595 Still

de origine imunologică, însămânţarea artificială trebuie să

fie intrauterină pentru a scurtcircuita glera cervicală.

STERILIZARE. Metodă care permite distrugerea diferitelor

microorgnisme (bacterii, virusuri, ciuperci, paraziţi)

prezente pe un suport material.

Sterilizarea este indicată pentru orice material medical

şi chirurgical care trebuie să fie utilizat în condiţii de asepsie

strictă. Se utilizează fie metode fizice (utilizarea căldurii,

uscate sau umede, ca în cazul etuvei numită în mod obişnuit

pupinel.după numele inventatorului ci, ori al autoclavului;

utilizarea radiaţiilor ultraviolete, a radiaţiilor gamma sau

a electronilor acceleraţi), fie metode chimice (aplicarea unui

produs chimic lichid sau gazos, ca formolul).

Actualmente, utilizarea seringilor, acelor şi a altor instrumente

de folosinţă unică permite să te dispensezi practic,

la domiciliu, de metodele de sterilizare.

STERILIZARE FEMININĂ. Operaţie care face o

femeie incapabilă să conceapă un copil.

INDICAŢII. Sterilizarea feminină poate fi realizată în caz

de contraindicaţii categorice de luare a pilulei sau de aplicare

a unui sterilet (boli cardiovasculare, riscuri infecţioase grave).

fn majoritatea ţărilor, chirurgul este cel care evaluează

temeinicia unei astfel de decizii. Ea este interzisă în absenţa

unei indicaţii medicale, deoarece este vorba de o mutilare

voluntară.

TEHNICA. Sterilizarea feminină se efectuează prin intermediul

unei întreruperi a continuităţii trompelor uterine, care

interzice întâlnirea dintre ovul şi spermatozoizi fără a modifica

procesul hormonal. Ea este realizată adesea prin celiochirurgie

(printr-o mică incizie abdominală care permite

introducerea instrumentelor optice şi chirurgicale). Pe trompe

sunt puse inelele, denumite inele Yoon, ori clipsurile,

denumite clipsuri Hulka. Această tehnică, de obicei, nu este

reversibilă: o intervenţie chirurgicală grea — constând în

ablaţia zonei operate şi în reimplantarea celor două extremităţi

ale fiecărei trompe — poate fi încercată pentru a-i

reda femeii fecunditatea, dar succesul ei nu este constant.

Alte procedee, mai uşor reversibile, sunt actualmente

în studiu, ca introducerea în trompă, prin histeroscopie, a

unui material obstructor, urmată, atunci când a sosit momentul

, de îndepărtarea acestui material. în schimb, o sterilizare

definitivă este obţinută prin salpingectomie bilaterală

(ablaţia trompelor uterine).

STERILIZARE MASCULINĂ. Operaţie care face un

bărbat incapabil să mai conceapă un copil.

INDICAŢII. Sterilizarea masculină, atunci când este efectuată

din motive nemedicale, face obiectul unui control în

majoritatea ţărilor, având în vedere implicaţiile demografice.

TEHNICĂ. Sterilizarea masculină se efectuează prin

vazectomie (secţionare şi ligaturare a canalelor deferente).

Această operaţie privează sperma de spermatozoizi, dar nu

modifică nici comportamentul sexual, nici erecţia, nici

ejacularea.

STERN. Os plat situat la partea anterioară şi mediană a

toracelui, articulat prin marginile lui cu primele şapte

cartilagii costale şi cu claviculele.

STERNO-CLEIDO-MASTOIDIAN sau STERNOMASTOIDIAN

(muşchi). Muşchi de formă alungită,

situat oblic de fiecare parte a gâtului.

STEROID HORMONAL. Substanţă derivată de la

colesterol şi secretată de unele glande endocrine (glande

corticosuprarenale, placentă, ovare şi testicule). SINONIM:

hormon steroid.

STERNOTOMIE. Deschidere chirurgicală a sternului.

STERTOR. Respiraţie zgomotoasă şi intensă,însoţită de

un uruit.

Un stertor este frecvent în timul unei come profunde

sau al unei agonii. Subiectul respiră cu gura deschisă, vălul

palatin fiind paralizat.

STETOSCOP. Aparat acustic ce amplifică sunetele,

utilizat pentru auscultare.

FUNCŢIONARE. Captorul de sunete al stetoscopului

obişnuit este format din două capsule metalice lipite, una

închisă printr-o membrană mobilă, pentru auzirea sunetelor

ascuţite, cealaltă perforată cu o gaură pentru auzirea sunetelor

grave (sufluri vasculare). Această dublă capsulă este

legată de un tub în formă de liră ale cărui braţe sunt două

tuburi de cauciuc flexibil, pe care medicul le pune cu

extremităţile lor (dotate cu ambouri), în urechi.

STILL (boală a lui). Artrită inflamatorie care debutează

înaintea vârstei de 16 ani, având o durată de cel puţin 3 luni.

SINONIM: artrita cronică juvenila (A.C.J.).

Denumită adesea impropriu artrită reumatoidă juvenilă

sau poliartrită juvenilă, artrita cronică juvenilă este o

afecţiune de origine necunoscută, care ia trei forme principale.

• Forma oligarticularâ se traduce printr-o atingere a cel

mult 4 articulaţii; ea nu are ca manifestare febra.

• Forma poliarticulara afectează îndeosebi fetele. Ea se

manifestă printr-o atingere articulară simetrică şi difuză

(afectând numeroase articulaţii); febra este moderată sau

absentă.

• Forma sistemică este cea care atinge mai ales copiii sub

5 ani. Ea se traduce printr-o febră foarte ridicată şi ciclică

(un pic |vârf | pentru fiecare zi), o erupţie, o inflamaţie a

ganglionilor limfatici, o splină hipetrofiată şi, uneori, o

inflamaţie a pericardului.

STIMULARE CARDIACĂ 596

TRATAMENT. Acesta vizează întotdeauna să trateze

simptomele bolii. El constă în aspirină şi corticosteroizi

locali (mai ales în formele oligoarticulare) şi generali (mai

ales în formele poliarticulare şi sistemice). Din cauza

efectelor nedorite importante ale corticosteroizilor administraţi

pe cale generală (luare în greutate, întârzierea

creşterii), utilizarea de corticosteroizi locali (prin injecţii

la locul inflamaţiei), care nu au nici un efect nedorit la copil,

reprezintă un progres considerabil. Tratamentele de fond

obişnuite ale bolilor reumatismale trebuie să fie utilizate

cu prudenţă şi, în principal,în formele poliarticulare. Uneori

este utilă chirurgia: sinovectomie, rcalinierea articulară,

ulterior chiar punerea unei proteze.

PROGNOSTIC. Prognosticul artritelor cronice juvenile este

foarte variabil: destul de bun pentru formele oligoarticulare,

el este mult mai aleatoriu pentru formele poliarticulare.

STIMULARE CARDIACĂ. Excitarea electrică artificială

a ventriculului drept destinată să asigure contracţia

regulată a inimii şi realizată tehnic cu ajutorul unui stimulator

cardiac sau a unei sonde de antrenare.

STIMULATOR CARDIAC. Aparat electric implantat

în corp, care furnizează miocardului (muşchiului inimii)

impulsuri electrice regulate. SINONIM: pacemaker, stimulator

artificial.

DESCRIERE. Un stimulator cardiac este constituit dintr-o

pilă (baterie), care generează impulsuri, şi dintr-un circuit

electronic, ce permite emisia şi controlul. Aceste impulsuri

sunt transmise miocarului prin intermediul unui fir

conductor, sau al unei sonde de antrenare, care este

introdusă pe cale venoasă până în cavităţile cardiace drepte.

Implantarea este efectuată sub anestezie locală: cutiuţa

stimulatorului este îngropată într-un lăcaş pregătit special,

între pielea toracelui şi muşchiul mare pectoral, implantarea

necesită o spitalizare de câteva zile. Prezenţa cutiuţei nu

antrenează decât o jenă locală minimă.

Utilizarea pilelor cu litiu şi a miniaturizării circuitelor

electronice permite ca un stimulator să funcţioneze mai

mulţi ani.

ROL ŞI INDICAŢII. Stimulatorul cardiac este indicat în

orice caz de slăbire a căilor de conducere electrică naturale

ale inimii.

Tulburările conducţiei cardiace, responsabile de stări de

rău şi de sincope, necesită, în general, stimulatoare care

funcţioneză la cerere (stimulare sentinelă) şi nu furnizează

un impuls decât în caz de deficienţă a ritmului cardiac

spontan.

SUPRAVEGHERE. Purtatul unui stimulator cardiac necesită

o urmărire medicală de către un specialist de două ori

pe an.

• Riscul electric rezidă în consumarea pilei. înlocuirea

acesteia se face cu preţul unei reintervenţii minime.

• Riscul electronic trebuie să fie ocolit prin evitarea apropierii

de orice sursă de curent electromagnetic puternic

(imagerie prin rezonanţă magnetică, dispozitivele de control

din aeroporturi etc.) care ar putea crea interferenţe.

• Riscul mecanic există atunci când are loc o punere sub

tensiune a sistemului sondă-cutiuţă, prin traumatism direct

sau prin mişcare de extensie extremă a membrelor superioare,

de exemplu.

STOCKHOLM (sindrom de). Legătură de simpatie care

se instalează între victima unei sechestrări şi răpitorul ei.

Acest sindrom a fost descris în august 1973 la Stockholm,

în cursul unui atac al băncii care a degenerat în luarea de

ostatici; în timp, un puternic curent de simpatie a apărut

între unii captivi şi agresorii lor. în continuare, acest fenomen

a fost remarcat în mai multe rânduri în circumstanţe

similare. Sindromul de Stockholm pare a fi o reacţie de

apărare a psihismului fată de un traumatism de sechestrare

îndelungată.

STOMAC. Parte a tubului digestiv situată dedesubtul

diafragmului, între esofag şi duoden, unde alimentele sunt

stocate, amestecate, predigerate şi sterilizate înainte de a

fi trimise în intestin pentru a fi absorbite.

Stomacul este o pungă în formă de J, împărţită într-o

porţiune verticală, fundusul sau fundul stomacului, şi o

porţiune orizontală, antrul. Partea superioară a fundusului

comunică cu esofagul prin cardia şi formează marea tuberozitate.

Antrul este separat de duoden prin pilor, dotat cu un

sfincter puternic ce deschide şi închide comunicarea spre

intestin. Stomacul este situat între ficat, la dreapta, splină

la stânga, diafragm în sus, colon transvers în jos şi pancreas,

în spate.

FUNCŢIE. Stomacul exercită două activităţi principale:

motrice şi secretorie.

• Motricitatea stomacului este caracterizată prin două

funcţii: o funcţie de rezervor, asigurată de fundus, şi o

funcţie de evacuare, asigurată de antru.

• Secreţia gastrica este constituită dintr-un amestec de acid

clorhidric, de pepsină, de factor intrinsec şi de mucus.

Factorul intrinsec, o glicoproteină secretată de fundus, este

un element esenţial pentru absorbţia vitaminei B12 în

intestinul subţire.

PATOLOGIE. Stomacul poate fi sediul unui cancer, al unui

ulcer, al tulburărilor autoimune (boala lui Biermer, cauzată

de incapacitatea peretelui gastric de a produce factorul

intrinsec), al unui volvulus (torsiune).

STOMACULUI (cancer al). Tumoră malignă care atinge

diferite ţesuturi ale stomacului, de cele mai multe ori sub

forma unui adenocareinom.

Adenocarcinomul gastric se clasează în al patrulea loc

în ordinea de frecvenţă a cancerelor; el este de două ori mai

frecvent la bărbat decât la femeie. Factori legaţi de mediu

şi mai ales de modul de pregătire a alimentelor (peştele

afumat, de exemplu) favorizează apariţia acestui tip de

cancer şi ar explica cea mai mare frecvenţă a sa în Japonia,

STOMIE

de exemplu, unde acest gen de alimentaţie este obişnuit.

Gastrita atrofică (inflamaţie a mucoasei stomacului) este,

de asemenea, un factor predispozant.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea sunt variate şi nespecifice:

semne care evocă o tulburare a digestiei, dureri care

le amintesc pe cele ale unui ulcer, complicaţii (hemoragie,

stenoză şi, în mod excepţional, perforaţie gastrică), flebite

cu repetiţie, febră prelungită, slăbire importantă şi fără

cauză, anemie feriprivă.

DIAGNOSTIC. Acesta se pune, în principal, pe baza endoscopiei

gastrice cu prelevarea de ţesut prin biopsie. Acesteia

i se poate asocia o radiografie a stomacului, care permite

să se recunoască tipul leziunii în cauză (formă înmugurită,

ulcerată sau infiltrantă), precum şi mai multe examene

complementare destinate să stabilească bilanţul extinderii

tumorale: scaner abdominal, ecoendoscopie, ecografic

hepatică, radiografie a toracelui.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul este, înainte

de toate, chirurgical şi constă într-o gastrectomie (ablaţic

parţială sau totală a stomacului). în fapt, stomacul nu este

un organ indispensabil pentru supravieţuire, chiar dacă

ablaţia sa stânjeneşte digestia normală şi antrenează o

carenţă în vitamina Bl2, care trebuie să fie compensată

printr-un supliment vitaminic. Extirparea totală a tomorii

nu este posibilă decât la jumătate din bolnavii operaţi.

O chimioterapie sau o radioterapie pot fi asociate chirurgiei

sau practicate în caz de cancer inoperabil.

STOMACULUI MIC (sindromn al). Ansamblu de

simptome ce apar chiar imediat după masă la pacienţii care

au suferit o gastrectomie parţială (ablaţia stomacului).

Sindromul stomacului mic asociază o impresie de plenitudine

gastrică cu dureri gastrice şi antrenează o diminuare

a alimentaţiei; atunci se prescrie pacientului alimentaţia prin

mici mese fracţionate.

STOMATITĂ. Orice inflamaţie a mucoasei bucale.

Termenul de stomatită corespunde unor leziuni foarte

diferite, cu semne şi evoluţie variabile.

CAUZE. Stomatitele pot avea multiple cauze: atingere

infecţioasă, de origine virală (herpes, varicelă, zona etc.)

sau bacteriană, alergie (la un aparat dentar din răşini

sintetice, de exemplu), ulceraţie mecanică (frecarea dinţilor

de gingie, aparat dentar prost adaptat), micoză (mărgăritărel),

cancer bucal etc. Ele sunt favorizate de o proastă stare

generală (convalescenţă, imunodepresie, tuberculoză,

alcoolism sau malnutriţie).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea depind de cauza stomatitei:

durere a cavităţii bucale, exacerbată prin deglutiţia şi

luarea de alimente în gură, creşterea salivaţiei etc. Mucoasa

bucală poate prezenta vezicule, una sau mai multe afte sau

o roseată difuză.

TRATAMENT. Tratamentul local al unei stomatite constă

în băi de gură; tratamentul general vizează tratarea cauzei.

-> CHEILITÂ, GINGIVITĂ, GLOSITĂ.

STOMATOLOGIE. Specialitate medicală care se consacră

studiului bolilor cavităţii bucale precum şi tratamentului

lor. -• ODONTOSTOMATOLOGIE.

STOMIE. Tehnică chirurgială care constă în punerea cap

la cap a două organe cavitare (de exemplu, stomacul şi

intestinul subţire), sau a unui organ cavitar (colon, ureteră)

cu pielea.

în acest ultim caz, termenul de stomie desemnează

atunci prin extensie, şi rezultatul intervenţiei, adică orificiul

de curgere a materiilor fecale sau a urinei.

DIFERITE TIPURI DE STOMIE. Stomia constă de cele

mai multe ori în deschiderea unui segment de intestin la

nivelul pielii: atunci se vorbeşte de ileostomie dacă este

vorba de ileon (ultima parte a intestinului subţire), ori de

colostomie dacă este vorba despre colon. Această ultimă

intervenţie se poate practica pe oricare segment al colonului:

ea se numeşte cecostomie atunci când cecumul este îmbinat

cu pielea, colostomie transversă atunci când este vorba

despre colonul transvers şi colostomie stângă dacă este

vorba de colonul stâng sau de colonul descendent. O colostomie

poate, de asemenea, să privească ureterele, pentru a

crea, după ablaţia vezicii, o derivaţie a urinelor; atunci se

vorbeşte de ureterostomie; uretera este îmbinată fie cu

pielea (ureterostomie cutanată), fie cu un viscer cavitar, de

exemplu colonul (ureterocolostomie).

O stomie poate fi temporară; practicată în aşteptarea

cicatrizării leziunilor ea permite o restabilire a circuitului

digestiv sau urinar normal, ori definită, dacă, în aval, căile

digestive sau urinare sunt distruse, astupate sau îndepărtate.

DIFERITE TIPURI DE APARAT. Există 3 tipuri:

- aparatele zise „dintr-o bucată", constituite dintr-o

pungă adezivă pe care este integrat un inel de material

adeziv, ansamblul trebuind să fie reînnoit la fiecare

schimbare a pungii;

- aparatele zise din „două bucăţi", în care punga este

fixată la suportul adeziv prin două garnituri care asigură o

fixare solidă şi etanşă, permiţând în acelaşi timp îndepărtarea

pungii în orice moment. Astfel este posibil să se lase

suportul pe loc timp de mai multe zile (în timp ce punga

este schimbată sau golită pe măsura necesităţii), evitând

scoaterile prea frecvente, uneori greu tolerate de piele;

- tampoanele şi dopurile sunt utilizate doar de către

subiecţii care au suferit o colostomie stângă. Ele sunt

autoadezive. Tampoanele au proprietatea de a se expanda

în contact cu mucoasa colică, ceea ce blochează materiile

fecale pentru un oarecare timp.

Ajustarea pungilor se face actualmente perfect şi aparatajele

nu emit nici zgomote, nici mirosuri neplăcute.

Unele colostomii stângi sunt atât de bine tolerate încât

pacientul nu poartă pungă, mulţumindu-se să-şi golească

STOP CARDIOCIRCULATOR 598

intestinul la 2-3 zile printr-o irigaţie colică, clismă cu apă

călduţă administrată prin orificiul stomiei. Această tehnică,

evacuând complet colonul, care se menţine în continaure

gol aproape 48 ore, permite pacientului să se dispenseze

total de aparat pe această perioadă sau să utilizeze un

material mai „uşor" (o simplă compresă sau o minipungă).

ÎNTREŢINEREA PUNGILOR. Punga trebuie să fie schimbată

în fiecare zi dacă este de tipul dintr-o bucată sau, dacă

este din două bucăţi, atunci când se simte nevoia. In acest

ultim caz, suporţii pot rămâne pe loc timp de 4 până la 8 zile,

iar pungile 3^4 zile pentru ureterostomizaţi, 1-2 zile pentru

ileostomizaţi; ele trebuie aruncate după fiecare umplere

pentru colostomizaţi.

Este preferabil ca punga să fie schimbată seara sau

dimineaţa, în momentul în care scurgerea de urină sau de

materii fecale este mai mică. Dezlipirea pereţilor pungii

înainte de aplicare permite să intre puţin aer şi facilitează

scurgerea fecalelor şi urinelor. O dată aplicat aparatul,

subiectul trebuie să verifice că punga este bine fixată.

trăgând uşor în jos.

Conturul orificiului de scurgere a fecalelor sau urinelor

trebuie să fie spălat cu apă călduţă şi un săpun blând, cu o

mănuşă de toaletă rezervată acestui scop, ori eventual cu

batiste de hârtie sau cu comprese. Trebuie evitat să se frece

prea energic sau să se producă iritaţii cu alte produse, apoi

să fie uscat cu grijă înainte de a fixa punga.

EVOLUŢIE. Ca regulă generală, în lunile care urmează

intervenţiei, dimensiunile orificiului scad uşor. Mărimea

acestuia mai evoluează şi în funcţie de fluctuaţiile greutăţii

corporale. în consecinţă, alegerea unui aparat nu este

definitivă: este posibil ca acesta să fie schimbat după tipul

activităţilor subiectului sau după evoluţia stomiei sale.

COMPLICAŢII. O schimbare a mărimii, formei sau culorii

orificiului şi a pielii care îl înconjoară, o sângerarc persistentă

trebuie să facă obiectul unei consultaţii medicale, ca

şi orice modificare de durată a consistenţei fecalelor sau

orice schimbare a mirosului sau a aspectului urinelor.

A TRĂI CU O STOMIE. în pofida calităţii materialului

actual, adaptarea psihologică la purtatul aparatului poate

fi dificilă. Este important ca pacienţii să înveţe să răspundă

ei înşişi la constrângerile care rezultă din practicarea unei

stomii,dacă este psosibil folosindu-se ajutorul unei aosciaţii

de bolnavi.

După o stomie, este posibilă practicarea sportului. Este

preferabil să se evite sporturile violente sau de contact, toate

sporturile individuale putându-se practica fără restricţie.

Duşurile şi băile în piscină sunt, de asemenea, posibile

deoarece aparatele rezistă la apă, chiar sărată sau clorată;

este suficient ca după baie să fie uscate cu grijă.

STOP CARDIOCIRCULATOR. încetare spontană

ireversibilă a unei activităţi cardiace eficace, care antrenează

o oprire a perfuzării organelor vitale.

Un stop cardiocirculator este denumit în mod obişnuit

stop cardiac. Se mai vorbeşte adesea şi de o ineficientă

cardiovasculară.

CAUZE. Un stop cardiocirculator este, în general, complicaţia

unei cardiopatii ischemice (infarct miocardic).

Cauzele directe cele mai frecvente sunt fibrilaţia ventriculară

(activitate cardiacă anarhică), asistolia (absenţa unei activităţi

electrice) şi disociaţia electromecanică (activitate

electrică pesistentă, dar fără eficacitate a inimii asupra

circulaţiei). O ineficacitate cardiocirculatorie mai poate

rezulta şi dintr-o tulburare majoră a ritmului (bradicardie

sau tahicardie) sau dintr-o mare perturbaţie circulatorie

(hemoragie masivă, embolie pulmonară).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un stop cardiocirculator provoacă

în 15-20 secunde o pierdere a conştientei şi opreşte comanda

respiratorie. în faza iniţială a stopului pot surveni convulsii,

cu pierderea urinei. Dispariţia pulsului, percepută pe carotidele

de pe fiecare parte a gâtului sau pe artera femurală

în regiunea inghinală, atestă ineficacitatea cardiorespiratorie.

Mişcările respiratorii sunt absente sau înlocuite prin secuse

respiratorii intermitente. Cianoza buzelor şi a urechilor

traduce anoxia tisulară, iar midriaza (dilataţia fixă a pupilelor)

arată răsunetul cerebral grav al acestei anoxii.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Constatarea stopului

cardiocirculator impune manevre imediate de reanimare:

asigurarea eliberării căilor aeriene de orice obstacol, efectuarea

unei respiraţii artificiale gură-la-gură, restaurarea unei

activităţi circulatorii prin masaj cardiac extern. Reanimarea

trebuie să fie continuată până la recuperarea bolnavului

(eficacitatea ei fiind judecată prin prezenţa unui puls femural

şi prin ridicarea cuştii toracice în cursul respiraţiei

gură-la-gură, până la sosirea unui personal calificat sau până

la declararea morţii de către un medic. Măsurile de salvare

sunt înlocuite cu ventilaţia artificială după intubaţie

traheală şi prin tratamente care depind de cauza stopului

cardiocirculator (de exemplu şoc electric extern în caz de

fibrilaţie ventriculară). Masajul cardiac este urmat până la

reluarea unei activităţi cardiace spontane suficiente.

STRABISM. Defect al paralelismului axelor vizuale,

caracterizat printr-o deviaţie a axei unui ochi în raport cu

celălalt şi asociat cu o tulburare vizuală.

Strabismul este o afecţiune deosebit de frecventă care

afectează, în principal, copiii în primii lor ani de viaţă.

DIFERITE TIPURI DE STRABISM

• Strabismul convergent, ori esotropia (deviaţia ochiului

spre interior), este observat în mod curent la copiii mici.

El se întâlneşte în cazuri de anizometropie (diferenţă de

refracţie între cei doi ochi, ceea ce antrenează o diferenţă

de mărime între imaginile percepute cu fiecare ochi), în caz

de hipermetropie puternică, de paralizie parţială a unui

muşchi oculomotor sau de boală nevizibilă a globului ocular

(cataractă, retinoblastom, ptozis).

599

• Strabismul divergent, uri exotropiu (deviaţia unui ochi

spre exterior), este mai puţin frecvent. El afectează copiii

mai mari sau adulţii şi rezultă adesea dintr-o miopie puternică

sau dintr-o pierdere mai târzie a vederii.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Perturbarea vederii se poate

manifesta în două moduri diferite. Dacă cele două imagini

primite de creier sunt prea diferite, acesta o poate anula pe

cea mai puţin bună dintre ele. Astfel, ochiul deviat îşi pierde

treptat capacităţile sale vizuale şi nu mai transmite creierului

nici o imagine, din lipsă de antrenament: aceasta este

ambliopia. în strabismele mici, din contra, creierul poate

încerca să facă să concorde cele două imagini puţin diferite

între ele, primite prin două puncte retiniene necorespondente;

atunci este vorba de o concordanţă retiniana

anormală, mai dificil de detectat.

TRATAMENT. Cu cât tratamentul este mai precoce, cu

atât este mai eficace. De asemenea, este necesar să se

deceleze un strabism convergent de la cea mai mică vârstă

(dacă este posibil chiar înainte de 6 luni). în schimb, netratat

după 6 ani, strabismul este mai dificil de vindecat.

• Corecţia ametropiei (tulburare a refracţiei), cu ajutorul

lentilelor corectoare, poate fi întreprinsă de la vârsta de

8 luni. Ochelarii trebuie purtaţi în permanenţă.

• Tratamentul ambliopiei trebuie, de asemenea, să înceapă

cât mai devreme şi se realizează astupând ochiul funcţional

pe perioade lungi (de la două ore pe zi până la întreaga zi,

timp de mai multe zile la rând). Această ocluzie se practică

de cele mai multe ori cu ajutorul unui pansament pus pe

ochiul neatins; ea are drept scop să oblige celălalt ochi să-şi

dezvolte funcţia vizuală. Dacă tratamentul este precoce şi

complet, atunci este încununat de succes în 90% din cazuri.

în celelalte cazuri, o reeducare ortoptică, destinată să oblige

ochii să lucreze împreună, poate fi avută în vedere spre

vârsta de 5 ani, când copilul este suficient de cooperativ.

O micşorare a unghiului de deviaţie mai poate fi obţinută

şi prin aplicarea de adezive pe lentilele ochelarilor, de cele

mai multe ori pe părţile nazale (strabism convergent), ceea

ce obligă ochii să fixeze obiectul drept în faţa lor. Lentilele

cu dublă focalizare pot contribui la micşorarea convergenţei

vederii de aproape în caz de hipermetropie marcată printr-un efort

de acomodare prea mare. în sfârşit, prisme lipite de partea

internă a lentilei fiecărui ochi permit menţinerea ochiului

pe axa lui bună, de cele mai multe ori în aşteptarea unui

tratament chirurgical.

• Tratamentul chirurgical nu intervine decât în ultimă

instanţă. El constă în deplasarea inserţiei anumitor muşchi

oculomotori (de exemplu, de tragere înapoi a punctului de

inserţie a muşchilor drepţi interni în caz de strabism convergent)

şi/sau în scurtarea altora. Această operaţie este

practicată sub anestezie generală. Spitalizarea durează

2-3 zile. După intervenţie, este adesea necesar purtatul de

lentile corectoare, precum şi o reeducare ortoptică.

STRAPPING. - CONTENŢIE.

STREPTOCOCIE

STREPTOCOC. Familie bacteriană care grupează mai

multe genuri de coci (bacterii de formă rotundă) Gram

pozitivi, dispuşi în lănţişore.

DIFERIŢI STREPTOCOCI. Streptococii sunt clasaţi în

funcţie de proprietăţile antigenice ale unui constituent al

peretelui lor, polizaliaridul (poliozidul) C, în diferite grupuri

(denumite A, B, C etc.) sau în funcţie de proprietăţile lor

biochimice atunci când nu au polizaharid C şi nu sunt

clasificabili. Se disting peste 20 grupuri, cei mai virulenţi

fiind cei din grupul A, din cauza unei capsule şi a unui

antigen de suprafaţă numit proteină M, apoi, într-o mai mică

măsură, cei din grupurile B şi D.

STREPTOCOCCUS PNEUMONIAE. Bacterie

Gram pozitivă responsabilă de infecţii bronhopulmonare

şi otorinolaringologice, susceptibile să se complice cu

meningite. SINONIM: pneumococ.

STREPTOCOCEMIE. Septicemie (stare infecţioasă

generalizată) cu streptococ (un coc |bacterie de formă

rotundă] Gram pozitiv).

Streptococemiile sunt provocate de trecerea în sânge a

streptococilor plecând de la un focar de infecţie iniţial.

Astfel de infecţii sunt rare.

O septicemie cu streptococ poate antrena formarea unui

focar infecţios supurat cu localizare hepatică, pulmonară

sau osteoarticulară.

TRATAMENT. Tratamentul se bazează pe administrarea

precoce de antibiotice ca penicilinele, timp de câteva

săptămâni.

STREPTOCOCIE. Infecţie provocată de un streptococ.

Streptococii, bacterii Gram pozitive, sunt germeni piogeni

(susceptibili să antreneze formarea de puroi); se

deosebesc, după cum are sau nu are loc formarea de puroi,

streptocociile supurative şi streptocociile nesupurative.

StreptOCOCia supurativă. Este o infecţie cu streptococ

ce antrenează formarea de puroi, fiind contractat de cele

mai multe ori pe cale aeriană.

DIFERITE TIPURI DE STREPTOCOCIE SUPURATIVĂ.

Mecanismul acestei infecţii este fie multiplicarea

germcnelui, fie o toxiinfecţie (infecţie printr-o toxină

secretată de către bacterie).

• Infecţiile supurative cit streptococ, frecvente la copil,

ating îndeosebi căile aeriene superioare (angină, sinuzită,

adenită) şi urechile (otită), O atingere cutanată (impetigo,

erizipel, celulita |inflamaţie a ţesutului subcutanat]) este,

de asemenea, posibilă. Septicemia cu streptococ (diseminarea

germenelui prin circulaţia sangvină), rară, porneşte

de cele mai multe ori de la un focar infecţios iniţial urinar

sau digestiv.

• Toxiinfecţiile cu streptococ sunt reprezentate prin scarlatină:

germenele este localizat în gâtlej şi provoacă o

STRES 600

angină, dar toxina difuzează în tot organismul şi declanşează

alte semne ale afecţiunii (erupţie cutanată, îndeosebi).

TRATAMENT. Tratamentul constă în administrarea de

antibiotice din grupa penicilinelor. Astfel de infecţii pot recidiva:

anginele streptococice cu repetiţie nu sunt rare la copil.

Streptococie nesupurativă. Este o complicaţie, zisă

poststreptococică, a unei infecţii cu streptococ, provocată

de o dereglare a sistemului imunitar.

Streptocociile pot apărea la mai multe săptămâni după

infectarea iniţială, atunci când germenii au dispărut din

organism. Ele antrenează un important sindrom inflamator.

Reumatismul articular acut (inflamaţie a articulaţiilor mari

şi a inimii), glomerulonefrita acută (atingere a rinichilor care

se traduce prin edeme şi o hipertensiune arterială), coreea

lui Sydenham (atingere neurologică ce se manifestă prin

mişcări anormale), eritem nodos (plăci cutanate dureroase)

sunt streptococii nesupurative.

DIAGNOSTIC Şl TRATAMENT. Diagnosticul impune

căutarea antigenelor streptococice (antistreptolizine, antinucleaze,

antiDNAze) în sânge. Tratamentul face apel la

antibiotice din grupa penicilinelor şi la corticosteroizi .Sunt

posibile sechelele, ca o valvulopatie cardiacă consecutivă

unui reumatism articular acut.

STRES. Stare reacţionalâ a organismului supus unei

acţiuni bruşte (Din engleză, siress, efort intens).

CAUZE. Sursele de agresiune care constituie factori de stres

sunt nenumărate: traumatism, şoc emoţional, operaţie

chirurgicală, intoxicaţie, frig şi, în general, constrângerile

vieţii zilnice (zgomot, apeluri telefonice multiple, surmenaj.

transportul urban etc).

Agresiunea declanşează la nivel cerebral (hipofiză) o

„reacţie de alarmă", care stimulează secreţia de corticotrofină

(ACTH) şi deci de hormoni suprarenaiieni (cortizol)

care modifică echilibrul psihofiziologic al subiectului şi

antrenează îndeosebi o tahicardie, o hiperventilaţie respiratorie

şi o vasoconstricţie arterială. Atunci când stresul

rămâne minor, el joacă un rol pozitiv ameliorând capacităţile

de adaptare la agresiune. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci

când agresiunea este foarte intensă ori când ea se prelungeşte.

TULBURĂRI LEGATE DE STRES. Stresul pune în joc

factori neurovegetativi,endocrini sau tisulari. El provoacă

simptome a căror localizare variază de la individ la individ.

Cel mai cunoscut simptom este ulcerul gastric: un stimul

repetat antrenează contracţia reţelei arteriale care irigă

mucoasa stomacului. Dacă stresul persistă, survine o ischemie

(insuficienţă circulatorie care cauzează o alterare sau

o necroză a ţesuturilor), responsabilă de hemoragii sau de

perforaţii ale peretelui gastric. Printre alte boli legate de stres

figureză afecţiunile cardiovasculare (angor, infarct miocardic,

hipertensiune arterială), digestive (tulburări de

tranzit,colite, ulcere), dermatologice (eczemă, alopecie sau

căderea părului), endocrine (risc de decompensare gravă a

unei insuficienţe suprarenaliene cronice), ginecologice (tulburări

ale ovulaţiei şi/sau ale fluxului menstrual). Stresul

mai poate fi şi sursa durerilor şi indispoziţiilor de origine

neurovegetativă (palpitaţii, stare scurtă de indispoziţie fără

pierderea conştientei, sincopă), stări de oboseală rebelă, de

depresie, de insomnie, de anorexie, chiar de confuzie mintală.

TRATAMENT. înainte de toate, tratamentul este preventiv

şi constă în dobândirea unei mai bune rezistenţe la stres;

cea ce trebuie examinat şi modificat este modul global de

viaţă al pacientului. Se poate recurge la relaxare, la sport,

la yoga, la acupunctura. în caz de boală a cărei cauză o

constituie stresul sau un factor de risc, tratamentul constă

în tratarea bolii şi în lupta împotriva stresului.

STRIDOR LARINGEAN. Zgomot respiratoriu anormal,

acut şi pătrunzător al nou-născutului, ce survine la

inspiraţie şi cauzat de o afecţiune a laringelui.

Un stridor laringean este un fenomen foarte frecvent şi

în mod obişnuit benign. De cele mai multe ori, el este legat

de o laringomalacie (invaginare respiratorie a pereţilor

laringelui) provocată de o rigiditate insuficientă a laringelui:

la fiecare inspiraţie, acesta se prăbuşeşte spre interior, ceea

ce declanşează un zgomot respirator, stridorul propriu-zis.

Laringomalacia şi stridorul se vindecă spontan în câteva luni.

STRIPPING. Tehnică de safenectomie (ablaţie a venei

safene), practicată în caz de insuficienţă venoasă a

membrelor inferioare. •> SAFENECTOMIE.

STROMA. Ţesut de hrănire şi de susţinere a unei tumori

maligne.

STRONGILOIDOZĂ. - ANGUILULOZĂ.

STRUMPELL-LORRAIN (sindrom al lui). Afecţiune

neurologică ereditară caracterizată printr-o paraplegie (paralizie

a membrelor inferioare) spasmodică. SINONIME:

paraplegie spasmodica familiala, paraplegie spasmodica

familiala a lui Strumpell-Lorrain, paraplegie spastica

familiala de tip Strumpell-Lorrain.

CAUZE. Sindromul lui Strumpell-Lorrain este o afecţiune

Acest sindrom este caracterizat printr-o leziune a fasciculelor

piramidale (nervi ai motricitatii voluntare) care

provoacă o paralizie.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Formele precoce ale bolii se

manifestă încă de la vârsta de 2-3 ani; formele tardive se

dezvăluie uneori doar după 35 ani.

Afecţiunea se manifestă printr-un mers ţeapăn şi prin

dificultăţi de deplasare care se accentuează treptat. Bolnaul

nu este în stare să-şi desprindă piciorul de sol; el înaintează

basculând bazinul şi făcând membrele inferioare să se mişte

în semicerc. Deficitul forţei musculare este moderat în

601 SUBSUOARĂ

majoritatea cazurilor. Cambrară picioarelor este adesea exagerată

(picior scobit).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Actualmente nu există

un tratament care să dea posibilitatea vindecării sindromului

lui Strumpell-Lorrain. Totuşi, reeducarea permite evitarea

refracţiilor tendinoase, iar utilizarea încălţămintei ortopedice

este uneori utilă; adesea sunt prescrise medicamentele care

vizează diminuarea redorii musculare. Majoritatea bolnavilor

ajung să meargă încă 30 ani sau chiar mai mult după debutul

tulburărilor.

STUPEFIANT. Substanţă, medicamentoasă sau nu, a

cărei acţiune sedativă, analgezică, narcotică şi/sau euforiantă

provoacă în timp o obişnuinţă şi o farmacodependenţă

(toxicomanie).

Anumite stupefiante, ca analgezicele opiacee (morfină,

opiu etc), care fac parte din categoria narcoticelor, pot avea

o utilizare terapeutică. Ele acţionează împotriva durerii, dar

utilizarea lor prelungită antrenează o dependenţă fizică

şi/sau psihică. Utilizarea lor este supusă unei legislaţii sever

reglementate. Printre alte stupefiante, denumite în mod

curent „droguri", se găsesc derivatele de cânepă indiană

(cannabis), de cocaină şi de opiu, cărora li se adaugă heroina

şi LSD. Aceste stupefiante sunt responsabile de o micşorare

a activităţii intelectuale, a motricitatii şi a sensibilităţii.

Utilizarea lor este ilegală.

STURGE-WEBER-KRABBE (boală a lui). Sindrom

congenital care asociază un angiom plan (pată de vin) —

care se întinde pe o întreagă parte a feţei cu predilecţie

pentru regiunea pleoapei superioare şi a conturului ochiului

—, un angiom (tumoră benignă) situat pe faţa externă

a creierului şi, uneori, un angiom situat pe coroidă (membrana

care hrăneşte retina). SINONIM: angiomatozâ encefalotrigeminata.

Boala lui Sturge-Weber-Krabbe este de cele mai multe

ori benignă.

Constatarea unui angiom întins pe faţa unui nou-născut

trebuie să conducă la practicarea unor examene radiologice

(scaner cerebral şi imagerie prin rezonanţă magnetică cerebrală)

pentru detectarea unui eventual angiom meningeal.

TRATAMENT. Angiomul poate fi îngrijit prin tehnicile

moderne de tratare a angioamelor (îndeosebi cea a laserului

pulsat). în cazurile grave, o intervenţie chirurgicală asupra

părţilor atinse ale creierului este întotdeauna necesară.

SUBLINGUALĂ (glandă). -> SALIVARĂ (glandă).

SUBLUXAŢIE. Luxaţie incompletă, prin deplasarea

parţială a celor două extremităţi osoase ale unei articulaţii.

-* LUXAŢIE.

SUBMAXILARĂ (glandă). Glandă salivară situată în

planşeul gurii. -> SALIVARĂ (glandă).

SUBSTANŢĂ ALBĂ. Ţesut nervos cu aspect albicios,

care face parte din sistemul nervos central.

Substanţa albă, situată în măduva spinării şi în encefal,

conţine, în principal, axonii — prelungirile celulelor nervoase,

foarte fine şi foarte lungi, înconjurate fiecare din ele

de o teacă de substanţă deosebită, mielina — dar şi celule

ne-nervoase care constituie un ţesut interstiţial, denumit

nevroglie, care hrăneşte şi protejează celulele nervoase.

Sustanţa albă asigură conductia influxului nervos fie de la

un centru nervos la altul, fie între un centru nervos şi un nerv.

SUBSTANŢĂ CENUŞIE. Ţesut nervos cu aspect

cenuşiu, care face parte din sistemul nervos central.

Substanţa cenuşie este situată în măduva spinării şi în

encefal, fie în profunzimea creierului, unde formează mici

îngrămădiri — nucleii cenuşii —, fie la suprafaţă (cortexul

creierului mic şi al emisferelor creierului). Ea conţine mai

ales corpii celulari ai celulelor nervoase, dar şi ai altor celule,

ne-nervoase, care constituie un ţesut interstiţial denumit

nevroglie, care aduce elementele energetice celulelor nervoase

şi asigură protecţia lor.

Substanţa cenuşie asigură funcţionarea sistemului nervos:

recepţia mesajelor, analiza complexă a informaţiilor,

elaborarea de răspunsuri. Comparată cu substanţa albă, ea

este de asemenea, într-un anume fel, partea „nobilă" a

sistemului nervos.

SUBSTANŢĂ RETICULATĂ. Totalitate a celulelor

nervoase dispuse în reţele dense în lungimea trunchiului

cerebral (de la bulbul rahidian până la hipotalamus), în

interiorul encefalului.

Rolul ei rămâne în mare parte necunoscut. Se ştie totuşi

că există un sistem reticular ascendent, care ar pune cortexul

cerebral în stare de veghe sau de alertă (este vorba deci de

un sistem activator), şi un sistem reticular descendent, care

are o parte inhibitoare şi alta activatoare a motricitatii

involuntare şi care ar justifica un rol important în controlul

tonusului muscular.

SUBSTITUT VOLEMIC. Produs natural sau sintetic

utilizat pe cale intravenoasă pentru a creşte volumul sangvin

atunci când este anormal de mic. SINONIM: înlocuitor de

plasma.

Substitutele volemice sunt indicate pentru a corecta o

hipovolemie (micşorarea volumului sangvin) consecutivă,

de exemplu, unei hemoragii, care provoacă un colaps

(cădere a presiunii arteriale), chiar şi o stare de şoc (stare

de rău, paloare, jenă rspiratorie). Ele sunt injectate pe cale

venoasă.

SUBSUOARĂ. -• REGIUNE AXILARĂ.

SUDECK-LERICHE 602

SUDECK-LERICHE (atrofie a lui). Demineralizare

osoasă dureroasă ce survine ca urmare a unui traumatism.

-* ALGODISTROFIE.

SUDOARE. -> TRANSPIRAŢIE.

SUDORALĂ (glandă). - SUDORIPARĂ (glandă).

SUDORIPARĂ (glandă). Glandă exocrină anexă a epidermului,

care secretă sudoarea. SINONIM: glandă sudorala.

m Glandele sudoripare apocrine sunt prezente în regiunea

anală şi genitală, precum şi în axile. Ele sunt întotdeauna

în legătură cu un folicul pilos, unde se îmbină cu canalul

lor excretor. Sudoarea apocrină vâscoasă şi cu un miros

specific, are un rol puţin cunoscut la specia umană.

• Glandele sudoripare eecrine, mult mai numeroase decât

cele apocrine, predomină în palme şi pe suprafeţele plantare.

Ele posedă un canal excretor care se deschide la suprafaţa

pielii printr-o deschizătură, porul. Sudoarea eecrină, bogată

în apă şi în clorură de sodiu (sare), participă la reglarea

temperaturii corpului: atunci când temperatura exterioară

tinde să crească, sistemul nervos vegetativ comandă secreţia

de sudoare, a cărei evaporare face să se piardă căldura.

PATOLOGIE. Hiperhidroza este o secreţie prea abundentă

de sudoare, constituind uneori chiar un handicap social şi

profesioanl. Ea se tratează prin aplicarea locală de produse

antiperspirante (săruri de aluminiu), prin electroliză (curent

electric), chiar prin ablaţia chirurgicală de glande sudoripare.

Hidrosadenita este un mic abces al unei glande sudoripare,

care se tratează cu antibioterapie sau ablaţie chirurgicală.

SUFLAT AL NASULUI. Evacuare a mucozităţilor din

nas printr-o expiraţie forţată, cu gura închisă.

în cursul rinofaringitelor sugarilor şi copiilor mici care

încă nu ştiu să-şi sufle nasul, părinţii spală fosele nazale

lăsând să curgă ser fiziolog în nas sau aspirând secreţiile

cu ajutorul unui mic aparat special.

SUFERINŢĂ FETALĂ. Diminuare a oxigenării şi

alimentării fătului în timpul sarcinii sau al naşterii.

DIFERITE TIPURI DE SUFERINŢĂ FETALĂ. Suferinţa

fetală poate fi cronică sau acută.

• Suferinfa fetală cronică se traduce, în cursul sarcinii,

printr-o încetinire a creşterii fătului, putând duce la o întârziere

a creşterii intrauterine. Ea este cauzată de un defect

calitativ al aporturilor nutriţionale, ale cărui cauze sunt

diverse: boală cardiovasculară sau hipertensiune arterială

a mamei, toxemie gravidică, leziuni ale placentei. O întârziere

a creşterii se depistează, începând din luna a 4-a de

sarcină, prin măsurarea înălţimii uterine şi prin măsurarea

ecografică a anumitor parametri ai fătului. O suferinţă fetală

importantă obligă uneori la întreruperea sarcinii pentru a

salva copilul, atunci când acesta este viabil.

• Suferinţa fetală acuta se observă de cele mai multe ori

în momentul naşterii. Cauzele sale sunt multiple: compresia

cordonului, dezlipirea placentei cu constituirea unui hematom

retroplacentar, contracţii uterine prea apropiate. O suferinţă

fetală acută se traduce printr-o modificare a zgomotelor

inimii fătului, înregistrate prin monitorizare. Ritmul cardiac

se încetineşte şi poate coborî până la 60 bătăi pe minut.

Aceste încetiniri se produc în acelaşi timp cu contracţiile

uterine, ori chiar imediat după ele. Uneori, lichidul amniotic

se colorează în verde, fătul eliminând prea devreme

meconiul, substanţa conţinută în intestinul său. Dacă măsurarea

pH-ului sangvin, făcută în uter, cu ajutorul unei mici

incizii practicate în craniul fătului pe cale vaginală, indică

o acidoză (pH mai mic de 7,2), suferinţa fetală este confirmată.

Privarea de oxigen (anoxia), căreia îi este supus fătul,

poate avea consecinţe grave asupra funcţionării cerebrale

şi justifică accelerarea naşterii, uneori prin utilizarea forcepsului

la sfâşitul travaliului sau prin recurgerea la o cezariană

dacă naşterea pe cale naturală urmează să fie prea

îndelungată.

SUFLU. Zgomot auzit la auscultaţie, asemănând cu

sunetul pe care îl produce aerul care iese dintr-un burduf.

Un suflu este produs prin accelerarea sau prin încetinirea

bruscă a circulaţiei unui fluid.

DIFERITE TIPURI DESUFLU. Diferitele sufluri, audibile

la auscultarea diferitelor părţi ale corpului, sunt semne

carateristice ale unor patologii.

• Suflurile cardiace, denumite în mod obişnuit „suflurile

inimii", sunt percepute în aria de auscultare a inimii; ele

semnalează de cele mai multe ori o anomalie a valvulelor,

o comunicaţie între cele două auricule sau între cele două

ventricule, ori persistenţa canalului arterial (canal care, la

făt, permite sângelui să se întoarcă în aortă fără a mai trece

prin plămâni). După descoperirea unui suflu cardiac, este

adesea necesar un examen ecografic pentru a preciza

diagnosticul. La adolescent, mai des atunci când este slab,

longilin şi sportiv, auscultaţia evidenţiază uneori un suflu

sistolic discret, localizat şi variabil, care nu corespunde —

aşa cum o confirmă ecocardiografia — nici unei anomalii

organice: acest suflu se numeşte funcţional sau inocent.

• Suflul tubar este perceput în cursul auscultaţiei toracelui

la stetoscop; el semnalează o boală a plămânilor (pneumonie,

de exemplu).

• Suflul vascular este perceput la auscultaţia unei artere.

El indică o îngustare (stenoză), prin plăci de aterom (depuneri

grăsoase).

SUGAR. Copil a cărui vârstă se situează între 29 zile

(sfârşitul perioadei neonataie) şi 2 ani. ->• ALĂPTARE,

CARENŢĂ AFECTIVĂ, CARENŢĂ ALIMENTARĂ, CREŞTERE A

COPILULUI, DEZVOLTARE A COPILULUI.

603

SUGHIŢ. Contracţie spasmodică subită şi involuntară a

diafragmului însoţită de o constricţie a glotei cu vibraţia

corzilor vocale şi emiterea unui sunet gutural.

Crizele de sughiţ sunt curente şi pot dura câteva minute,

mergând chiar până la câtea ore. în cazuri mai rare, sughiţul

provine dintr-o iritaţie a diafragmului sau a nervului frenic

(nerv care inervează diafragmul), îndeosebi în cursul pleureziilor

sau al pneumoniilor.

Unele remedii popualre (inspiraţie profundă cu reţinerea

aerului în plămâni cât mai mult timp posibil) permit de

obicei să se întrerupă sughiţul. Uneori este necesar să se

utilizeze medicamente antispasmodice (care calmează spasmele)

atunci când crizele devin de nesuportat, durând mai

multe ore, repetându-se de mai multe ori pe săptămână,

având deci consecinţe asupra alimentării şi dormitului.

SULFAMIDA. Substanţă medicamentoasă cu spectru larg

de acţiune.

Există trei categorii de sulfamide, ale căror indicaţii

diferă.

Sulfamidele antibacteriene. Este vorba de substanţe

cu sulf care ajută să fie combătute infecţiile.

Sulfamidele antibacteriene împiedică sinteza acidului

folie, substanţă necesară metabolismului bacteriilor. Astfel,

ele diminuează proliferarea bacteriilor dar nu le omoară.

în realitate, rezistenţele bacteriene au devenit frecvente

şi efectele nedorite (alergii severe, distrugerea celulelor

sangvine ale măduvei osoase etc.) sunt potenţial grave, ceea

ce explică renunţarea la sulfamide.

Sulfamidele diuretice. Acestea sunt substanţe care

stimulează secreaţia de urină de către rinichi, eliminând apa

conţinută în sânge. Aceste sulfamide sunt folosite în mod

curent în tratamentul de lungă durată al hipertensiunii

arteriale.

Sulfamidele hipoglicemiante. Acestea sunt substanţe

care acţionează, în principal, stimulând secreţia de insulina

de către pancreas, ceea ce micşorează glicemia (concentraţia

de glucoza din sânge).

Indicaţia lor este diabetul zaharat neinsulinodependent.

Biguanidele constituie antidiabetice orale.

Efectele nedorite ale sulfamidelor. Se pot produce

manifestări digestive (greţuri şi vărsături), renale (colică

nefreucă, mai ales cu sulfamidele diuretice, nefrită alergică),

cutanate (alergie), hematologice (anemie hemolitică în caz

de deficit în glucozo-6-fosfatdehidrogenază, micşorarea

numărului de globule albe sau de plachete).

SUMATRIPTAN. Medicament antimigrenos.

Sumatriptanul este indicat în tratamentul migrenelor, pe

cale orală, şi în cel al algiilor vasculare ale feţei pe cale

subcutanată.

Sumatriptanul este contraindicat în caz de hipertensiune

arterială necontrolată medicamentos, în caz de antecedente

SUPRAANTRENAMENT

de infarct miocardic, de angor al lui Prinzmetal (spasm al

arterelor coronare) şi de cardiopatie ischemică. Din precauţie,

el este nerecomandabil pentru copii şi subiecţii

vârstnici, precum şi la conducătorii de vehicule din cauza

riscurilor legate de somnolenţa pe care o provoacă.

Sumatriptanul poate antrena vertije, o oboseală, dureri

toracice şi o durere la injectare.

SUPINATIE. Mişcare de rotaţie externă a antebraţului,

care aduce palma dinspre spate spre faţă (atunci când braţul

se află în poziţie verticală) sau din jos în sus (când braţul

stă orizontal), spre deosebire de mişcarea de pronaţie care

acţionează invers.

SUPRAALIMENTAŢIE. Alimentaţie superioară din

punct de vedere cantitativ celei care este recomandată în

mod obişnuit.

Supraalimentaţia poate rezulta dintr-o tulburare de comportament

alimentar (bulimie) sau se justifică medical în

timpul unei convalescenţe sau pentru a compensa o pierdere

de greutate cauzată de o boală, de o intervenţie chirurgicală

etc. în acest al doilea caz, se poate recurge la produse specifice

de realimentaţie, bogate în energie şi proteine (lichide

în cutii de conserve sau solide sub formă de piureuri, supe

groase etc), ori la suplimente medicamentoase, dar este

întotdeauna preferabil să se apeleze, în principal, la o alimentaţie

tradiţională pe bază de preparate în care intră mai

multe alimente — deserturi, supe, piureuri suplimentate cu

ouă şi produse lactate (unt, smântână) —, crescând numărul

şi volumul meselor luate.

SUPRAANTRENAMENT. Exces de exerciţii fizice,

legat adesea de pregătirea unei competiţii sportive.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un supraantrenament se manifestă

printr-o oboseală şi o scădere a performanţelor, însoţite

de alte tulburări: insomnie, pierdere a apetitului, iritabilitate,

stare depresivă.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Uneori este dificil să se

facă distincţia între oboseala legată de antrenament şi cea

care anunţă instalarea unui supraantrenament. Diagnosticul

se pune, în principal, pe baza interogatoriului luat sportivului

şi a evidenţierii unei schimbări a comportamentului şi a unei

scăderi a performanţelor. Examene biologice pot fi utile

pentru a orienta diagnosticul şi pot ajuta urmărirea evoluţiei.

Astfel, o dozare făcută plecând de la o probă de sânge poate

revela un deficit în săruri minerale (magneziu, calciu) şi o

scădere a nivelului de hormoni (testosteron, de exemplu),

caracteristice unui supraantrenament. Interpretarea rezultatelor

nu se face în mod absolut, ci în funcţie de dozările

realizate pe aceeaşi persoană în perioada de formă bună.

Tratamentul constă într-o diminuare sau într-o oprire

temporară a antrenamentului.

SUPRADOZARE 604

SUPRADOZARE. Luare a unei cantităţi excesive

dintr-un medicament, ceea ce poate antrena efecte toxice.

Efectele toxice pot interveni după o priză unică de

medicament sau după un anumit număr de prize. în acest

ultim caz, acumularea medicamentului în organism este cea

care provoacă reacţia. De fapt, o elimianare renală prea slabă

sau o proastă metabolizarc a medicamentului în ficat pot

împiedica eliminarea principiilor sale active în afara

organismului.

Severitatea reacţiei este, în general, funcţie de doza

administrată şi specifică medicamentului absorbit. Dacă

simptomele sunt foarte severe, tratamentul este cel al unei

intoxicaţii.

SUPRADOZĂ. Doză excesivă dintr-un stupefiant sau

dintr-un medicament psihotrop, susceptibilă să provoace

moartea. SINONIM: overdose (în engleză).

SUPRAINFECŢIE. Infecţie cu un nou germene a unui

organism deja infectat.

O suprainfecţie poate fi spontană (cauzată de o infecţie

virală care devine virobacteriană, ca gripa) sau consecutivă

unei îngrijiri în mediu spitalicesc (suprainfecţie nozocomială).

SUPRARENALĂ (glandă). Glandă endocrină situată

la polul superior al fiecăruia dintre cei doi rinichi.

STRUCTURĂ Şl FIZIOLOGIE. De culoare galben deschis,

cântărind aproximativ 5 grame, cele două glande suprarenale

sunt formate fiecare din două părţi: corticosuprarenala

şi medulosuprarenala.

• Glanda corticosuprarenala (partea periferică a suprarenalei)

este formată din trei straturi, fiecare din el specializat

în sinteza anumitor hormoni steroizi. Zona glomerulară

fabrică aldosteron, zona fasciculată, cortizol, iar zona reticulată,

androgeni (delta-4-androstcnedion, dehidroepiandrosteron,

ori D.H.A., şi testosteron). Secreţia corticosuprarenalei

depinde global de corticotrofina hipofizară, cu excepţia

zonei glomerulare, care se află sub controlul sistemului

renină-angiotensină (enzime renale).

• Glanda medulosuprarenala (partea centrală a suprarenalei)

este formată din celule care produc catecolaminele

(neurotransmiţători), în principal adrenalina. Secreţia

medulosuprarenalei depinde de sistemul nervos autonom.

PATOLOGIE. Un echipament enzimatic incomplet al

corticosuprarenalei (deficit în 21-hidroxilază sau în

11-hidroxilază) se manifestă printr-un bloc enzimatic suprarenalian

care antrenează o hiperplazie (creşterea cantitativă

a ţesutului suprarenalian), responsabil la femeie de o sterilitate

şi de un hirsutism (pilozitate exagerată). Insuficienţa

suprarenaliană cronică, ori boala lui Addison, este de origine

autoimună sau consecutivă unei tuberculoze. Tumorile

benigne pot cauza o producţie excesivă a unuia sau a mai

multor steroizi, de cele mai multe ori cortizolul (sindromul

lui Cushing), dar şi aldosteronul (sindromul lui Conn).

Tumorile medulosuprarenalei (feocromocitoamele) provoacă

o hipersecreţie de catecolamine, responsabile de accesul de

hipertensiune arterială. în sfârşit, tumorile maligne ale

glandei suprarenale sunt foarte rare, însă cu prognostic

nefavorabil în pofida tratamentului chirurgical. -• CUSHING

(sindrom al lui), INSUFICIENŢĂ SUPRARENALIANĂ CRONICĂ.

SUPRAOCLUZIE. Acoperire excesivă a incisivilor

inferiori de către incisivii superiori.

Supraocluziile sunt provocate de o dezvoltare insuficientă

a maxilarului inferior şi/sau superior la nivelul

premolarilor şi molarilor.

TRATAMENT. Acesta vizează într-un prim timp tratarea

simptomelor supraocluziei prin purtatul unui aparat care

împiedică dinţii inferiori să fie în contact cu palatul.

Tratamentul de fond al supraocluziei constă în corectarea

raportului dintre maxilarele inferior şi superior cu ajutorul

unei punţi fixe sau al unui aparat ortodontic.

SUPRASPINOŞILOR (sindrom al). Sindrom caracterizat

printr-o durere de umăr resimţită în momentul

abducţiei braţului, adică atunci când acesta este îndepărtat

de corp, la trecerea spre 70".

Sindromul se referă la ansamblul de muşchi şi tendoane

care întăresc umărul, muşchii rotatori. Lezarea acestui

ansamblu poate avea origini multiple (tendinită, calcificare

intratendinoasă, ruptură de tendon, conflict mecanic cu

acromionul). Uneori poate surveni o impotenţă parţială a

umărului.

TRATAMENT. Tratamentul sindromului poate fi medical

(antiinflamatoare, analgezice) sau, în caz de ruptură de

tendoane, chirurgical. Artroscopia permite ablaţia calcificărilor

şi, dacă este necesar, o acromioplastie.

SUPURAŢIE. Producere şi scurgere de puroi.

CAUZE. O supuraţie este cauzată de evoluţia spontană a

unei infecţii cu germeni piogeni (care provoacă apariţia

puroiului).

Ea provine sau nu dintr-o colecţie purulentă (abces), care

poate fi superficială, ca în cazul unui furuncul (inflamaţia

unui folicul pilosebaceu produsă de un stafilococ) sau al

unui abces al gingiei, ori profund şi localizat atunci într-un

viscer: ficat, plămân, creier, rinichi. O supuraţie se scurge

dintr-un abces fie spontan, prin intermeidul unei fistule

(canal patologic), fie prin deschidere chirurgicală.

TRATAMENT. Tratamentul unei supuraţi! superficiale

constă în dezinfectarea plăgii. Cel al unei supuraţii profunde

necesită de cele mai multe ori un act chirurgical destinat

să evacueze puroiul, precum şi o antibioterapie pe cale

generală.

607

ŞOC CALORIC sau TERMIC. Totalitate a simptomelor

provocate de o expunere excesivă la căldură, şocul

termic este deosebit de grav la copilul sub doi ani, a cărui

reglare termică este prost asigurată, rezervele sale organice

de apă fiind mici. El poate să privească şi adultul, şi survine

de cele mai multe ori după o expunere prelungită la soare.

SIMPTOME. Şocul termic se manifestă printr-o temperatură

rectală mai mare de 40°C, printr-un facies cenuşiu, o piele

uscată şi fierbinte,ochii tulburi, o adinamie (slăbiciune musculară),

o stare de prostraţie. El se poate complica prin crize

convulsive.

TRATAMENT. Şocul termic se tratează printr-o rehidratare

pe cale venoasă şi necesită, de cele mai multe ori, o

spitalizare.

• La sugari, prevenirea constă în purtatul de haine uşoare

în sezonul cald, în folosirea doar a unui cearşaf pentru

învelit, în aerisirea şi umidificarea locului în care se află

copilul, în a-i da să bea copilului, între mese, mai multe

biberoane cu apă.

• La adull, este recomandat în caz de căldură excesivă să

se evite eforturile fizice importante fără să se fi făcut o

pregătire adaptativă, să se poarte haine uşoare şi ample care

permit circulaţia aerului, să se bea lichide din abundenţă

şi să se crească raţia de sare de bucătărie, factor important

în retenţia de apă.

ŞOC CARDIOGENIC. Insuficienţă circulatorie acută

consecutivă unei prăbuşiri funcţionale a pompei cardiace.

CAUZE. Un şoc cardiogenic este de cele mai multe ori

cauzat de un infract miocardic întins, partea validă a

muşchiului cardiac fiind insuficientă pentru a asigura

circulaţia sangvină, chiar atunci când organismul se află în

repaus.

SIMPTOME Şl SEMNE. Şocul cardiogenic este caracterizat

printr-o cădere a presiunii arteriale sistolice, asociată cu o

micşorare a debitului cardiac. Acesta se traduce printr-o

paloare a extremităţilor, transpiraţii, o răcire a pielii, tulburări

ale stării de conştientă, urine mult reduse cantitativ

şi închise la culoare. Alterarea funcţiei de pompă a inimii

poate antrena o obstrucţie circulatorie în plămâni, ducând

uneori la un edem pulmonar.

TRATAMENT. Acesta constă în măsuri de reanimare în

unităţi de terapie intensivă, cu utilizarea de substanţe care

stimuleză contractilitatea cardiacă (dobutamină, de exemplu).

Dispozitive de asistenţă circulatorie, precum contrapulsia

prin balonaş intraaortic, pot ameliora parţial diminuarea

debitului sangvin sau pot diminua travaliul inimii. Când

cauza şocului este un infarct acut de miocard, se caută

dizolvarea — încă din primele ore — a trombozei coronare

prin tromboliză. Dacă aceste tratamente medicamentoase

nu sunt suficiente, coronarografia permite să fie avută

în vedere dezobstrucţia prin angioplastie a arterei coronare

în cauză.

ŞOLD

In sfârşit, o transplantare cardiacă de urgenţă poate, în

ultimă instanţă, să permită supravieţuirea unui pacient tânăr.

ŞOC HIPOVOLEMIC. Insuficienţă circulatorie acută

consecutivă unei diminuări rapide a volumului sangvin

circulant.

Un şoc hipovolemic este de cele mai multe ori provocat

de o hemoragie importantă (hemoragie digestivă provocată

de un ulcer al stomacului, de exemplu) sau printr-o deshidratare

(diaree acută a sugarului, arsură gravă). El se

manifestă prin sete, agitaţie, paloare a extremităţilor, colaps

(scădere importantă a presiunii arteriale) şi, la auscultaţie,

tahicardie.

Şocul hipovolemic impune o spitalizare de urgenţă cu

aplicarea unei perfuzii venoase pentru a compensa pierderile

lichidiene şi a restabili o presiune arterială eficace.

ŞOC INFECTIOS. Insuficienţă circulatorie acuta consecutivă

unei septicemii. SINONIM: soc septic.

Infecţiile în cauză sunt foarte diferite, preponderent

digestive sau urinare, în principal cauzate de bacili Gram

negativi, dar şi de stafilococi sau de streptococi.

Un şoc infecţios provoacă anomalii circulatorii care se

traduc printr-un colaps (cădere brutală a presiunii arteriale)

şi o răcire din ce în ce mai pregnantă a extremităţilor,

însoţită de o cianoză difuză, de frisoane. Aceste prime

semne sunt urmate rapid de tulburări viscerale multiple:

sindrom de insuficienţă respiratorie acută, insuficienţă renală

acută cu oligurie, tulburări ale coagulării, gastrită acută

hemoragică etc.

Şocul infecţios necesită o spitalizare de urgenţă. Tratamentul

vizează stăvilirea cât mai rapidă a procesului infecţios

prin administrarea intravenoasă de antibiotice, însoţită

de o perfuzie intravenoasă de soluţie macromoleculară

destinată să restabilească un volum normal al lichidului în

vase; la nevoie, se procedează la o intervenţie directă asupra

focarului infecţios.

ŞOC SEPTIC. -> Şoc INFECŢIOS.

ŞOLD. Rădăcină a membrului inferior, corespunzând

joncţiunii sale cu trunchiul.

Articulaţia şoldului, concomitent foarte solidă şi foarte

mobilă, permite mişcări variate: flexie şi extensie, adducţie

şi abducţie, circumducţie şi rotaţie.

PATOLOGIE

• Liaaţia congenitala a şoldului este o malformaţie caracterizată

prin ieşirea capului femural din cavitatea cotiloidă

a osului iliac. Depistarea sa este obligatorie la naştere.

O tehnică specială de înfăşat este atunci suficientă pentru

a pune şoldul la loc definitiv. Această afecţiune poate fi

diagnosticată mai târziu, la vârsta mersului, când ea se

semnalează prin apariţia unei claudicaţii. Reducerea, mai

dificil de obţinut, necesită atunci o punere sub tracţiune

T

T4 -» LIMFOCIT, SISTEM IMUNITAR, TIROXINĂ. TIROIDIAN

(hormon).

TABAGISM. Intoxicaţie cu tutun. Tutunul este consumat,

în principal, sub formă de ţigarete şi de ţigări de foi; el mai

este şi prizat, mestecat sau fumat cu pipa. Fumul de tutun

conţine nicotină (alcaloid toxic pentru aparatul cardiovascular

şi presupus responsabil de fenomenul de dependenţă)

şi de asemenea şi alte substanţe periculoase pentru

sănătate, îndeosebi cele care rezultă din combustia tutunului,

a hârtiei şi a aditivilor incorporaţi în ţigarete. Cele mai

periculoase sunt gudroanele cancerigene şi oxidul de carbon.

Tabagismul stă la originea unor boli foarte grave, îndeosebi

cancere, boli cardiovasculare şi boii respiratorii cronice.

Se apreciază că el este cauza a 2 milioane de morţi pe an

în ţările industrializate, dintre care aproximativ jumătate din

decese survin înaintea vârstei de 65 ani. Cândva în esenţă

masculin, consumul de tutun tinde să cuprindă populaţia

feminină şi să atingă subiecţii din ce în ce mai tineri.

PATOLOGIE

• Afecţiunile respiratorii care ating fumătorii sunt reprezentate,

în principal, prin bronşita cronică. Aceasta poate

evolua spre enfizem şi insuficienţă respiratorie cronică.

• Cancerele fumătorului sunt reprezentate mai întâi prin

cancerul de plămân, a cărui apariţie urmează evoluţia

consumului de tutun, dar cu o declarare în avans de douăzeci

de ani. Riscul cancerului de plămân creşte o dată cu

intensitatea tabagismului, durata în ani a tabagismului fiind

încă mai determinantă decât cantitatea fumată pe zi în

apariţia acestei boli: cu cât începutul tabagismului a fost

mai precoce, cu atât mai mare este riscul apariţiei cancerului

de plămân. Noţiunea răspândită de „mic fumător care nu

întâmpină nici un risc" este deci eronată: nu există un prag

în dedesubtul căruia riscul de a fi atins de un cancer

pulmonar să fie nul. Cancerele gurii (fumătorii de pipă,

mestecătorii de tutun), de rinofaringe, de laringe şi de esofag

sunt, de asemenea, în foarte numeroase cazuri, provocate

de consumul de tutun. în sfârşit, a fost demonstrată o asociere

între anumite cancere (cancerul de col uterin, cancerul

vezicii) şi tabagism.

• Bolile cardiovasculare sunt provocate de nicotină şi de

oxidul de carbon, care perturbă oxigenarea ţesuturilor,

antrenând o creştere a riscului bolilor coronariene (angor,

infarct miocardic), a aterosclerozei aortei (anevrism) şi a

arteritei membrelor inferioare. Riscul cardiac creşte dacă

tabagismul se asociază cu alţi factori de risc vasculari

precum contraceptivele orale (pilula). Riscul de arterită este

mai ridicat la diabetici. Atunci când scleroza vasculară

generată de tabagism afectează creierul, ea poate antrena

un accident vascular cerebral.

• Alte afecţiuni legate de consumul de tutun sunt, în principal,

ulcerul duodenal, ulcerul gastric, boala lui Crohn,

osteoporoza şi herniile (legate de tuşea fumătorilor). Trebuie

menţionat că greutatea corporală a fumătorilor este mai mică

decât cea a nefumătorilor

DEZOBIŞNUIREA DE TUTUN. Oprirea consumului de

tutun micşorează riscurile de apariţie a bolilor legate de

tabagism: este deci oricând momentul pentru un fumător

care nu e bolnav să se oprească. Fără o motivaţie puternică,

este iluzoriu să te aştepţi la o oprire de durată. în cursul

dezobişnuirii, diferite metode pot ajuta fumătorul. Unele,

care fac apel la înlocuitori ai tutunului (gumă şi timbru

transdermic cu nicotină), eliberate numai sub prescripţie

medicală, permit marilor fumători să înceteze fumatul fără

să simtă tulburările pe care le poate ocaziona lipsa de tutun.

Totuşi, acest aport nicotinic nu trebuie să fie prezentat ca

un remediu miraculos şi trebuie să fie însoţit de susţinerea

Femeile şi tabagismul

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) estimează că,

în ţările industrializate, o parte din cele 2 milioane de

decese pe an legate de consumul de tutun atinge femeile,

din cauza „consecinţelor specifice ale tabagismului

asupra sănătăţii femeilor şi copiilor lor". Se apreciază,

în fapt, că riscul de mortalitate cardiovasculară creşte de

10 ori la femeile care fumează şi care utilizează şi pilula

contraceptivă.

Atunci când femeia este gravidă, tabagismul creşte,

de altfel, riscul de avort spontan şi întârzie creşterea copilului,

în sfârşit, Ia menopauză, fumătoarele sunt expuse

unui risc mai crescut de osteoporoză (rarefiere a ţesutului

osos).