385 Medicament

anestezie generală şi necesită o scurtă incizie deasupra

sternului.

MEDIC. Persoană titulară a unei diplome de specialitate

recunoscută de Stat.

Un medic poate practica medicina generală (se vorbeşte

atunci de omnipractician sau de generalist) sau poate exercita

o specialitate (chirurgie sau dermatologie de exemplu).

Legea sancţionează exercitarea ilegală (fără diplomă) a

medianei.

MEDICAMENT. Preparat utilizat pentru a preveni,

a diagnostica, a trata o boală, un traumatism sau pentru a

restaura, a corecta, a modifica funcţiile organice.

Multă vreme, medicamentele au fost preparate pornind

numai de la vegetale (alcaloizi ca digitalina sau morfina),

de la animale (vaccinuri) sau de la minerale (aluminiu).

Astăzi, toate medicamentele sunt fabricate prin industria

farmaceutică, ceea ce permite o mai mare precizie şi o mai

mare securitate de utilizare. în paralel, farmacia propune

din ce în ce mai multe produse sintetice, care copiază mai

mult sau mai puţin fidel substanţele naturale, sau sunt în

întregime originale (benzodiazepine).

Introducerea pe piaţă a unor noi medicamente se supune

unor directive administrative complexe, variabile de la ţară

la (ară. Medicamentele noi trebuie să treacă teste (pe animale

de laborator, pe voluntari umani sănătoşi în mediu spitalicesc,

apoi pe bolnavi) destinate să evalueze eficacitatea

şi efectele secundare ale principiilor lor active fără de care

organismele publice (Ministerul Sănătăţii în Franţa, Oficiul

intercantonal de control al medicamentelor în Elveţia, Sânte

et Bien-Etre Social în Canada, Food and Drug Administration

în Statele Unite etc.) nu eliberează autorizaţia de

lansare pe piaţă. Această autorizaţie, desemnată prin sigla

A.M.M. în Franţa şi în Belgia, este denumită „atestare de

înregistrare" în Elveţia, „aviz de conformitate" în Canada,

ţi poate fi retrasă pentru un medicament dacă interesul

sănătăţii publice o cere. în timpul perioadei de producţie,

Uebuie efectuate cu regularitate controale de fabricaţie.

Medicamentele pot fi în vânzare liberă sau pot să nu

fie eliberate decât la prezentarea unei reţete. Eliberarea unui

medicament la prezentarea unei reţete folosite deja o dată

iau de mai multe ori este reglementată.

Denumirea unui medicament. Un medicament conţine

anul sau mai multe principii active. în general, principiul

ictiv esenţial este cel care dă numele medicamentului. Iar

fiecare principiu activ esenţial este identificat în trei moduri

diferite după cum ne plasăm pe un punct de vedere ştiinţific,

legislativ sau comercial.

Denumirea ştiinţifică este numele chimic exact al principiului

activ. El este, în general, puţin folosit din cauza

complexităţii sale.

Denumirea comună internaţională (D.C.I.) corespunde

numelui generic al principiului activ în medicină. Această

denumire de folosire curentă este cea utilizată în acest

dicţionar.

Denumirea comercială este dată de către laboratoarele

farmaceutice, care descoperă noi medicamente modificând

structurile moleculare ale substanţelor originale în maniera

de a creşte eficacitatea lor terapeutică şi de a le diminua

efectele secundare. Un acelaşi principiu activ putând fi

comercializat de două laboratoare diferite, două denumiri

comerciale pot corespunde exact aceleiaşi substanţe, eventual

cu prezentări şi/sau cu dozaje diferite.

Un generic este un medicament identic, în ce priveşte

compoziţia sa, prezentarea sa şi dozajul său, cu un medicament

vândut sub denumire de marcă. în fapt, o specialitate,

atunci când nu mai este protejată prin brevetul său,

intrată în domeniul public o dată fiind scursă perioada legală

de protecţie, nu mai este proprietatea laboratorului care a

descoperit-o. Ea poate atunci să fie copiată şi comercializată,

la un cost mai mic, sub alt nume de specialitate.

Efectele secundare ale medicamentelor. Efectele

secundare ale unui medicament sunt efecte, obişnuite sau

nu, care se adaugă efectului terapeutic urmărit.

Un efect secundar poate fi nedorit într-o utilizare dată

a unui medicament, dar căutat într-o altă utilizare a aceluiaşi

medicament; el poate deveni chiar un efect principal. Efectul

nedorit poate să fie legat de efectul principal al medicamentului.

De exemplu, medicamentele anticanceroase

atacă atât celulele sănătose, cât şi celulele canceroase;

anticoagulantele pot provoca o hemoragie dacă tratamentul

este prelungit; medicamentele ototoxice pot leza sistemul

auditiv; medicamentele nefrotoxice sau hepatotoxice pot

altera rinichiul sau ficatul, mergând până la provocarea de

leziuni, reversibile sau permanente. în toate aceste cazuri,

efectul nedorit este previzibil şi inevitabil.

în alte cazuri, efectul nedorit este imprevizibil; el apare

la un bolnav care prezintă factori de risc (absenţa unei

enzime specifice degradării medicamentului, reacţie alergică

etc), în caz de toleranţă sau de obişnuinţă la medicament

ori de dependenţă faţă de el (farmacodependenţă

sau toxicomanie), de persistenţă sau de acumulare a medicamentului

în organism; efectul nedorit variază, de asemenea,

cu importanţa consumului şi cu tipul de medicament.

Efectele minore nu necesită spitalizare, nici tratament;

efectele moderate necesită un tratament sau o spitalizare;

efectele grave, care pun în pericol viaţa bolnavului, ca în

timpul intoxicaţiilor voluntare sau accidentale, necesită un

tratament intensiv şi pot lăsa sechele importante.

Trecerea medicamentului prin organism. O dată

administrat, un medicament urmează trei faze: resorbţia,

distribuirea şi eliminarea. Studiul lor este denumit farmacocinetică.

RESORBŢIA MEDICAMENTULUI. Resorbţia înseamnă

trecerea medicamentului de la locul său de administrare

spre circulaţia generală. Doar o fracţiune din doza administrată

ajunge în circulaţia generală. Aceasta depinde de

MEDICINA 386

proprietăţile fizico-chimice ale medicamentului (solubilitate,

viteză de dizolvare a principiului activ etc).

Cronofarmacologia joacă şi ea un rol: un medicament

este mai mult sau mai puţin eficace după ora la care este

administrat, în particular din cauza variaţiilor ciclice ale

activităţii enzimelor care îl degradează în ficat. în sfârşit,

are importanţă faptul ca unele medicamente să fie luate

înainte, altele în timpul, iar altele după masă.

DISTRIBUIREA MEDICAMENTULUI. După intrarea sa

în circulaţia generală, un medicament se distribuie în tot

organismul. Repartizarea sa între diferitele ţesuturi este

inegală, din cauza diferenţelor de permeabilitate, de volum

şi de irigare sangvină a acestor ţesuturi.

ELIMINAREA MEDICAMENTULUI. Organismul încearcă

să elimine cât mai repede posibil orice substanţă

străină şi/sau toxică introdusă în interiorul său. Eliminarea

se face prin excreţie directă (eliminare fără transformarea

medicamentului) sau prin excreţia metaboliţilor (produse

care rezultă din transformarea medicamentului în organism)

cu ajutorul diferitelor organe care servesc la evacuarea în

exteriorul organismelor a deşeurilor de metabolism: rinichi,

ficat, plămân, intestin etc.

PRESCRIPŢIA ŞI SUPRAVEGHEREA. Mai mulţi factori

care influenţează comportamentul medicamentelor în

orgnism trebuie să fie luaţi în calcul în prescripţia unui

medicament: vârsta şi greutatea corporală a pacientului,

eventuala existenţă a unei alte boli, interacţiunile medicamentoase,

calea de introducere în organism a medicamentului.

O dată prescripţia stabilită, trebuie să se continue

supravegherea comportării medicamentelor în organism, în

particular concentraţia lor în plasma sangvină. în mod

particular trebuie supravegheate nivelurile sangvine ale

digitalicelor în tratamentul insuficenţei cardiace, ale

teofilinelor în tratamentul astmului, ale litiului în tratamentul

psihozelor maniacodepresive, ale anticoagulantelor, mai ales

ale celor de cursă lungă, şi ale diverselor medicamente

antiaritmice şi hormonale.

Medicamentele la copil. La copil, medicamentele au

efecte diferite de cele observate la subiectul adult.

Absorbţia prin stomac şi intestin a medicamentelor luate

pe cale orală poate fi întârziată sau prelungită, deoarece

capacităţile digestive ale copilului sunt încă incomplet

dezvoltate. Absorbţia pe cale musculară este imprevizibilă

la nou-născut în ce priveşte viteza de absorbţie sau procentul

de produs absorbit. Pe cale cutanată, absorbţia este foarte

crescută la copii. Acest fenomen este de cele mai multe ori

de nedorit şi cu atât mai frecvent cu cât suprafaţa de aplicare

este mai mare, cu cât administrarea este mai prelungită, cu

cât pielea este mai lezată (eczemă), sau dacă există o ocluzie

(pansament sau scutece).

Difuzarea medicamentelor, care urmează absorbţiei lor,

se face în apa organismului. Ori, cantitatea de apă, raportată

la greutate, scade cu vârsta: de Ia 80% din greutatea corporală

la nou-născut, ea coboară până la 55% la adult. De

aceea copilului mic i se dau uneori doze, considerându-le

per kilocorp, mai ridicate decât cele ale adulţilor cu scopul

de a asigura concentraţiile la un nivel suficient.

Metabolismul medicamentelor este diferit la copil, adică

reacţiile pe care ele le suferă în organism, precum şi

eliminarea lor sunt diminuate din cauza imaturităţii unor

organe ca ficatul şi rinichii. Riscul de acumulare a medicamentelor

în ţesuturi este deci mai ridicat.

Precauţiile generale de utilizare sunt mai stricte decât

la adulţi. Un medicament nu este niciodată inofensiv (chiar

şi aspirina) şi nu trebuie să fie dat decât cu avizul medicului.

Nu trebuie dat unui copil niciodată un medicament din

proprie iniţiativă, inclusiv atunci când e vorba să i se dea,

fără aviz medical, un produs prescris anterior. Este recomandabil

ca părinţii să verifice pe prospect contraindicaţiile,

modul de întrebuinţare, posologiile şi indicaţiile în funcţie

de vârstă înainte de a utiliza medicamentul.

MEDICINA. Ansamblu de cunoştinţe privind bolile,

traumatismele, infirmităţile şi mijloacele de a le trata.

Medicina se preocupă atât de cauzele bolilor, de modurile

de contaminare, cât şi de frecvenţa lor, de diagnosticarea,

de evoluţia, de prevenirea şi tratamentul lor.

Medicina se subdivide în numeroase ramuri care corespund

diferitelor funcţii ale societăţii (medicină şcolară,

medicină a muncii, medicină socială, medicină militară),

diferitelor moduri de exercitare (medicină liberală, sau

particulară, medicină spitalicească, medicină salariată) sau

diferitelor specialităţi: medicină fizică sau reeducare, medicină

aerospaţială, medicină nucleară, medicină tropicală etc.

MEDICINĂ INTERNĂ. Ramură a medicinei spitaliceşti

care cuprinde totalitatea bolilor.

Medicul specializat în medicină internă, sau internistul,

îşi exercită profesiunea de cele mai multe ori la spital. El

ia în îngrijire majoritatea bolnavilor care prezintă simptome

ce nu aparţin nici unei specialităţi precise (boala lui Horton,

de exemplu) sau care priveşte mai multe specialităţi:

conectivite (lupus eritematos diseminat, de exemplu), boli

imunitare.

MEDICINĂ NUCLEARĂ. Specialitate medicală care

utilizează administrarea de elemente radioactive în scopuri

de diagnostic sau terapeutice.

UTILIZARE DIAGNOSTICĂ. Medicina nucleară permite

explorarea majorităţii organelor, în cursul unei scintigrafii.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Molecule marcate sau

radioelemente emiţătoare de radiaţii beta pot în mică măsură

să se fixeze pe celulele bolnave şi să antreneze distrugerea

lor: atunci se vorbeşte de radioterapie metabolică.

MEDICINĂ PREDICTIVA. Parte a medicinei care se

dedică cercetării riscurilor genetice pe care le prezintă un

individ de a fi victima unei boli, în cursul existenţei sale.

387

Obiectivul este acela de a aplica măsuri preventive, în

cazul în care aceste riscuri sunt cunsocute, cu scopul de a

împiedica sau de a întârzia la maximum apariţia bolilor

respective (de exemplu, de a lupta împotriva unei tendinţe

familiale la hipercolesterolemie).

Medicina predictivă implică anunţarea unui individ, cu

multă vreme înaintea apariţiei unei boli, dacă nu a unei

„fatalităţi", a unei mari predispoziţii a cărei conştientizare

riscă să perturbe existenţa sa.

MEDICINĂ SPORTIVĂ. Ramură a medicinei care

grupează prevenirea, diagnosticarea şi tratamentul bolilor

legate de sport, precum şi sfaturile şi măsurile destinate

menţinerii şi ameliorării condiţiei fizice a sportivilor de toate

vârstele şi de toate nivelurile.

• Bilanţul aptitudinilor sportive este un examen prealabil

Care permite decelarea eventualelor contraindicaţii pentru

respectiva practică sportivă. Orice activitate sportivă regulată

necesită un control medical anual al aptitudinii pentru

această activitate.

• Sfatul medical ajută la alegerea sporturilor adaptate

capacităţilor fizice ale subiectului, vârstei sale şi aspiraţiilor

sale sportive; el oferă, de asemenea, indicaţii privind durata

Recuperarea după un efort sportiv

• Mecanismele de recuperare puse în joc după o activitate

• sportivă de lungă durată permit organismului să-şi

K regăsească echilibrul şi să elimine toxinele apărute în

• timpul efortului. Eliminarea toxinelor este favorizată prin

• diferite procese.

• Recuperarea activă constă în a nu întrerupe brusc

• mişcările după efort: este recomandabil, de exemplu, să

• I se meargă repede şi cu paşi mici după o cursă de alergare,

• I să se continue pedalarea, în ritm mai lent, după o cursă

• I ciclistă. Recuperarea activă permite menţinerea unui debit

• sangvin destul de însemnat în muşchii care au lucrat şi

I Ldeci favorizează eliminarea toxinelor.

B I Masajele contribuie, de asemenea, la eliminarea

• toxinelor.

• I Absorbţia de apă participă, de asemenea, la procesul

•l L de recuperare. Apa gazoasă este în mod particular reco-

B! [ mandată, deoarece bulele de gaz carbonic luptă împotriva

• lacidozei sangvine.

B I Metodele care permit reconstituirea stocurilor ener-

H [getice şi restaurarea fibrelor musculare lezate sunt

H leunoscute.

H B- O alimentaţie de recuperare, adoptată după un efort

B Ide lungă durată, se compune din legume, fructe, produse

B I lactate, alimente bogate în glucide rapide (dulceaţă sau

B Lzahăr, de exemplu) şi lente (paste făinoase, orez sau

B Ucculente etc). Consumul de carne este nerecomandat

Bj Unediat după efort, dar poate fi reluat după un răgaz de

MEDIU

şi intensitatea de dorit ale antrenamentului cu scopul de a

evita orice dezechilibru susceptibil să pună în joc sănătatea

sportivului.

• Urmărirea medicala a elitei sportive (echipe profesioniste,

secţiile sport-studii ale instituţiilor şcolare) constă în

controlarea capacităţilor fizice ale sportivului prin bilanţuri

regulate, să contribuie la elaborarea protocoalelor de antrenament,

să verifice faptul că protocoalele sunt bine adaptate

şi bine suportate, şi să intervină eventual în caz de

traumatism.

• Tratamentul accidentelor legate de sport, întreprinse după

ce s-a determinat sediul leziunii, are drept obiect obţinerea

rapidă a vindecării subiectului păstrându-i capacităţile sale

fizice.

• Supravegherea competiţiilor permite verificarea conformităţii

ariei sportului respectiv cu regulile de securitate,

organizarea îngrijirilor, asigurarea unor bune condiţii de

evacuare spre un centru specializat şi procedarea la eventualele

controale antidopaj. -<• EVALUARE FUNCŢIONALĂ ÎN

SCOP SPORTIV.

MEDINA (filarie de).-> DRACUNCULOZĂ.

MEDIU. Totalitate a elementelor care înconjoară un

individ sau o specie, dintre care unele contribuie direct la

procurarea celor necesare.

Factorii determinanţi de mediu sunt de ordin fizic,

biologic şi sociopsihologic. Printre factorii fizici, se disting

în mod deosebit natura terenului geogrfic (prezenţa şi calitatea

apei, gradul de umiditate al atmosferei, productivitatea

agricolă), intensitatea luminii solare (radiaţii infraroşii,

calorice; radiaţii ultraviolete, bactericide şi factori de

creştere) şi temperatura. Factorii biologici sunt, de exemplu,

resursele de hrană şi proporţia de germeni microbieni într-un

spaţiu geografic dat. Factorii sociopsihologici de mediu sunt

reprezentaţi prin raporturile afective, care pot fi sursă de

conflict, şi, pe plan colectiv, prin condiţiile socioprofesionale.

Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile dintre fiinţele

vii şi mediul lor.

RISCURI LEGATE DE MEDIU. Unii agenţi ai mediului

(canalizări, gaze de eşapament, fum de uzină, produse

chimice, radioactivitate, deşeuri industriale, germeni infecţioşi

etc.) sunt susceptibili să provoace boli: ei sunt denumiţi

„factori de risc ai mediului".

în ţările în curs de dezvoltare, factorii de risc ai mediului

sunt legaţi în mod esenţial de lipsa de apă potabilă, de

carenţa canalizărilor şi de netratarea deşeurilor casnice,

precum şi de lipsa hranei. Alţi factori de risc sunt comuni

ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor industrializate: boli

infecţioase transmise de către animale, de condiţiile de

muncă (boli şi accidente profesionale), de viaţă socială

(accidente casnice şi de circulaţie, alcoolism, tabagism).

MEDULOBLASTOM 388

MEDULOBLASTOM. Tumoră malignă a regiunii posterioare

aencefalului.

Meduloblastomul este destul de frecvent la copil. Tumora

se traduce de cele mai multe ori prin căderi frecvente,

dureri de cap şi vărsături provocate de o hipertensiune intracraniană

(creştere a presiunii lichidului cefalorahidian).

Meduloblastomul este diagnosticat prin scaner şi imagerie

de rezonanţă magnetică (I.R.M.). Prognosticul este sever,

dar ablaţia chirurgicală şi radioterapia pot permite remisiuni

prelungite.

MEDULOSUPRARENALĂ (glandă). Zonă centrală

a glandei suprarenale.

Glanda medulosuprarenală face parte din sistemul nervos

simpatic. Ea sintetizează şi secretă catecolaminele:

adrenalină îndeosebi, noradrenalina şi dopamina, în mai

mică măsură.

MEGACARIOCIT. Celulâ-suşă de dimensiuni mari din

care derivă plachetele sangvine.

MEGACOLON. Dilataţie permanentă a colonului, însoţită,

în general, de o hipertrofiere a pereţilor unui organ şi,

uneori, a lungirii sale.

DIFERITE TIPURI DE MEGACOLON. Un megacolon

poate fi ori congenital, ori dobândit.

• Megacolonul congenital se mai numeşte şi boala lui

Hirschsprung.

• Megacolonul dobândit poate fi întâlnit în amonte de

leziunile organice (îngustări provocate de un cancer, de

exemplu), fie în cursul bolilor neurologice, endocrine sau

iatrogene (cauzate de luarea de medicamente, ca cea,

prelungită, de neuroleptice). Diagnosticul este stabilit după

radiografia colonului şi coloscopie. Tratamentul este cel al

cauzei. -• HIRSCHSPRUNG (boală a lui).

MEGAESOFAG IDIOPATIC. Dilataţie a esofagului

cauzată de o tulburare a motricitatii segmentului său inferior.

în cazul unui megaesofag, stagnarea alimentelor în

esofag antrenează treptat o dilatare a acestuia în amonte.

Cauza acestei anomalii este necunoscută. Megaesofagul se

traduce printr-o dificultate la înghiţit, prin senzaţii dureroase

de plenitudine gastrică, mai ales dorsale, şi prin regurgitaţii

spontane care antrenează o pierdere în greutate. Diagnosticarea

se face pe baza radiografiei, endoscopiei digestive

şi a manometriei, care permite punerea în evidenţă a

anomaliilor motricitatii digestive.

Tratamentul cuprinde, în principal, două posibilităţi:

dilataţiile pneumatice sub control endoscopic (introducerea

temporară în partea inferioară a esofagului a unui balonaş

umflat cu aer) sau operaţia lui Heller (intervenţie chirurgicală

care constă în incizarea stratului muscular al esofagului până

la mucoasă).

MEGALENCEFAL. Creştere congenitală semnificativă

a volumului creierului traducându-se printr-un craniu cu

perimetru superior mediei. SINONIM: encefalomegalie.

Dezvoltarea intelectuală a acestor subiecţi este cu totul

normală: nu este decelabilă nici o anomalie (chist, tumoră,

hidrocefalie).

MEGALERITEM EPIDEMIC. Boală benignă cuzată

de un enterovirus (virus care se transmite pe cale digestivă),

parvovirusul Bl9, caracterizată printr-o erupţie cutanată.

SINONIME: a cincea boală eruptivă, eritem infecţios acut.

Boala se manifestă, în general, iarna sau primăvara, la

4 sau 5 ani, sub formă de epidemii succesive. Ea survine

în medie între 8 şi 15 ani. Contagiunea se face pe cale

digestivă (salivă, materii fecale, mâini murdare etc.)

SIMPTOME ŞI SEMNE. După o incubaţie de 4 până la

14 zile survine o erupţie cutanată caracteristică: plăci roşii,

uneori uşor supraînlţate, apar pe obraji dar nu afectează şi

bărbia, denumite atunci în formă de „aripi de fluture".

Plăcile confluează şi cuprind membrele în decurs de câteva

zile, scutind palmele şi suprafeţele plantare şi luând un

aspect, de asemenea, caracteristic în formă de reţea sau de

hartă geografică. Afecţiunea este puţin febrilă.

TRATAMENT. Nici un tratament specific nu este necesar;

uneori sunt perscrise medicamente antiinflamatoare

(aspirină).

MEGALOBLAST. Eritroblast (celulă a măduvei osoase,

precursoare a globulelor roşii) de dimensiuni mari, observat

în carenţele în acid folie şi în vitamina B12 (boala lui

Biermer).

MEGALOMANIE. Convingere excesivă privind propria

superioritate. SlNONIM: delir de grandoare.

Megalomania are ca origine suficienţa, manifestată de

un subiect dotat, dar orgolios, din expansiunea delirantă a

eului cu ideile de omnipotenţă, de atotştiinţâ înnăscută etc.

Megalomania se întâlneşte cu caracter episodic în manie,

isterie, psihopatie. Ea se observă în stare permanentă în

delirele cronice (paranoia, parafrenie) şi în demenţe.

MEGAURETER. Dilataţie congenitală, mai mult sau mai

puţin întinsă, a unui segment de ureteră în vecinătatea

vezicii.

Un megaureter este consecutiv unei deficienţe a musculaturii

ureterale, de origine necunoscută.

SIMPTOME Şl SEMNE. Un megaureter nu se traduce

uneori prin nici un simptom. Totuşi, el se semnalează de

cele mai multe ori prin dureri renale, asociate eventual cu

o infecţie şi cu febră (atunci se vorbeşte de pielonefrită).

TRATAMENT. Megaureterele de mică importanţă şi care

nu provoacă nici un simptom nu necesită nici un tratament,

ci doar o supraveghere regulată. în cazurile mai grave,

tratamentul este cel chirurgical. Spitalizarea durează înjur