487 Prolaps genital

progesteronului, hormon feminin secretat în timpul fazei

a doua a ciclului menstrual şi în timpul sarcinii.

Progestativele, prezente în mod natural la femeie sub

formă de progesteron, sunt utilizate, de asemenea, ca medicamente,

naturale sau de sinteză.

Progesteronul este principalul reprezentant al progestativelor

naturale. El este indicat pentru compensarea insuficienţei

de progesteron fiziologic.

Progestativele de Sinteză. Produsele de sinteză

utilizate se clasifică în trei grupe: progesteronul şi derivaţii

lui apropiaţi, derivaţii care conţin o structură chimică zisă

nucleu pregnan şi derivaţii norsteroidieni. Fiecare grupă -

şi, în interiorul ei, fiecare produs - are particularităţile sale.

Indicaţiile progestativelor, prescrise singure sau asociate cu

estrogenii, sunt insuficienţa Iuţeală (insuficienţa secreţiei

de progesteron), metroragiile (hemoragiile uterine), menoragiile

(fluxuri menstruale prea abundente), menopauza,

contracepţia şi cancerele de sân şi ale endometrului (mucoasa

uterină). Printre efectele nedorite posibile se numără

tulburările hepatice (icterul), vasculare (flebită, ateroscleroză)

şi diabetice; de asemenea, luarea de progestative

trebuie să se facă întotdeauna sub control medical strict şi

regulat. -* ESTROPROGESTATIV.

PROGESTERON. Hormon steroid derivat de la colesterol,

secretat de către corpul galben (folicul ovarian care

a expulzat ovulul) în timpul celei de a doua faze a ciclului

menstrual, de către placentă în timpul sarcinii şi, în mai mică

măsură, de către corticosuprarenale şi ovar.

FUNCŢIE. Rolul principal al progesteronului este acela de

a favoriza nidaţia ovulului fecundat şi gestaţia. Progesteronul

modifică proprietăţile vasculare şi chimice ale

mucoasei uterine pentru a o face propice implantării oului

în uter.

tn afara perioadei sarcinii, progesteronul are alte acţiuni:

el are un efect sedativ asupra sistemului nervos central

şi este responsabil de decalajul termic manifestat după

ovulaţie. El se opune efectului estrogenilor asupra glandelor

mamare şi mucoasei uterine, reglând astfel acţiunea lor. în

jfârşit, secretat de către glandele suprarenale şi de către

ovare, progesteronul serveşte drept intermediar în sinteza

«ndrogenilor şi corticosteroizilor.

PATOLOGIE. O insuficienţă a secreţiei de progesteron

antrenează o infecunditate (dificultate de a obţine o nidaţie),

tratată prin administrarea de progesteron în timpul celei de

idoua faze a ciclului.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Progesteronul natural sau

^derivaţii săi de sinteză, din care există mai multe tipuri, sunt

Utilizaţi pentru prevenirea riscurilor de falsă naştere, preu

cum şi în tratamentul substitutiv al menopauzei şi în trata-

.mentul tulburărilor menstruale. -• PROGESTATIV.

PROGNATISM. Proeminare spre în faţă a maxilarului

inferior sau superior.

Prognatismul poate fi congenital, legat de o anomalie

a creşterii, sau cauzat de poziţii defectuoase care antrenează

o proeminare anormală a dinţilor unuia sau ambelor maxilare:

atunci se vorbeşte de falsă prognaţie.

TRATAMENT. Alegerea unui tip de corecţie depinde de

cauza şi de importanţa prognatismului, ca şi de vârsta

pacientului. La copil, se încearcă stimularea şi/sau frânarea

creşterii maxilarelor cu ajutorul unor aparate mobile sau

fixe (plăci cu verine); cu cât acest tratament este întreprins

mai devreme (de la vârsta de 3 ani), cu atât sunt mai ridicate

şansele lui de reuşită. în caz de eşec, de prognatism foarte

accentuat sau când subiectul este adult, se recurge la

chirurgia maxilofacială.

PROLACTINĂ. Hormon polipeptidic (compus din mai

mulţi acizi aminaţi) secretat de către celulele lactotrope ale

antehipofizei (partea anetrioară a hipofizei, o glandă mică

situată la baza creierului), responsabil de lactaţie.

Secreţia de prolactină de către antehipofiză este reglată

de către dopamină, hormon de origine hipotalamică, ce

inhibă celulele lactotrope.

FUNCŢIE. Rolul prolactinei la femeie este de a favoriza

lactaţia. Niciun rol fiziologic n-a fost atribuit încă prolactinei

la bărbat.

PATOLOGIE. O hiperprolacteinemie (creşterea nivelului

sangvin al prolactinei, acest hormon fiind secretat în exces)

poate fi cauzată de luarea de medicamente, între care cele

mai cunoscute sunt metoclopramida, neurolepticele sau

estrogenii, ori prezenţa unui adenom hipofizar. Această

creştere a prolactinei poate antrena un hipogonadism

(insuficienţă a secreţiei ovarelor sau testiculelor), reversibil

la tratament. Un deficit în prolactină antrenează o absenţă

a apariţiei secreţiei lactate după naştere şi imposibilitatea

alăptării.

PROLAPS sau PROLAPSUS. Cădere (ptoză) a unui

organ, a unei părţi dintr-un organ sau a unui ţesut ca urmare

a lăsării mijloacelor lor de fixare.

Organele care constituie cel mai mult subiecte ale prolapsului

sunt uterul şi organele pelviene (vezică, rect, uretră,

fund de sac al lui Douglas, vagin).

PROLAPS GENITAL. Cădere a unei părţi de organ,

a unui organ sau a mai multor organe genitale ca urmare

a unei lăsări (relaxări) a mijloacelor lor de fixare.

Un prolaps genital, denumit şi coborâre de organe, este

o coborâre progresivă, în micul bazin, a vaginului (sau a

unei părţi din vagin) şi/sau a uterului, prin lăsarea muşchilor

şi ţesuturilor fibroase inextensibile ale perineului, precum

şi a mijloacelor de susţinere a organelor micului bazin

(ligamente rotunde, ligamente largi, ligamente uterosacrale)

şi un prolaps al uterului (histeroptoză) pot însoţi un prolaps

PROMEDICAMENT 488

de vezică (cistocel), de uretră (uretrocel), de rect (rectocel)

al fundului de sac Douglas (elitrocel).

CAUZE. Un prolaps genital este cauzat fie de o deficienţă

congenitală a mijloacelor de fixare a uterului, fie de naşterea

unui copil mare (mamă diabetică), fie de o naştere prea

rapidă sau care a provocat rupturi perineale sau, încă posibil,

de naşterile repetate.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un prolaps genital se manifestă

printr-o senzaţie de greutate pelviană, prin dureri lombare,

prin tulburări urinare (frecvenţă şi dificultate a micţiunilor,

uneori incontinenţă în timpul efortului). După un efort sau

o staţionare îndelungată în picioare, vulva poate fi

tumefiată.

TRATAMENT. Acesta este chirurgical şi depinde de natura

prolapsului, de vârsta femeii, de calitatea ţesuturilor sale,

de existenţa sau nu a relaţiilor sexuale şi a dorinţei de a fi

mamă sau nu. Tratamentul prolapsului face apel la diferite

tehnici destinate să pună la locul lor organele deplasate.

Histeropexia (fixarea ligamentelor uterului), colpoperineorafia

(refacerea vaginului şi a perineului) şi miorafia muşchilor

ridicători (refacerea anumitor muşchi ai anusului) fac

parte dintre metodele cele mai des utilizate. Tratamentul

chirurgical este uneori asociat cu o histerectomie (ablaţia

uterului). Tuturor acestor tratamente li se poate adăuga un

tratament al incontinenţei urinare. Purtatul unui pesar (inel

de cauciuc plasat în jurul colului uterin, care permite

susţinerea organelor) este propus femeilor de o anumită

vârstă care nu doresc sau nu pot să fie operate.

PROMEDICAMENT. Substanţă medicamentoasă al

cărei principiu activ are nevoie să fie transformat de către

enzimele situate în celule (ale ficatului, îndeosebi) pentru

a avea o acţiune terapeutică eficace. SlNONIM: bioprecursor.

PRONAŢIE. Mişcare de rotaţie internă a antebraţului,

palma trecând dinafară spre înăuntru, opusă supinaţiei.

PRONAŢIE DUREROASĂ A COPILULUI.

Incapacitate funcţională a antebraţului cauzată la copil de

o luxaţie a capului radiusului.

O pronaţie dureroasă survine, în general, la un copil de

2 sau 3 ani care a suferit o tragere bruscă de antebraţ (pentru

a fi ridicat, de exemplu).

SIMPTOME. Braţul atârnă imobil, spatele mâinii fiind lipit

de corp. Cotul nu prezintă nici tumefacţie, nici edem, dar

este dureros dacă se încearcă mişcarea braţului.

TRATAMENT. Vindecarea este obţinută printr-o manevră

de reducere simplă, care asociază simultan o rotaţie a antebraţului

aducând palma mâinii în faţă şi policele în afară

şi o flexie a antebraţului pe braţ. Această manevră provoacă

o proeminenţă care dovedeşte punerea la loc a capului

radiusului pe axa bună şi o recuperare funcţională imediată.

Este posibilă o recidivă dacă se trage din nou de mâna

copilului.

PROSTAGLANDINĂ. Substanţă derivată din acizii

graşi, având o structură biochimică comună denumită

prostanoid, produsă în mod natural de către organism şi

servind drept mediator într-un mare număr de fenomene

fiziologice şi patologice.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Există prostaglandine de

sinteză având diferite indicaţii terapeutice.

• In gastroenterologie, datorită efectului lor protector asupra

mucoasei gastrice (citoprotecţie adaptativă), ele sunt utilizate

în tratamentul ulcerului gastroduodenal.în prevenirea

şi în tratamentul efectelor nedorite ale antiinflamatoarelor.

• în ginecologie si în obstetrică, ele sunt utilizate, pe cale

injectabilă sau sub formă de ovule, pentru a provoca o

întrerupere a sarcinii (avort terapeutic), evacuarea conţinutului

uterului în caz de avort incomplet, şi, pe cale injectabilă

sau sub forma unui gel intracervical, pentru

declanşarea naşterii.

EFECTE NEDORITE ŞI CONTRAINDICAŢII. Prostaglandinele

sunt susceptibile să antreneze diaree, greţuri

trecătoare, dureri abdominale, dureri de cap şi vertije. Ele

sunt contraindicate atunci când se ştie că provoacă o alergie

şi în caz de insuficienţă renală sau hepatică, de astm, de

glaucom sau de hipertensiune arterială.

PROSTATĂ. Glandă sexuală masculină care înconjoară

primii centimetri ai uretrei (uretra prostatică), situată sub

colul vezical, chiar în faţa rectului.

Prostata are forma unei castane şi cântăreşte 15-20 grame.

FIZIOLOGIE. Prostata, ca şi veziculele seminale, face parte

dintre glandele seminale accesorii care fabrică plasma

seminală, de la care pornind se formează sperma. Secreţiile

prostatice se află sub controlul androgenilor (hormoni

masculini, secretaţi, în principal, de către testicule).

EXAMENE. Explorarea prostatei este posibilă mulţumită

numeroaselor examene.

• Tuseul rectul este un examen foarte simplu şi de încredere.

El ar trebui să fie realizat anual cu scopul de a depista un

adenom sau un cancer al prostatei la bărbatul trecut de

50 ani.

• Examenele bacteriologice sunt examenul citobacteriologic

al urinei (E.C.B.U.) şi examenul secreţiilor prostatice,practicat

în caz de scurgere uretrală sau după un masaj prostatic.

• Dozarea sangvină a PSA (antigenul prostatic specific)

permite uneori să se detecteze un cancer al prostatei care

încă nu s-a manifestat clinic.

• Ecografla prostatică, practicată pe cale endorectalâ,

permite evaluarea foarte precisă a structurii şi volumului

prostatei.

• Biopsia prostatică permite confirmarea diagnosticului

unui cancer al prostatei. Acest examen este realizat pe cale

r

489

endorectală sub control ecografic. Examenul nu necesită

anestezie.

• Urografia intravenoasa serveşte la evaluarea unui eventual

răsunet al unui adenom de prostată asupra micţiunii şi

asupra rinichilor.

PATOLOGIE. Principalele boli ale prostatei sunt adenomul,

cancerul, prostatita (infecţie acută sau cronică), abcesul,

chistul şi litiaza, puţin frecventă.

PROSTATECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a prostatei,

a veziculelor seminale şi a ampulelor deferenţiale. SINONIME:

prostatectomie radicala, prostatectomie totală.

Principala indicaţie a prostatectomiei este cancerul de

prostată atunci când el n-a invadat încă ţesuturile învecinate

şi când a afectat un subiect tânăr.

DESFĂŞURARE. Prostatectomia este practicată sub anestezie

generală. Ea necesită între 10 şi 15 zile de spitalizare.

După ce s-a îndepărtat prostata, chirurgul pune cap la cap

uretra şi vezica astfel încât să permită micţiuni normale.

în caz de prostatocistectomie, urina este fie derivată spre

peretele abdominal, prin anastomoza celor două uretere cu

un segment de intestin, a cărui extremitate este îmbinată

la nivelul pielii, fie este emisă pe căi naturală mulţumită

confecţionării unei neovezici plecând de la un segment de

intestin.

E COMPLICAŢII. Principalele complicaţii ale prostatecto-

I miei sunt:

t - o impotenţă sexuală, care survine la 50 până la 70%

| dintre cazuri;

I - o incontinenţă urinară, care survine la 1 până la 5%

I dintre cazuri;

I -o îngustare provocată de o proastă cicatrizare a anasto-

I mozei dintre uretră şi vezică, care stânjeneşte evacuarea

I vezicii.

1 PROSTATEI (adenom al). Tumoră benignă a părţii

I centrale (care înconjoară uretra) a prostatei.

I Un adenom al prostatei apare la 85% dintre bărbaţii de

I vârste cuprinse între 60 şi 70 ani.

I SIMPTOME. Pacientul este obligat să se trezească de mai

I multe ori pe noapte pentru a urina şi are probleme cu golirea

I completă a vezicii (slăbirea jetului urinar, picături întâr-

I; riate). Vezica golindu-se prost, se dilată şi este adesea sediul

i unor infecţii urinare. Nu există nici o corelaţie între volumul

• adenomului şi jena micţională pe care acesta o antrenează.

• în plus, adenomul poate fi la originea unei infecţii,

B uneori asociată cu o epididimtă (infecţie a epididimului)

• sau cu o hematurie (prezenţa de sânge în urină). Atunci când

• «te foarte deranjant, el antrenează o diminuare a activităţii

• «exuale. Evoluţia sa este adesea imprevizibilă: adenomul

• prostatei poate să nu antreneze decât foarte puţine tulburări

• O perioadă lungă sau poate evolua în pusee cu perioade de

PROSTATEI

remisiune. El se află uneori la originea unei retenţii vezicale

acute complete, necesitând un drenaj de urgenţă al vezicii.

TRATAMENT ŞI CONSECINŢE. Tratamentul depinde în

mod esenţial de jena provocată de adenom. Dacă acesta nu

împiedică golirea completă a vezicii, tratamentul este medical.

El vizează atenuarea simptomelor provocate de adenom

fără să le suprime: luarea de medicamente care modifică

atât contracţia muşchiului vezical, cât şi a sfincterelor (alfablocante,

de exemplu) sau care permit o diminuare treptată

a volumului tumoral (inhibitori ai 5-alfa-reductazei, o

enzimă care favorizează creşterea adenomului). Bolnavul

trebuie să evite mâncărurile picante, băuturile gazoase, în

particular pe cele care sunt alcoolizate (şampania).

De asemenea se poate recurge la tratamente operatorii

dar nu chirurgicale, deşi eficacitatea lor reală n-a fost

demonstrată: dilataţia uretrei prostatice cu ajutorul unei

sonde al cărei balonaş este umflat în prostată; hipertermia

prostatica prin intermediul unei sonde încălzitoare plasate

în uretra prostatica sau în rect, în contact cu prostata. în

toate cazurile, pacientul trebuie să fie supravegheat cu

regularitate cu scopul de a decela o eventuală obstrucţie a

colului vezicii sau complicaţii.

Dacă, în schimb, adenomul stânjeneşte golirea vezicii

sau dacă se află la originea unor complicaţii, se poate

practica ablaţia lui, pe cale endoscopică sau, atunci când

este foarte voluminos, prin chirurgie convenţională. Aceste

intervenţii necesită o anestezie generală sau locoregională

(peridurală).

Aceste două intervenţii au drept consecinţă o ejaculare

retrogradă (sperma, în cursul ejaculării, refluează în

vezică şi este eliminată în urină) la originea unei sterilităţi,

dar care nu are nici o consecinţă asupra calităţii erecţiilor.

Din această cauză, la unii pacienţi tineri care prezintă un

adenom mic, medicul se mulţumeşte să realizeze o simplă

incizie endoscopică a colului vezical şi a prostatei.

In sfârşit, se poate amplasa, pe cale endoscopică, o

proteză (tub metalic mobil) în uretra prostatica astfel încât

să se suprime obstacolul provocat de adenom. Această

metodă este utilizată mai ales la pacienţii în vârstă care nu

pot suferi o anestezie. Actualmente sunt în curs numeroase

încercări, vizând practicarea unei ablaţii a adenomului

prostatei cu laser, pe cale endoscopică.

PROSTATEI (antigen specific al). Glicoproteină a

serului sangvin, sintetizată exclusiv de către prostată. în

engleză: prostate specific antigen (PSAj.

Nivelul antigenului specific al prostatei în serul sangvin

este cuprins în mod normal între 2 şi 4 nanograme pe

mililitru. El creşte în caz de prostatita acută (inflamaţie acută

a prostatei), de adenom şi încă în caz de cancer la prostatei.

El poate servi la depistarea acestor afecţiuni şi este foarte

util pentru a urmări evoluţia lor.

1

PROSTATEI 490

PROSTATEI (cancer al). Tumoră malignă care atinge

prostata, îndeosebi sub forma de adenocarcinom.

Cancerul prostatei este extrem de frecvent, afectând cam

un bărbat din doi trecuţi peste 80 de ani.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Foarte frecvent, acest cancer nu

antrenează nici un simptom. în alte cazuri, el se traduce prin

prezenţa sângelui în urină şi printr-o creştere anormală a

numărului de micţiuni.care devin dificile, pacientul trebuind

să forţeze evacuarea vezicii. în sfârşit, un cancer al prostatei

poate, în caz de metastaze, să antreneze o oboseală, o

anemie, o pierdere în greutate etc.

Cancerul prostatei este o tumoră malignă cu evoluţie

adesea foarte lentă, care nu constituie cauza principală a

decesului la pacienţii vârstnici purtători ai acestei afecţiuni.

TRATAMENT. Alegerea fiecărei metode terapeutice

depinde de vârsta şi de starea generală a pacientului, precum

şi de gradul de evoluţie a cancerului (localizat sau metastazic).

Atunci când cancerul este localizat în prostată,

ablaţia totală a prostatei, veziculelor seminale şi ampulelor

deferenţiale, radioterapia prostatică externă sau, eventual,

curieterapia permit obţinerea vindecării într-un mare

număr de cazuri. Aceste tratamente nu sunt, în general,

propuse decât pacienţilor sub 70 de ani. Atunci când cancerul

a antrenat metastaze sau când este vorba de un pacient foarte

în vârstă a cărui stare generală este proastă, nu este necesar

să se propună un tratament curativ agresiv: hormonoterapia

permite obţinerea unei remisiuni care durează adesea mai

mulţi ani.

• Metodele chirurgicale constau fie în practicarea unei

ablaţii endoscopice parţiale a prostatei, atunci când tumora

obstruează uretra prostatică, fie în îndepărtarea prin chirurgie

convenţională a întregii prostate, a veziculelor seminale

şi a ampulelor deferenţiale (prostatectomie totală sau

radicală).

• Radioterapia externă a prostatei şi a ganglionilor pelvieni

vizează vindecarea cancerului distrugând toată tumora şi

prelungirile ei. Ea poate antrena o incontinenţă urinară, o

impotenţă (40% dintre cazuri) şi/sau o iritaţie a vezicii şi

rectului.

• Hormonoterapia este rezervată cancerelor prostatei care

sunt însoţite de metastaze. Este vorba de un tratament

paliativ care constă în suprimarea secreţiei de hormoni

androgeni de către testicule, care stimulează creşterea cancerului.

Ea se bazează pe două metode:

- pulpectomia (ablaţia chirurgicală a ţesutului funcţional

al testiculelor) antrenează o sterilitate şi o impotenţă;

- tratamentul medicamentos vizează, de asemenea,

suprimarea secreţiei androgenice testiculare. Administraţi

în mod continuu şi definitiv, agoniştii gonadoliberinei

(LH-RH) şi antiandrogenii, care acţionează asupra hipofizei

şi a prostatei, sunt tot atât de eficace ca şi pulpectomia, dar

ei antrenează, ca şi aceasta, o sterilitate şi o impotenţă.

• Curieterapia constă în implantarea chirurgicală a unor

ace radioactive în prostata bolnavului. Totuşi, această

metodă este puţin folosită din cauza efectelor ei nedorite

(arsuri ale ţesuturilor învecinate prostatei, îndeosebi cele

ale vezicii şi ale rectului); în plus, aceste rezultate nu sunt

mai bune decât cele ale radioterapiei externe.

• Chimiolerapia este foarte puţin utilizată din cauza eficacităţii

ei mici asupra cancerului de prostată.

PROSTATEI (chist al). Cavitate patologică situată în

parenchimul (ţesutul funcţional) prostatic conţine o substanţă

lichidă şi este limitat de un perete care îi este

caracteristic.

în majoritatea cazurilor, un chist al prostatei nu antrenează

nici un simptom, doar dacă nu cumva este foarte

voluminos, provocând atunci semne de compresie a

uretrei.

Diagnosticul se pune pe baza ecografiei prostatice. Un

chist al prostatei nu se tratează decât dacă el comprimă

uretra: atunci se drenează lichidul prin puncţie sau pe cale

endoscopică.

PROSTATITĂ. Infecţie acută sau cronică a prostatei.

O prostatită este o infecţie genitourinară frecventă care

afectează bărbaţii de toate vârstele, cu o frecvenţă deosebită

la adulţii tineri.

Prostatită acută. Este o infecţie acută a parenchimului

prostatic, traducându-se printr-un sindrom infecţios cu

instalare bruscă (febră de 40"C, frisoane) şi tulburări micţionale:

arsuri la micţiune, pollakiurie (micţiuni prea frecvente

şi puţin abundente), putând merge până la retenţie vezicală.

TRATAMENT ŞI COMPLICAŢII. Tratamentul impune

repausul şi o antibioterapie chiar înainte de a cunoaşte

rezultatele examenelor. Antibioticele (fluorochinolone)

trebuie să fie administrate timp de cel puţin cincisprezece

zile cu scopul de a evita recidivele infecţioase.

Complicaţiile sunt rare: abces al prostatei, orhiepididimită

(inflamaţie a testiculului şi a epididimului), retenţie

vezicală a urinei.

Prostatită cronică. Este o infecţie cronică a parenchimului

prostatic provocată de prezenţa microabceselor şi

a unei inflamaţii importante a prostatei. Ea este favorizată

de o prostatită acută insuficient tratată, de prostatitele acute

recidivante, dar şi de o îngustare a uretrei sau de un adenom

al prostatei.

SIMPTOME ŞI SEMNE. O prostatită cronică antrenează

numeroase semne funcţionale: dureri perineale, arsuri la

micţiune, scurgere uretrală, dureri la ejaculare, scădere a

potentei sexuale, chiar tulburări psihice declanşate de

cronicitatea tulburărilor. Evoluţia unei prostatite cronice se

face, de cele mai multe ori, în pusee infecţioase succesive.

TRATAMENT. Tratamentul este dificil şi uneori decepţionam;

el constă în prescrierea de antibiotic timp de mai

multe săptămâni, şi în mod repetat, cu scopul de a steriliza

focarele microbiene intraprostatice. Acestea sunt totuşi