485 Procreaţie asistată medical

TEHNICĂ. O electrocardiogramă este practicată mai întâi

în poziţie orizontală a bolnavului, apoi una în poziţie şezând

şi alta în picioare. Cu electrozii plasaţi la locurile cuvenite,

pacientul efectuează un efort fizic pe o bicicletă ergometrică

sau pe un covor rulant. Desfăşurarea testului de efort este

programată în funcţie de bolnav şi de informaţiile dorite

şi obţinute, prin creşterea rezistenţei aplicate la pedala bicicletei

sau prin accelerarea vitezei de acţionare a covorului

rulant şi/sau a măririi pantei sale. în cursul probei, frecvenţa

cardiacă, presiunea arterială şi electrocardiograma sunt

înregistrate în fiecare minut în mod sistematic, ori atunci

când intervine un simptom, apoi în fiecare minut în timpul

fazei de recuperare a efortului (aproximativ 6 minute) sau

până la dispariţia simptomului.

SUPRAVEHERE. Deşi total lipsită de pericol în majoritatea

cazurilor, proba de efort este practicată de către un medic

specializat care dispune de un defibrilator şi de un material

de reanimare cardiorespiratorie adaptat. Proba nu

necesită spitalizare.

REZULTATE. Proba de efort permite cuantificarea nivelului

de efort care face să apară semne de ischemie miocardică,

de angor sau alte modificări electrocardiografice. Existenţa,

la efort, a diferite tulburări ale ritmului cardiac sau evoluţia

valorilor presiunii arteriale a unui pacient hipertensiv pot

fi precizate.

PROBĂ FUNCŢIONALĂ. Totalitate a testelor destinate

să studieze funcţionarea unui organ sau a unui sistem.

Probele funcţionale respiratorii. Acestea sunt teste

care studiază funcţia plămânului, capacitatea sa, dinamica

schimburilor gazoase, repartiţia aerului în compartimente

şi oxigenarea ţesuturilor cu scopul de a înţelege mecanismul unei

atingeri a funcţiei respiratorii şi de a evalua importanţa ei.

Probele funcţionale respiratorii cuprind măsurarea volumelor

şi debitelor pulmonare, uneori măsurarea altor parametri.

Măsurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul

unui spirometru sau a unui pletismograf. Debitele sunt

măsurate în cursul unei expiraţii forţate de către un spirometru

sau un pneumotahigraf. Studiul funcţiilor mecanice

ale plămânului (relaţiile presiune/volum) este uneori o operaţie

delicată, unii pacienţi suportând greu introducerea

balonului intraesofagian necesar efectuării acestui examen.

Probele funcţionale în endocrinologie. Acestea sunt

Ieste dinamice care studiază funcţionarea reglărilor hormonale:

se administrează un produs care stimulează sau

frânează un hormon şi se observă variaţiile nivelurilor

acestui hormon.

Probele funcţionale în hepatogastroenterologie

• /n esofag, contractilitatea este explorată prin manometrie

(înregistrarea etajată a presiunilor); aciditatea secreţiei esofagiene

(prelevarea secreţiei prin sondă) este măsurată prin

ţ»H-metrie.

• In stomac, viteza de golire gastrică este măsurată cu

ajutorul markerilor izotopici (substanţe radioactive), capacitatea

secretorie a celulelor gastrice, mulţumită culegerii

secreţiei după stimularea prin administrarea de insulina sau

de pentagastrină.

• în intestinul subţire, analiza detaliată a fecalelor sub un

regim alimentar determinat permite studierea digestiei şi

absorbţiei. De asemenea, se poate măsura trecerea în sânge

a unui număr de substanţe introduse în intestin: D-xiloză,

folaţi, vitamină Bl2.

• In colon, dozarea apei şi electroliţilor (clor, potasiu, sodiu)

în fecale (fecalogramă) permite să se studieze funcţia de

absorbţie; tranzitul fecal este măsurat prin urmărirea (radiografie)

trasorilor radioopaci ingeraţi. Explorarea defecării

prin măsurarea presiunilor anorectale (manometrie) şi prin

radiografii dinamice (defecografie) permit studiul unorconstipaţii

şi al unor incontinenţe anale. Testul la carmin permite

măsurarea vitezei globale a tranzitului digestiv.

• In pancreas, funcţia exocrină este măsurată dozând debitul

enzimelor pancreatice deversate în duoden după injectarea

unui hormon stimulant.

PROCIDENTÂ A CORDONULUI. Coborâre a cor

donului ombilical înaintea fătului în cursul naşterii.

CAUZE. Procidenţa cordonului este un accident rar, dar

grav, care survine după ruptura membranelor. Ea este

favorizată de un defect de adapatare a fătului la bazinul

matern, defect care creează un spaţiu prin care cordonul

poate aluneca; prezentaţiile cu umărul şi cu şezutul, sarcinile

gemelare, tumorile căilor genitale mai ales, dar şi ruptura

precoce a pungii apelor, excesul de lungime a cordonului

şi hidramniosul (excesul de lichid amniotic) pot să se afle

la originea unei procidenţe a cordonului şi pot ameninţa

viaţa fătului.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. O procidenţa a cordonului

riscă să provoace o compresie a cordonului între pereţii

osoşi ai bazinului şi făt, oprind circulaţia sângelui şi privând

fătul de oxigen. Viaţa fătului fiind ameninţată, naşterea

trebuie practicată fără întârziere, prin extragerea fătului dacă

dilataţia colului uterin este completă, iar dacă ea este

incompletă, prin cezariană.

PROCREAŢIE ASISTATĂ MEDICAL. Totalitate

a tehnicilor care permit unui cuplu infertil să conceapă un

copil.

Tehnicile de procreaţie asistată medical (P.M.A.) se

împart, în principal, în două grupe: însămânţarea artificială,

care constă în depunerea spermei în uter, şi tehnicile de

fecundaţie in vitro, care constau în realizarea fecundării în

eprubetă după recoltarea gârneţilor masculini (spermatozoizi)

şi ai celor feminini (ovule).

Problemele puse de P.M.A. P.M.A. (procreaţia asistată

medical) oferă numeroase posibilităţi. Totuşi, utilizarea ei

PROCTALGIE

pune, de la caz la caz, unele probleme etice departe de a

fi rezolvate, ca de exemplu: dorinţa femeilor celibatare sau

homosexuale de a fi însămânţate artificial cu sperma unui

donator, ori femeile care doresc să fie însămânţate cu sperma

soţului lor după moartea acestuia (cu sperma congelată,

recoltată în timpul vieţii acestuia); fecundaţia in vitro cu

donare de ovocite practicată la femeile aflate la menopauză

şi trecute de 50 de ani, conservarea, după fecundarea

in vitro, a embrionilor supranumerari.

însămânţarea artificială. Această tehnică, ce constă în

depunerea spermei în uterul unei femei, poate fi realizată

cu spermă de la donator - atunci se vorbeşte de însămânţare

artificială cu donator (l.A.D. |în franceză|) - sau cu sperma

partenerului (I.A.P. [în franceză]).

însămânţarea artificială cu donator este utilizată atunci

când cauza de infertilitate este masculină, prin absenţa sau

anomaliile spermatozoizilor, sau atunci când bărbatul prezintă

riscul de a transmite o boală ereditară gravă. însămânţarea

artificială cu sperma partenerului este utilizată atunci

când calitatea spermei nu este satisfăcătoare; atunci trebuie

ca, după recoltarea spermei, aceasta să fie îmbunătăţită prin

unele tehnici fizice. Ea mai este practicată atunci când cauza

sterilităţii se situează la nivelul colului uterin, depunerea

spermei chiar în cavitatea uterină permiţând rezolvarea

cauzei de infertilitate.

Fecundaţia in Vitro. Prima indicaţie a fecundaţiei in vitro

este sterilitatea feminină incurabilă legată de o afecţiune a

trompelor lui Fallopio; dar se mai poate recurge la ea şi în

cazul sterilităţii masculine legată de o producţie de spermă

în cantitate insuficientă sau de calitate proastă, atunci când

alte tratamente au eşuat. Ca şi însămânţarea artificială,

fecundaţia in vitro poate fi practicată cu ovule şi cu spermă

provenind de la parteneri, dar şi cu cele provenite de la

donatori (donare de spermă sau de ovule).

Fecundaţia in vitro urmată de transferul embrionului

(F.l.V.E.T.E. [în franceză]) constă în unirea într-o eprubetă

a unui ovul (gametul femelă) cu un spermatozoid (gârneţul

mascul) şi în reimplantarea în uter, după fecundare, a embrionului

sau embrionilor aflaţi în stadiul de 4 sau 8 celule,

chiar şi un stadiu mai avansat. Fecundaţia in vitro comportă

4 etape;

• Prima etapă constă în realizarea în cursul unui ciclu

menstrual a unei stimulări ovariene cu ajutorul unui tratament

medicamentos care provoacă dezvoltarea mai multor

foliculi şi deci a mai multor ovule pe ciclu.

• A doua etapă constă în recoltarea gârneţilor. Gârneţii

masculi sunt obţinuţi prin recoltarea spermei prin masturbare.

Gârneţii femelă sunt obţinuţi prin puncţia ovarelor

stimulate. Această puncţie se efectuează fără anestezie sau

sub anestezie uşoară, pe cale vaginală, şi sub control

ecografic. Această puncţie durează între 10 şi 20 de minute

şi necesită o spitalizare de o zi.

mA treia etapă, care se desfăşoară în aceeaşi zi cu recoltarea

gârneţilor, constă în realizarea fecundaţiei punând în contact

în eprubetă spermatozoizii şi ovulele recoltate. Astfel se

obţin mai mulţi embrioni.

• A patra etapa constă în transferul în uter a acestui sau

acestor embrioni.

Constrângerile tehnicii F.l.V.E.T.E. Tehnică deosebit

de complexă şi costisitoare, F.l.V.E.T.E. necesită acceptul

prealabil al constrângerilor, cu atât mai mult că eşecurile

nu sunt rare şi că este adesea necesar să se procedeze la

mai multe tentative.

PROCTALGIE. Durere de anus sau de rect. SINONIME:

al/fie rectală, proctodinie.

PROCTECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a rectului şi a

sfincterului anal.

PROCTITĂ. - RECTITÂ

PROCTOLOGIE. Ramură a gastroenterologiei specializată

în patologia rectului şi anusului.

PROCTOPEXIE. - RECTOPEXIE.

PRODROM. Simptom care survine la începutul unei boli.

în anumite afecţiuni, un prodrom anunţă venirea unei

crize acute şi permite subiectului avertizat să ia medicamentele

adecvate. Astfel, fosfenele (descărcări luminoase

în faţa ochilor) constituie frecvent prodromul unei crize de

migrenă (zisă în acest caz migrenă oftalmică).

PRODUS DE CONTRAST. Substanţă introdusă în

organismul pacientului, în cursul anumitor examene practicate

în imageria medicală, cu scopul de a accentua

contrastul dintre structura sau organul care se doreşte a fi

studiat pe imaginile obţinute şi structurile învecinate.

PROFILAXIE. Prevenire a apariţiei bolilor şi a transmiterii

lor altor persoane.

Termenul se aplică mai ales la prevenirea bolilor infecţioase.

PROFILOPLASTIE. Intervenţie de chirurgie estetică

constând în modificarea înfăţişării feţei din profil prin

transformarea mai multor structuri anatomice.

O profiloplastie combină de cele mai multe ori modificările

nasului şi ale bărbiei, dar mai poate consta şi în

transformarea frunţii sau pomeţilor, sau chiar în creşterea

sau micşorarea volumului bărbiei.

Apariţia imageriei tridimensionale ar trebui să îmbunătăţească

tehnica de vizualizare a feţei şi aprecierea tipului

de operaţie care trebuie realizată.

PROGESTATIV. Substanţă naturală sau sintetică ce produce

asupra organismului efecte comparabile cu cele ale