457 Periartrită a umărului

STRUCTURĂ. Perii şi părul au aceeaşi structură. Partea

perilor situată în piele, care ia naştere în derm şi traversează

epidermul, este numită rădăcină, iar partea vizibilă - tijă.

Rădăcina şi tija cuprind 3 cilindri concentrici: măduva în

centru, înconjurată de scoarţă, bogată în melanină şi în

keratine, şi cuticula, bogată şi ea în keratine. Epidermul,

la înălţimea porului (orificiul prin care firul iese la suprafaţa

pielii), se înfundă pentru a forma în jurul rădăcinii o teacă

denumită folicul pilos. Acest folicul se termină printr-o

umflătură, bulbul, care prezintă la baza sa o mică depresiune,

papila, prin care pătrund vasele de hrănire. Un muşchi

minuscul, denumit erector al firului de păr, sau oripilator,

este întins oblic între bulb şi epiderm; când acest muşchi

se contractă, părul se ridică („piele de găină"): acesta este

reflexul pilomotor. O glandă sebacee este uneori anexată

firului de păr şi formează atunci împreună cu el un folicul

pilosebaceu.

DIFERIŢI FACTORI DE CREŞTERE. Numeroşi factori

contribuie la creşterea părului.

• Ereditatea joacă un rol esenţial, în particular asupra

lungimii firelor de păr.

• Factorul sezonier se traduce printr-o creştere a numărului

de fire de păr în fază telogenă vara, deci printr-o cădere mai

importantă a părului toamna.

• Factorii metabolici, ca o carenţă în acizi aminaţi, în săruri

minerale, în acizi graşi şi în vitamine, pot antrena fie o

cădere, fie o depigmentare sau o fineţe excesivă a părului.

tFactorii hormonali joacă, de asemenea, un rol important.

PATOLOGIE. Hirsutismul este o pilozitate excesivă la

femeie, uneori cauzată de un exces de androgeni. Alopecia

(căderea sau absenţa perilor şi a părului) poate constitui

consecinţa a numeroase boli (lupus, lichen, peladă etc.) sau

poate fi congenitală.

PERIADENITĂ. Ansamblu constituit dintr-o adenită

(inflamaţie a unui ganglion limfatic) şi zona inflamatorie

care o înconjoară.

KRIARTERITA NODOASĂ. Inflamaţie a peretelui

arterelor de calibru mediu şi mic, care compromite irigarea

ţesuturilor.

, CAUZE. Cauzele periarteritei nodoase nu sunt complet

cunoscute. Mecanismul leziunilor este o reacţie autoimună

fn cursul căreia organismului i se atacă pereţii arterelor.

Boala poate surveni la orice vârstă, dar afectează mai ales

adultul de sex masculin.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Periarterita nodoasă se manifestă

i adesea la început prin semne generale: febră, pierderea în

l, greutate, cu dureri articulare şi musculare. în continuare,

aspectul clinic depinde de localizările atingerii vasculare:

manifestările pot fi cutanate (purpură, urticarie, noduli

subcutanaţi); renale (glomerulonefrită cu insuficienţă

renală, hipertensiune arterială severă); neurologice (tulburări

senzivomotoare periferice ca o multinevrită, atingere a

sistemului nervos central care se traduce prin convulsii, o

hemoragie meningeană etc); cardiovasculare (atingere a

coronarelor cu risc de infarct al miocardului, vascularitate

distală cu fenomen Raynaud, uneori gangrena degetelor);

digestive (dureri abdominale, diaree frecventă, eventual

hemoragii digestive).

Evoluţia bolii se face prin pusee succesive, prognosticul

fiind grav în absenţa tratamentului.

TRATAMENT. Acesta face apel la corticosteroizi şi la

imunosupresoare, chiar la plasmafereză (schimb plasmatic).

Tratamentul permite stoparea evoluţiei în majoritatea

cazurilor, dar cu preţul unor complicaţii legate de terapeutici

(modificări cutanate, osteoporoză, infecţii).

PERIARTRITĂ. Orice afecţiune provocată de o inflamaţie

a ţesuturilor din vecinătatea articulaţiilor.

Periarteritele, boli favorizate de îmbătrânirea ţesuturilor,

afectează, în general, subiecţii vârstnici sau, mai rar, subiecţii

tineri şi sportivi. Ele afectează bursele seroase periarticulare

(spaţiile de alunecare), capsula articulară (ţesutul fibros care

înconjoară articulaţia), ligamentele, tendoanele şi tecile lor,

chiar muşchii învecinaţi ai articulaţiei.

• Periarterita cotului poate fi legată de o epicondilită (inflamaţie

a tendoanelor care se insera pe epicondil, excrescenţă

osoasă situată la extremitatea inferioară a humerusului),

frecventă la jucătorul de tenis (tennis-elbow), de o epitrohleită

(inflamaţie a epitrohleei, excrescenţă osoasă situată

pe partea internă a cotului) sau unei bursite retroolecraniene

(inflamaţie a bursei seroase situată în spatele olecranului,

excrescenţa posterioară a cubitusului de la nivelul articulaţiei

cotului).

• Periartrita şoldului este provocată, în general, de o

tendinită a muşchilor fesieri, responsabilă de o durere atunci

când subiectul depărtează coapsa de axa corpului, sau de

o tendinită a muşchilor abductori, frecventă la sportiv

(rugby, fotbal).

PERIARTRITĂ A UMĂRULUI. Orice afecţiune

caracterizată prin dureri provocate de o inflamaţie a

ţesuturilor din vecinătatea articulaţiei umărului. SINONIM:

periartrita scapulohumerală.

O periartrită a umărului este cauzată de o inflamaţie a

tendoanelor care acţionează muşchii rotatori (responsabili

de mişcarea de rotaţie a umărului, cel mai frecvent atins

fiind muşchiul supraspinos), a bursei seroase subacromiodeltoidiene

(spaţiul de alunecare dintre muşchiul deltoid şi

acromiom, pe de o parte, şi muşchii rotatori, pe de altă parte)

şi/sau a capsulei articulaţiei scapulohumerale (dintre omoplat

şi humerus). Ea este favorizată de factori congenitali

(spaţiu prea strâmt între tendoanele rotatorilor şi bolta

osoasă subacromială, de exemplu) sau este dobândită

(utilizarea profesională sau sportivă excesivă a articulaţiei

umărului).

PERICARD 458

SIMPTOME Şl DIAGNOSTIC. Simptomele pot fi mai

mult sau mai puţin accentuate:

- durere a umărului, fără ca mişcările acestuia să fie

limitate, din cauza unei tendinite a muşchiului supraspinos

sau a muşchiului lung al bicepsului;

- durere acută a umărului, cu limitarea totală a mişcărilor

acestuia, legată de o bursită (inflamaţie a bursei seroase);

- blocarea umărului, sau algodistrofia, cauzată de o

capsuiită retractilă (retracţia şi îngroşarea capsulei articulare

a umărului); în cursul acestei afecţiuni foarte dureroase,

mişcările umărului sunt aproape imposibile (umăr înţepenit).

- umăr pseudoparalitic, provocat de o ruptură tendinoasă,

frecventă la sportivi; durerea este slabă, dar subiectul

se află în incapacitate de a mişca umărul.

TRATAMENT. Acesta constă, după caz, în administrarea

de antiinflamatoare pe cale locală (pomadă, infiltraţii), orală

sau intramusculară şi pe kineziterapie. De asemenea, se poate

practica o puncţie a lichidului inflamator sau repararea

chirurgicală a tendonului rupt.

PERICARD. Tunică externă care înveleşte inima.

PERICARDITĂ. Inflamaţie a celor două foiţe ale pericardului

seros.

Cele mai multe pericardite sunt de origine infecţioasă.

Unele pot totuşi să evidenţieze o conectivită (boală a ţesutului

conjunctiv al diverselor organe) sau uneori un cancer.

Se disting trei forme de pericardită: pericardita acută, pericardita

uscată şi pericardita cronică constrictivă.

Pericardită acută. Este vorba de o inflamaţie a pericardului

seros care conduce de cele mai multe ori la apariţia

de lichid între cele două foiţe ale sale, în cavitatea virtuală

care le separă.

Frecvent nu poate fi găsită nici o cauză. în pericarditele

acute benigne, este evocat un mecanism imunologic. Cauzele

cunoscute sunt o infecţie virală (efuziunea lichidiană dintre

cele două foiţe este limpede) sau microbiană (efuziunea este

atunci purulentă), o tuberculoză, un cancer sau un reumatism

articular acut.

Pericardita acută se traduce printr-o durere toracică ce

se amplifică la inspiraţie, asociată fiind cu febră.

Evoluţia unei pericardite acute benigne este întotdeauna

favorabilă fără tratament, dar recidivele sunt frecvente.

Atunci când lichidul cuprins în pericard este prea voluminos,

pe punctul de a comprima inima şi a stânjeni întoarcerea

venoasă, sunt practicate puncţii. Pericarditele tuberculoase,

canceroase, microbiene, reumatismale şi conectivitele

necesită un tratament specific legat de boala în cauză.

Pericardita uscată. Această pericardită este o inflamaţie

a pericardului şi uneori constituie doar stadiul iniţial al unei

pericardite acute cu efuziune.

Pericardita cronică constrictivă. Această inflamaţie

a pericardului se traduce printr-o îngroşare importantă a

constituenţilor pericardului, realizând un adevărat înveliş

care strânge inima şi stânjeneşte umplerea ei. Este vorba

de o complicaţie rară a unei pericardite acute tuberculoase,

care poate să se instaleze în câteva luni sau în câţiva ani.

PERICOLANGITĂ. Inflamaţie a ţesutului hepatic care

înconjoară canalele biliare.

PERIDURAL, -Ă. Tehnică de anestezie locoregională

constând în injectarea unei soluţii de anestezic în spaţiul

peridural (între vertebre şi dura mater, învelişul meningean

cel mai exterior). SINONIME: anestezieperidurala, anestezie

epidurală.

Ea poate fi realizată în regiunea cervicală, dorsală, lombară

sau sacrală.

INDICAŢII. în regiunea lombară, peridurala este indicată

în cursul operaţiilor ginecologice, ale căilor urinare sau ale

membrelor inferioare, mai rar ale căilor digestive (apendicectomia,

de exemplu). Ea este utilizată, de asemenea, k

pacienţii debilitaţi, pentru a diminua durerile postoperatorii

în următoarele două zile după operaţie şi, în cursul naşterilor,

pentru atenuarea durerilor unei naşteri pe căi naturale

sau pentru a realiza o cezariană. Peridurala cervicală sau

dorsală permite practicarea operaţiilor de tiroidă, ale

organelor otorinolaringologice, ale arterelor carotide şi ale

sânului.

CONTRAINDICAŢII. Contraindicaţiile absolute sunt

tulburările de coagulare şi luarea de medicamente anticoagulante,

hipovolemia (diminuarea volumului sangvin)

şi hemoragia. Contraindicaţiile relative sunt febra şi orice

stare infecţioasă în momentul anesteziei, malformaţiile

coloanei vertebrale, precum şi unele boli cardiace.

TEHNICĂ. Produsul injectat impregnează rădăcinile nervoase

şi anesteziază nervii care conduc senzaţia dureroasă.

Numărul nervilor blocaţi depinde de cantitatea de lichid

injectat. O peridurala este convenabilă pentru operaţii cu

durata maximă de 2-3 ore; după acest răstimp, pacientului

îi vine greu să suporte imobilizarea şi reclamă un sedativ.

în schimb, atunci când dozele sunt mai mici (naştere pe căi

naturale sau analgezie postoperatorie), peridurala poate dura

mai multe ore, chiar una sau două zile.

DESFĂŞURARE. Poziţia pacientului este aleasă în funcţie

de starea sa şi de obiceiurile anestezistului: pentru a primi

injecţia, pacientul poate să se afle fie în poziţie şezând.fie

lungit pe o parte, cu gambele aduse la bărbie. La femeile

în curs de a naşte, peridurala se aplică în momentul în care

dilataţia colului uterin a ajuns între 3 şi 5 centimetri. Este

necesară o dezinfecţie riguroasă a locului pe care va fi

punctul de injectare, urmată de o anestezie locală care să

permită insensibilizarea pielii. Injecţia este realizată după

amplasarea unei perfuzii intravenoase şi sub controlul

tensiunii arteriale şi ritmului cardiac.