Volum expirator maxim pe secundă.

Volumul de aer expirat în prima secundă a unei expiraţii

forţate care urmează după o inspiraţie profundă. SINONIM:

V.E.M.S.

VOLVULUS. Torsionare (răsucire) a unei porţiuni de

intestin, care provoacă o ocluzie. -» OCLUZIE INTESTINALĂ.

VOMA. Expulzie pe gură a conţinutului stomacului.

SINONIM: vărsătura.

Voma, provocată de contracţia diafragmului şi a muşchilor

abdominali, este, de asemenea, un act reflex: orice

excitaţie a tractului digestiv poate determina o incitaţie

vomitivă transmisă centrilor nervoşi bulbari prin intermediul

nervilor glosofaringian şi pneumogastric.

Vomă a sugarului 682

CAUZE. Acestea sunt multiple: rău de mare, afecţiuni acute

ale abdomenului (ocluzie a intestinului subţire, colecistită,

peritonită); boli digestive cronice (stenoză de pilor sau de

intestin gros); afecţiuni neurologice sau otorinolaringologice

(meningită, tumoră cerebrală, boală a lui Meniere); tulburări

metabolice sau endocrine (acidoză diabetică, hipercalcemie);

sarcină; luarea a unor medicamente (antibiotice, digitalină,

chimioterapie anticanceroasă); glaucom (creştere a

presiunii intraoculare); tulburări psihiatrice (anorexie,

nevroză).

TRATAMENT. Un episod izolat de vomă nu necesită, de

cele mai multe ori, nici un tratament. în caz de vome

repetate, tratamentul depinde de cauză: chirurgie, suprimare

a medicamentelor responsabile etc. Tratamentul simptomelor

merge de la administrarea de sedative, de antispasmodice

şi/sau de antiemetice, până la rehidratarea prin

perfuzie venoasă.

VOMĂ A SUGARULUI. Expulzie, alimentară sau nu,

de abundenţă medie sau mare, a conţinutului stomacal al

sugarului.

DIFERITE TIPURI DE VOMĂ. Vomele, care constituie

un simptom foarte frecvent la copilul mic pot dezvălui cauze

multiple, de la cele mai benigne până la cele mai serioase.

Schematic se deosebesc două mari tipuri de vomă în

funcţie de momentul survenirii ei: cele care sunt de apariţie

recentă, survin în mod acut şi sunt susceptibile să ducă la

o stare de deshidratare; şi acelea care sunt repetitive, se

prelungesc şi pot induce o stare de denutriţie.

• Vomele de apariţie recenta, însoţite de cele mai multe

ori de febră trebuie să conducă la căutarea unei cauze

infecţioase fie digestive (gastroenterită), fie nedigestivă

(otită, infecţie urinară, mai rar meningită).

• Vomele repetitive, de obicei nefebrile, sunt uneori consecinţa

unei erori a regimului alimentar (supraalimentaţie)

sau a unei intoleranţe alimentare (la proteinele din laptele

de vacă, mai rar la gluten). Dar ele pot să aibă şi o cauză

mecanică (stenoză de pilor), pot fi expresia unui reflux

gestroesofagian sau a unei malpoziţionări cardiotuberozitare

(anomalie morfologică a cardiei, sfincterul situat la joncţiunea

esofagului cu stomacul, şi a porţiunii superioare a

stomacului).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul vomelor

sugarului este exclusiv cel al bolii de origine. Nici un tratament

simptomatic (administrare de antiemetice, de antispasmodice)

nu trebuie să fie întreprins atâta vreme cât nu

se cunoaşte cu precizie cauza vomelor.

Prognosticul depinde de consecinţele imediate ale

simptomului (deshidratare sau denutriţie), de identificarea

cauzei vomelor şi de eficacitatea tratamentului acesteia.

VOMICĂ. Expectoraţie subită şi abundentă de lichid

seros, de puroi sau de sânge.

VORBIRE NAZALIZATĂ. - RINOLALIE DESCHISĂ,

RINOLALIE ÎNCHISA.

V.S. Viteză de sedimentare.

VULVĂ. Totalitate a organelor genitale externe ale femeii.

STRUCTURA. Vulva este o proeminenţă ovoidală pe care

se înalţă o pilozitate de formă triunghiulară şi care se întinde

de la pubis la anus. Ea prezintă o fantă mediană (fanta

vulvară) care o împarte în două pliuri cutanate laterale,

labiile mari. Acestea acoperă mai mult sau mai puţin în

totalitate alte două pliuri ale mucoasei, labiile mici, care

se unesc în faţă pentru aforma căpuşorul clitorisului, mic

organ erectil care măsoară în total (rădăcină, corp şi gland)

între 6 şi 7 centimetri în lungime. Labiile mici delimitează

un spaţiu virtual. Vestibulul, al cărui fund comportă două

orificii, cel al uretrei în faţă şi cel al vaginului în spate.

FIZIOLOGIE. Vulva intervine în trei funcţiuni: micţiunea,

în cursul căreia jetul de urină este canalizat prin buzele

(labiile) mici, naşterea, în timpul căreia orificiul vulvar se

lărgeşte pentru a lăsa să treacă fătul, şi raporturile sexuale,

în timpul cărora buzele (labiile) mari şi cele mici cresc în

volum, în timp ce secreţia glandelor vestibulare lubrifiază

vulva şi vaginul.

PATOLOGIE. Printre patologiile vulvei, cele mai frecvente

sunt infecţiile. Tumorile sunt benigne sau maligne (cancer

de vulvă).'

VULVĂ (cancer de). Cancer care atinge vulva femeii

sub forma unui carcinom epidermoid (cancer dezvoltat

pornind de la epiteliu).

Cancerul de vulvă, puţin frecvent, atinge îndeosebi

femeia în vârstă.

Mâncărimile vulvare sau prezenţa unei mici ulceraţii pot

atrage atenţia.

Tratamentul constă de cele mai multe ori într-o ablaţie

a vulvei (vulvectomie), parţială sau totală.

PREVENIRE. Tratamentul preventiv constă în respectarea

igienei corporale, o supraveghere ginecologică regulată

(anumite forme de cancer al vulvei sunt, în fapt, precedate

de leziuni precanceroase care pot fi depistate printr-un

examen ginecologic), distrugerea leziunilor virale (în

particular a condiloamelor) prin laser cu dioxid de carbon

sau prin tratament chimic (azot lichid, podofilină) şi ablaţia

imediată a leziunilor precanceroase.

VULVECTOMIE. Ablaţie chirurgicală totală sau parţială

a vulvei.

O vulvectomie este indicată în caz de cancer de vulvă.

Practicată sub anestezie generală, această intervenţie

necesită o spitalizare de mai multe zile.

Din cauza localizării vulvei, vulvectomia poate avea un

răsunet asupra diferitelor funcţiuni: jenă la mers, la micţiune.

695 WIDAL Şl FELIX

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Această afecţiune, care nu

are o cauză precis cunoscută, se traduce printr-o alterare a

stării generale (febră, oboseală), dureri articulare, abdominale

şi efuziuni pericardice şi pleurale.

în paralel, se formează noduli cu diametrul de 1-2 centimetri,

care afectează în mod simetric gambele şi gleznele

şi pot urca până la nivelul coapselor, chiar al membrelor

superioare. Aceste leziuni au trei forme posibile de

evoluţie: după câteva săptămâni, fie ele dispar spontan, fie

se deschid, lăsând să iasă un lichid gălbui uleios, fie lasă

o cicatrice afundată de mărimea unei farfurioare.

TRATAMENT ŞI EVOLUŢIE. Tratamentul cuprinde

repausul la pat şi luarea de antiinflamatoare (antiinflamatoare

nesteroidiene sau, dacă este vorba de o formă

severă, corticosteroizi pe cale generală) timp de 4 până la

6 săptămâni. în caz de ulceraţie, sunt indispensabile îngrijirile

locale. Boala evoluează în mai multe pusee şi poate

chiar recidiva după mai mulţi ani.

WEGENER (granulomatoză a lui). Afecţiune caracterizată

printr-o atingere inflamatorie şi necrozantă a pereţilor

vaselor (angeită) care irigă aparatul respirator (fose nazale,

faringe, laringe, bronhii) şi rinichii. SINONIME: angeită

granulomatoasă necrozantă, sindromul lui Wegener.

Rară şi de cauză necunoscută, granulomatoză lui Wegener

face parte dintre bolile autoimune, în cursul cărora organismul

produce anticorpi îndreptaţi împotriva propriilor

ţesuturi. Ea atinge îndeosebi adulţii între 40 şi 50 ani, mai

des bărbaţii decât femeile.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Afecţiunea se manifestă printr-o

scurgere purulentă din nas, o sinuzită, o otită, ulceraţii ale

gurii şi leziuni multiple şi bilaterale ale plămânului şi

bronhiilor, aflate la originea unei tuse în chintă şi a unei

jene respiratorii. Atingerea renală se traduce prin prezenţa,

în urină, a proteinelor şi sângelui (proteinurie şi hematurie);

ea evoluează spre o insuficienţă renală care se agravează

rapid.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul constă în

administrarea de imunosupresoare şi de doze mari de

corticosteroizi sau în efectuarea de schimburi plasmatice.

Tratamentul trebuie să fie urmat timp de mai multe săptămâni,

chiar timp de mai multe luni, dar nu face întotdeauna

ca boala să nu mai evolueze spre o insuficienţă renală, ceea

ce duce la necesitatea dializei pe toată durata vieţii.

WEIR-MITCHELL (sindrom al lui). -• ERITROMELALGIE.

WERDING-HOFFMAN (boală a lui). Afecţiune

ereditară caracterizată printr-o atrofie a anumitor neuroni

motori ai măduvei spinării. SINONIM: amiotrofie spinala

anterioara.

Afecţiunea se manifestă în primele 3 luni ale vieţii,

uneori de la naştere. La început copilul nu poate să-şi mişte

coapsele şi antebraţele, apoi paralizia progresează în câteva

săptămâni: copilul nu-şi mai mişcă gambele şi se ţine, atunci

când este ridicat, într-un mod caracteristic, cu gambele

flectate „în genunchi". El poate totuşi să-şi mişte picioarele

(labele) şi mâinile, deoarece atingerea este mai moderată

la extremitatea membrelor.

Diagnosticul acestei boli poate fi pus înainte de naştere

prin amniocenteză (prelevare de lichid amniotic şi analiză

a celulelor fetale care se găsesc în acesta).

WEST (sindrom al lui).-» SPASM ÎN FLEXIE

WESTERN-BLOT (reacţie a lui). Tehnică ce permite

căutarea în serul sangvin a proteinelor antigenice - îndeosebi

proteinele virale - sau anticorpii îndreptaţi împotriva

acestor proteine.

Reacţia lui Western-Blot este utilizată foarte mult în

prezent pentru a confirma sau a infirma rezultatul, uneori

fals pozitiv, al testului ELISA (test de depistare a anticorpilor

specifici) în ce priveşte HIV, virusul cauzator al SIDA.

WHEEZING. Şuierătură respiratorie acută, întotdeauna

pe aceeaşi tonalitate, perceptibilă la inspiraţie şi la

expiraţie sau doar la inspiraţie. Termen în limba engleză

adoptat ca atare. SINONIM: respiraţie siflanta.

Wheezing-ul este cauzat de o îngustare sau de o obstruare

parţială şi localizată a căilor respiratorii (laringe, trahee,

bronhii) de către o tumoră, un corp străin, o inflamaţie etc.

WHIPPLE (boală a lui). Boală caracterizată prin infiltraţia

a numeroase ţesuturi de către globulele albe pline cu

resturi bacteriene.

Germenele în cauză este în curs de identificare, dar nu

se ştie actualmente dacă boala este doar o consecinţă a

invaziei bacteriene sau dacă ea se perpetuează din cauza

unui deficit imunitar al pacientului.

WHIPPLE (operaţie a lui). Ablaţie chirurgicală a duodenului

şi a capului de pancreas. SINONIM: duodenopancreatectomie

cefalică.

Este vorba de o intervenţie majoră, care necesită o

spitalizare lungă, practicată în caz de cancer al pancreasului

sau pentru a trata unele pancreatite cronice. în afara ablaţiei

capului de pancreas şi a duodenului, care nu sunt separabile

şi trebuie să fie îndepărtate împreună, operaţia comportă

racordarea stomacului la intestinul subţire, precum şi o

anastomoză a canalului coledoc la intestinul subţire, partea

rămasă a pancreasului fiind deschisă fie spre stomac, fie

spre intestinul subţire, astfel încât scurgerea bilei şi sucului

pancreatic să se facă în tubul digestiv. Prognosticul este

funcţie de extinderea tumorii sau de gravitatea pancreatitei.

WIDAL Şl FELIX (serodiagnostic al lui). Metodă care

permite diagnosticarea unei infecţii cu Salmonella typhi,

Salmonella paratyphi A şi Salmonella paratyphi B, bacterii

responsabile respectiv de febrele tifoidă şi paratifoide A şi B.

WIEDEMANN-BECKWITH 696

WIEDEMANN-BECKWITH (sindrom al lui). Boală

congenitală caracterizată printr-o creştere în volum a limbii,

o hernie ombilicală, o hipertrofie a viscerelor, un gigantism

şi o hipoglicemie prin exces de secreţie de insulina.

Boala lui Wicdcmann-Beckwith este cauzată de o tulburare

a dezvoltării fetale. 1 se asociază frecvent un angiom

plan frontal, uneori o microcefalie (craniu de volum foarte

mic faţă de dimensiunile normale) şi apariţia unei tumori

maligne (a rinichiului, a glandelor suprarenale, a gonadclor

sau a ficatului).

DIAGNOSTIC. Acest sindrom poate fi depistat, încă

dinainte de naştere, prin ecografic. După naştere, diagnosticul

este confirmat prin examen clinic şi prin dozarea

glicemiei.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Singurul tratament posibil

constă în corectarea hipoglicemiei şi în supravegherea

cu regularitate, prin ecografii abdominale îndeosebi, a unei

eventuale dezvoltări tumorale. Unele tumori pot face obiectul

unei ablaţii chirurgicale.

Tratamentul precoce al hipoglicemiei a permis reducerea

considerabilă a sechelelor neurologice (convulsii, paralizii)

ale acestui sindrom. Doar microcefalia asociată poate

perturba dezvoltarea neurologică a copilului.

WILLEBRAND (boală a lui). Boală hemoragică ereditară

cauzată de o anomalie cantitativă sau calitativă care

atinge una dintre proteinele plasmei sangvine, factorul

Willebrand, care intervine în procesul hemostazei.

Factorul Willebrand (FvW) serveşte Ia transportul

factorului VIII, proteină plasmatică indispensabilă coagulării

şi aderării plachetelor la pereţii vaselor atunci când

aceştia sunt lezaţi.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Sângerările frecvente, ating mai

ales mucoasele: sângerări ale nasului, evacuare de sânge

prin anus, fluxuri menstruale anormal de lungi şi abundente

la femei. Pot surveni sângerări după o intervenţie chirurgicală

chiar minoră, o extracţie dentară sau un traumatism,

în schimb, hemartrozelc (efuziune sangvină într-o cavitate

articulară), frecvente în caz de hemofilie, sunt rare.

DIAGNOSTIC. Acesta se pune pe baza examenului clinic

şi a cunoaşterii antecedentelor ereditare, precum şi pe baza

examenelor sangvine: timpul de sângerare al unei scarificări

practicate pe antebraţ) şi timpul de cefalină (studiul procesului

de tromboplastinoformare), care sunt anormal de

lungi. Diagnosticul se sprijină şi pe dozarea, în laborator,

a factorului Willebrand şi factorului VIII.

TRATAMENT. Acesta constă în prevenirea şi/sau stăvilirea

hemoragiilor: în caz de sângerare puţin importantă sau de

intervenţie chirurgicală minoră, se administrează desmopresină

sau acid aminocaproie. Sângerările sau actele

chirurgicale mai importante necesită o corecţie a factorului

VIII prin administrarea de crioprecipitate sau de factor VIII

concentrat.

WILMS (tumoră a lui). Tumoră malignă a rinichiului

dezvoltată pe seama ţesutului renal embrionar. SINONIM:

nefroblastom.

Tumora lui Wilms afectează îndeosebi copilul. Foarte

voluminoasă, ea se revelă de cele mai multe ori printr-o

creştere în volum a abdomenului. Tumora poate, de altfel,

să comprime vena cavă inferioară şi să provoace edeme ale

membrelor inferioare şi o ascită (acumulare de lichid în

cavitatea peritoneală). Nu rar se întâmplă ca tumora să

afecteze ambii rinichi. Metastazele pulmonare şi hepatice

sunt frecvente.

DIAGNOSTIC. Diagnosticul se pune pe baza ecografiei

renale, a urografiei intravenoase şi a scanerului abdominal,

completate uneori cu o arteriografie renală.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul cuprinde

nefrectomia (ablaţia chirurgicală) a rinichiului pe care se

află tumora şi, adesea, o chimioterapie şi o radioterapie în

caz de metastaze sau când tumora este prea voluminoasă

pentru a putea fi operată.

WILSON (boală a lui). Afecţiune ereditară legată de o

acumulare de cupru în ţesuturi şi organe în special în ficat

şi în encefal. SINONIM: degenerescentă hepatolentkulara.

Boala lui Wilson este o afecţiune rară, cauzată de o

atingere a unei gene localizate pe cromozomul 13, care se

transmite în mod autosomic (prin cromozomii nesexuali)

recesiv (gena purtătoare trebuie să fie primită de la tată şi

de la mamă pentru ca boala să se dezvolte la copil).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Boala se manifestă de cele mai

multe ori între 5 şi 40 ani şi se traduce prin manifestări

neurologice.

• La copil, se observă forma coreo-atetozică, care asociază

mişcările anormale involuntare ale membrelor şi o

tremurătură care se agravează în timp.

• La adult, forma numită distonică este cea mai frecventă.

Simptomelc seamănă cu cele ale bolii lui Parkinson: rigiditate,

faţă înţepenită (rictus), încetinire a mişcărilor, mers

cu paşi mici, elocuţiune dificilă şi, uneori, tremurătură

moderată.

Atât la copil, cât şi la adult, boala lui Wilson poate fi

însoţită de crize de epilepsie şi de tulburări psihice: tulburări

de caracter şi de stare de spirit, episoade psihotice, chiar,

mai târziu, deteriorare intelectuală care conduce la demenţă.

Atingerea hepatică se traduce, în general, printr-o creştere

în volum a ficatului şi splinei, dar se mai întâmplă ca ea

să rămână fără simptome. Alte anomalii, mai rare, afectează

rinichii (proteinurie, insuficienţă renală), glandele endocrine

(diabet, oprirea fluxurilor menstruale), sângele (anemie),

oasele (fragilitate excesivă, calcificări în jurul articulaţiilor),

pielea (aceasta ia o culoare cenuşie, albăstruie sau arămie).

DIAGNOSTIC. Acesta se bazează pe punerea în evidenţă

a inelului lui Kayser-Fleischer, legat de o depunere de cupru.

Acest inel, de culoare brun-roscat sau brun-verde, este

697 WOLFF-PARKINSON-WHITE

uneori vizibil cu ochiul liber la periferia corneei, dar, de

cele mai multe ori, nu este pus în evidenţă decât prin

examenul la biomicroscop. Concentraţia de ceruloplasmină

din sânge este anormal de scăzută, iar cea a cuprului în

urină, anormal de crescută. Nivelul de cupru din sânge este

variabil, deasupra sau dedesubtul nivelului normal. Alterarea

testelor biologice hepatice (creşterea nivelului sangvin

al transaminazelor şi a bilirubinei, în special), chiar

puncţia-biopsie a ficatului, relevă o ciroză şi un exces de

cupru. Scanerul cerebral arată frecvent semne de atrofie

cerebrală şi, în aproximativ jumătate dintre cazuri, zone de

densitate scăzută, din cauza prezenţei depunerilor de cupru

în regiunile nucleilor cenuşii centrali.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul se bazează

pe un regim alimentar sărac în cupru (limitarea consumului

de ficat, ciocolată, peşte, carne, legume uscate jiuci,ciupcrci)

şi pe administrarea unui medicament (ale cărui doze sunt

crescute treptat), D-penicilamina, care se cuplează cu cuprul

şi permite eliminarea acestuia în urină. Manifestările

neurologice şi tulburările psihice regresează de cele mai

multe ori sub tratament, rezultatele fiind cu atât mai bune

cu cât tratamentul a fost întreprins mai devreme. Totuşi,

când tratamentul este început prea târziu, simptomclc se

agravează, iar prognosticul bolii este uneori sever.

DEPISTARE. De îndată ce această boală ereditară este

descoperită la un subiect, este întreprinsă o anchetă genetică

în familia sa. La subiecţii cu risc mare, dar care nu prezintă

nici un simptom, se fac cu regularitate dozări sangvine de

ceruloplasmină şi de cupru în vederea depistării cât mai

precoce a unei eventuale boli a lui Wilson.

WIRSUNG (canal al lui). Canal excretor principal al

pancreasului.

Canalul lui Wirsung traversează longitudinal pancreasul

şi devarsă sucul pancreatic în al doilea segment al

duodenului (porţiunea iniţială a intestinului subţire) prin

intermediul ampulei lui Vater, în care se deschide, în calitate

de cale biliară principală (canalul coledoc).

EXAMENE. Canalul lui Wirsung poate fi explorat prin

ecografie.eco-endoscopie, scaner şi pancreatografie (radiografie

a canalului lui Wirsung după opacifiere, constituind

un timp al colangiografiei |radiografie a căilor biliarei).

PATOLOGIE. Acest canal poate fi sediul calculilor (litiază)

în cursul pancreatitelor cronice.El mai poate fi comprimat

prin tumori ale duodenului sau ale pancreasului.

WISKOTT-ALDRICH (sindrom al lui). Afecţiune ereditară

caracterizată printr-un nivel anormal de scăzut al

plachetelor sangvine.

Sindromul lui Wiskott-Aldrich afectează mai ales băieţii

şi pare să fie legat de tulburări imunitare complexe.

SIMPTOME Şl SEMNE. Sindromul lui Wiskott-Aldrich

se traduce printr-o purpură cutanată (apariţia de pete roşii

pe piele), prin sângerări ale nasului şi prin hemoragii digestive

şi urinare, apoi printr-o eczemă atopică (erupţie de plăci

veziculocrustoasc care sunt intens pruriginoase), amplasate

mai ales pe faţă şi pe pliurile de flexie, şi prin infecţii cu

repetiţie: otite, sinuzite, furuncule, infecţii oculare, meningită,

septicemie.

TRATAMENT Şl PREVENIRE. Tratamentul vizează

înainte de toate îngrijirea simptomclor bolii (transfuzie de

plachete, tratament al eczemei, administrarea de antibiotice

în caz de infecţie). O depistare antenatală a sindromului lui

Wiskott-Aldrich este posibilă încă din primul trimestru de

sarcină. în plus, înaintea oricărei sarcini ulterioare, părinţii

pot solicita un sfat genetic în cadrul unei consultaţii de

specialitate.

WOLFF-PARKINSON-WHITE (sindrom al lui)

Anomalie congenitală a activării electrice cardiace.

Sindromul lui Wolff-Parkinson-White este o tulburare

a conducţiei legată de prezenţa unei căi anormale (sau a

unei căi accesorii) de conducţie, fasciculul lui Kent, bandă

subţire de ţesut miocardic care face să comunice direct

auriculele cu ventriculele, scurtcircuitând astfel calea normală

- constituită de nodul auriculovcntricular urmat de

trunchiul fasciculului lui His şi de ramurile sale. Astfel

fasciculul lui His poate fi responsabil de o transmisie

anormal de rapidă a influxurilor auriculare spre ventricule.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Sindromul lui Wolf-Parkinson-

White este cel mai frecvent dintre sindroamele de

preexcitare (afecţiuni caracterizate printr-o activare anormal

de precoce a anumitor structuri cardiace). El poate să nu

fie însoţit de nici un simptom şi poate fi descoperit în mod

întâmplător cu ocazia unei electrocardiografii de rutină.

Totuşi, el mai poate să se afle la originea unor simptome

(palpitaţii, gâfâială, stări de rău, pierderi ale conştientei),

în special în caz de apariţie a unei tahicardii auriculare care,

atunci când fiecare influx auricular este transmis ventriculelor

prin fasciculul lui Kent, este însoţit de un răspuns

ventricular excesiv de rapid. în anumite cazuri, rare, această

transmisie anormal de rapidă poate degenera chiar în fibrilaţie

ventriculară, mortală în absenţa tratamentului.

Sindromul lui Wolff-Parkinson-White mai poate să se afle

la originea acceselor de tahicardie paroxistică benigne,

asemănătoare celor observate în cursul bolii lui Bouveret.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se pune pe

baza electrocardiografiei. Un sindrom al lui Wolf-Parkinson-

White fără simptome nu justifică nici un tratament. Crizele

de tahicardie puţin frecvente şi puţin grave sunt tratate

cu medicamente antiaritmice. în caz de crize frecvente sau

grave (sincope), poate fi realizat în centre specializate un

tratament al cauzei anomaliei: reperarea şi distrugerea

fasciculului lui Kant cu ajutorul unui curent electric (curent

de radiofrecvenţă).