale orală;

aceste antibiotice sunt administrate deci pe cale injectabilă,

intramusculară sau intravenoasă.

EFECTE NEDORITE. Penicilinele sunt medicamente

foarte puţin toxice, chiar în doze puternice, dar ele pot

provoca accidente alergice grave, ceea ce interzice administrarea

lor la persoanele sensibile la betalactamine.

PENIS. Organ genital masculin. SINONIM: organ viril.

Penisul este constituit din trei părţi cilindrice: două

tuburi laterale, corpii cavernoşi, şi un tub central, compus

din ţesut spongios, prin care trece uretra. La extremitatea

lui se găseşte glandul, acoperit de prepuţ; meatul uretral,

extremitatea uretrei prin care se scurg urina .şi sperma, se

deschide în mod normal pe gland.

PENISULUI (cancer al). Cancer care atinge extremitatea

penisului pe gland sau pe prepuţ, de cele mai multe ori sub

forma unui carcinom (tumoră malignă dezvoltată pe seama

epiteliului).

O formă rară de cancer, cancerul penisului pare să fie

favorizat de tabagism sau de infecţiile virale. Tumora, care

se prezintă sub forma unei excrescenţe nedureroase sau a

unei ulceraţii dureroase, care sângerează cu uşurinţă, se

PENSARE DISCALĂ 456

dezvoltă înmugurind. Ea evoluează lent; totuşi, în caz de

tumoră rapid evolutivă, extinderea spre ganglionii limfatici

se face în câteva luni.

Tratamentul cancerului de penis face apel, atunci când

tumora este puţin evoluată, la curieterapie locală; eurieterapia

nu are nici o consecinţă asupra funcţiei sexuale, nici

asupra fertilităţii. Atunci când ganglionii limfatici sunt

atinşi, ei trebuie scoşi pe cale chirurgicală.

PENSARE DISCALĂ. Diminuare a înălţimii unui disc

intervertebral (cuzinet fibros, care serveşte de amortizor

suplu între două platouri vertebrale).

O pensare discală, detectată de obicei după un bilanţ

radiografie al coloanei vertebrale, poate fi situată la nivel

cervical, dorsal sau lombar, poate fi unică sau poate privi

mai multe discuri.

După cauza sa, o pensare discală este dureroasă sau nu.

Ea poate antrena o micşorare a înălţimii bolnavului. Tratamentul

pensării discale este cel al bolii în cauză.

PEPSINA. Enzimă a stomacului, care degradează proteinele

alimentare şi permite astfel absorbţia lor intestinală.

PERCUTANAT, -A. Califică un mod de administrare

a anumitor substanţe sau medicamente, constând într-o

aplicare locală, pe piele, a produsului care difuzează în tot

organismul plecând de la această aplicaţie.

Calea percutanată este utilizată îndeosebi pentru administrarea

unor hormoni (estrogeni), în dezobişnuirea treptată

de fumat (patch cu nicotină) şi în tratamentul

insuficienţei coronariene (patch cu derivaţi nitraţi).

PERCUŢIE. Metodă de examinare clinică a organelor

sau a cavităţilor interne constând în aprecierea sonorităţii

sau a rezonanţei produse prin tapotamentul cu extremităţile

degetelor pe pielea regiunii studiate.

O percuţie se practică mai ales pe torace sau pe

abdomen.

Ea poate fi directă (percuţie nemediată) sau indirectă

(percuţie mediată). în acest ultim caz, un deget al unei mâini

este interpus între piele şi degetul celeilalte mâini care

efectuează percuţia.

Sonoritatea produsă poate fi normală sau, din contra,

patologică. Astfel, în cursul percuţiei toracelui, o matitate

(diminuare a sonorităţii) poate indica o pleurezie (boală

caracterizată printr-o pleură umplută cu lichid), în timp ce

un timpanism (creşterea sonorităţii) poate semnala un

pneumotorax (boală caracterizată prin prezenţa de aer în

pleură).

PERFORAŢIE. Deschidere patologică a peretului unui

organ cavitar.

Perforaţiile privesc îndeosebi tubul digestiv: stomac,

duoden, mai rar colonul sau rectul.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea sunt caracteristice; durere

abdominală bruscă şi intensă, însoţită de oprirea emisiei de

materii fecale şi de gaze, de vărsături şi de o alterare a stării

generale (febră, stare de şoc). Palparea abdomenului pune

în evidenţă o contracţie dureroasă (ventru de lemn).

Perforaţia antrenează iruperea în cavitatea abdominală

a gazelor şi lichidelor digestive, precum şi o peritonită

(inflamaţia peritoneului).

TRATAMENT. Acesta constituie o urgenţă, un tratament

întârziat expune la suprainfecţie peritoneală şi septicemie.

El este în esenţă chirurgical; curăţarea cavităţii etc), drenajul.

Spitalizarea este, în general, destul de îndelungată,

dar urmările operatorii sunt bune, atunci când intervenţia

este făcută fără întârziere.

PERFUZIE. Procedeu care permite injectarea lentă şi

continuă a unui lichid în circulaţia sangvină, de obicei

printr-o venă.

Perfuziile venoase permit administrarea de medicamente,

de soluţii electrolitice (sodiu, potasiu etc.) şi/sau

glucozate („seruri"), de derivate de sânge sau de produse

de hrănire artificială (pe bază de glucide, de lipide şi de acizi

aminaţi). Ele sunt indispensabile de îndată ce calea orală

şi tubul digestiv nu mai pot fi utilizate.

APLICAREA ŞI MENŢINEREA PERFUZIEI. Aplicarea

unei perfuzii venoase periferice trebuie să fie realizată

perfect aseptic, după punerea unui garou şi antisepsia pielii,

iar materialul de acces vascular este acoperit cu un pansament

steril. Pansamentele, refăcute la intervale regulate,sunt

înlocuite de îndată ce se umezesc sau se dezlipesc. Tubulaturile

de acces trebuie să fie schimbate la fiecare 24 sau 48

de ore. Aceste manipulări, schimbarea flaconului şi administrarea

medicamentelor prin tubulatura de perfuzie, trebuie

să fie făcute cu mari precauţiuni de asepsie.

COMPLICAŢII. Complicaţiile locale constituie principalul

risc al perfuziilor. Inflamaţia, frecventă, se traduce prin

dureri şi printr-o roşeaţă în jurul punctului de puncţionare

şi pe traiectul venei, uneori printr-un edem. Infecţia este

cea mai gravă complicaţie de învins.

PERI. Elemente filiforme foarte bogate în proteine denumite

keratine, care fac parte dintre fanere, anexe ale pielii.

Până la pubertate, corpul este acoperit de un puf fin. La

pubertate, perii cresc, se îngroaşă şi se închid la culoare sub

axile, pe pubis şi - la majoritatea bărbaţilor şi la unele femei -

pe tors, pe membre, în nări şi în conducturile auditive

externe, precum şi pe faţă. Morfologia perilor este variabilă:

secţiune ovală la europeni şi negri, rotundă la asiatici.

Importanţa şi topografia pilozităţii depind, pe de o parte,

de hormonii androgeni (abundenţi la bărbat) şi, pe de altă

parte, de un factor ereditar. Melanină este responsabilă de

culoarea perilor, în timp ce keratinele le conferă consistenţă.