443 Ovulaţie

în câteva luni. Uneori, contracepţia orală permite dispariţia

chisturilor.

OVARIECTOMIE. Ablaţia chirurgicală a unui ovar.

O ovaricctomie este practicată în caz de tumoră sau de

chist al ovarului. Atunci când ea priveşte ambele ovare, se

vorbeşte de castrare.

Intervenţia este realizată fie prin deschiderea peretelui

abdominal, fie prin ceiioscopie (introducerea prin peretele

abdominal a unui tub dotat cu un sistem optic şi cu

instrumente de microchirurgie), fie prin cele două metode

combinate. Anestezia este generală în ambele cazuri.

Dacă ablaţia priveşte un singur ovar, ovulatia este păstrată,

ca şi producţia hormonală. în schimb, ablaţia ambelor ovare,

atunci când este practicată înainte de menopauză, provoacă

o menopauză artificială, prin carenţă hormonală şi, în

consecinţă, o sterilitate definitivă.

OVARITA. Inflamaţie a unuia sau ambelor ovare, în

general consecutivă unei salpingite (inflamaţie a uneia sau

ambelor trompe). -> SALPINGITĂ.

OVARULUI (cancer al). Cancer care atinge ovarul, în

principal sub forma unui adenocarcinom (tumoră malignă

care se dezvoltă pe ţesuturile mucoase sau glandulare).

Cancerul ovarului este puţin frecvent; el se situează în

cel de al 4-lea rang al cancerelor ginecologice şi survine

de cele mai multe ori după menopauză.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Simptomle sunt banale: dureri

abdominale şi pelviene, anemie, slăbire, oboseală, lipsă a

poftei de mâncare.

Cancerul de ovar este diagnosticat la palparea abdominală,

completată cu ecografia, scanerul şi biopsia

tumorii.

TRATAMENT. Acesta este chirurgical şi constă în îndepărtarea

ambelor ovare şi a ambelor trompe (anexectomie

bilaterală), precum şi a uterului (histerectomie). Acest tratament

este asociat adesea cu o chimioterapie şi, mai rar, cu

o radioterapie. O supraveghere regulată a femeii este necesară

după tratament: într-adevăr, majoritatea cancerelor

de ovar secretă substanţe denumite markeri tumorali care,

prezenţi în sânge, atestă metastazele pelviene sau cele diseminate

la distanţă (în ficat, de exemplu).

PREVENIRE. O supraveghere ginecologică regulată este

necesară pentru a permite o depistare şi un tratament mai

precoce.

OVARULUI (Chist al). Colecţie anormală de lichid,

delimitată de o membrană şi situată în interiorul unui ovar.

Mărimea unui chist ovarian este foarte variabilă (de la

câţiva milimetri la mai mulţi centimetri în diametru). Un

Ovar care prezintă mai multe chisturi se numeşte polichistic.

DIFERITE TIPURI ALE CHISTULUI DE OVAR

^Chisturile funcţionale reprezintă 90% dintre cazuri. Ele

rezultă dintr-o hiperfuncţionare a hormonilor care reglează

ovarul.

• Chisturile organice, de cauză necunoscută, cuprind chistul

dermoid, format dintr-o structură celulară identică cu cea

a pielii, chistul mucoid, provocat de o secreţie locală de

mucină (substanţă de consistenţa unei paste), şi chistul seros

(de conţinut mai fluid).

SIMPTOME ŞI SEMNE. în numeroase cazuri, un chist al

ovarului nu se traduce prin nici un semn şi este descoperit

cu ocazia unui examen ginecologic (tuşcu vaginal asociat

cu palparea abdomenului). în alte cazuri, chistul provoacă

o senzaţie de greutate abdominală, dureri în timpul raporturilor

sexuale, o amenoree (oprirea fluxului menstrual) sau

o sângerare, sau o jenă la urinat. Unele chisturi secretă

hormoni feminizanţi (estrogeni) sau masculinizanţi) androgeni).

Primele nu dau simptome, celelalte antrenează o

înăsprire a vocii şi o pilozitate abundentă.

TRATAMENT. Tratamentul chisturilor funcţionale face

apel la un medicament ca „pilula", care blochează ovulatia;

chistul dispare în mod normal după câteva cicluri menstruale.

Chisturile organice sunt tratate prin ablaţie, realizată

de cele mai multe ori prin ceiioscopie. în cele mai multe

cazuri, ovarul este păstrat, iar fecunditatea nu are de suferit.

OVUL. Celulă feminină (gamet) a reproducerii.

Ovulul este gametul femelă provenit din maturarea unui

ovocit. Ovulul este amplasat într-un fel de mic chist al

peretelui foliculului ovarian care, în a 14-a zi a ciclului

menstrual, se rupe pentru a realiza ovulatia. Eliberat, ovulul

este prins de către franjele pavilionului trompei uterine şi

se angajează prin ca spre uter, unde va fi eventual fecundat

de către un spermatozoid şi va deveni un ou. ->• FOLICUL

OVARIAN.

OVULAŢIE. Eliberare a unui ovul de către ovar.

SINONIM: ponta ovulara.

Ovulatia este un fenomen ciclic care începe la pubertate

şi încetează la menopauză.

MECANISM. La fiecare ciclu menstrual, la suprafaţa

ovarului, un folicul se umflă şi se rupe, eliberând ovulul

pe care-1 conţine. Ovulul cade în vecinătatea pavilionului

trompei uterine (trompa lui Fallopio), este înhăţat de către

franjele tubare şi începe prin trompă drumul său spre uter.

în ce priveşte foliculul golit, acesta degenerează şi se

transformă în corp galben.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Ovulatia nu antrenează în

general nici un simptom, dar unele femei resimt o durere

laterală în burtă sau o mică pierdere de sânge. Aflarea datei

ovulaţiei se poate face prin următoarea metodă: studiul

curbei de temperatură în cursul ciclului menstrual. Traiectul

curbei termice cuprinde un platou sub temperatura de 37"C,

urmat de un platou deasupra temperaturii de 37"C. Se pare

că ovulatia se produce în prima zi de ridicare a temperaturii

sau în ultima zi de temperatură joasă. Această măsură

permite să se stabilească faptul că ovulatia a avut loc, dar

nu serveşte în nici un fel la previziunea ci.

OXALOZĂ 444

PATOLOGIE. O absenţă a ovulaţiei poate avea mai multe

motive: o insuficienţă hormonală, o contracepţie orală

(estroprogestative), unele medicamente (anticanceroase, de

exemplu). Inducerea artificială a ovulaţiei, prin administrarea

de hormon foliculostimulant şi de hormon luteinizant

purificaţi, face parte din tratamentul unor sterilităţi.

De altfel, o absenţă a ovulaţiei nu se traduce în mod necesar

printr-o amenoree (absenţa fluxului menstrual).

OXALOZĂ. Acumulare în diferite ţesuturi ale

organismului, şi cu precădere în rinichi, de cristale de oxalat

de calciu, legată de o producţie excesivă de acid oxalic.

SINONIM: hiperoxalurie congenitala.

Oxaloxa este o boală ereditară.

Boala, care se manifestă în general din fragedă copilărie,

se traduce prin colici ncfretice şi mai ales printr-o

insuficienţă renală cronică.

Atunci când insuficienţa renală este într-un stadiu foarte

avansat, o epurare a sângelui prin hemodializă devine

indispensabilă.

OXIGEN. 1. Element constitutiv fundamental al materiei

vii,în acelaşi fel ca şi carbonul,hidrogenul şi azotul. 2. Gaz

incolor, inodor, constituit din doi atomi de oxigen (02), care

formează partea de aer necesară respiraţiei.

Oxigenul reprezintă, în volum, aproximativ o cincime

din aerul atmosferic. în organism, el este vehiculat în sânge

după fixarea sa pe hemoglobina globulelor roşii. Acest

oxigen este cedat ţesuturilor, unde intervine în „respiraţia

celulară" (reacţii de oxidoreducere producătoare de

energie).

OXIGENOTERAPIE. Tratament prin îmbogăţirea în

oxigen a aerului inspirat.

Oxigenoterapia constituie unul dintre tratamentele

hipoxiei (oxigenarea insuficientă a ţesuturilor) cauzată de

o insuficienţă respiratorie. Ea este utilizată atât în mod

temporar, în afecţiunile acute (infecţie, edem), cât şi în mod

îndelungat şi zilnic,în afecţiunile cronice (bronşita cronică

evoluată, de exemplu). în anumite insuficienţe respiratorii

cronice, tratamentul, efectuat la domiciliu, este cvasicontinuu.

Tratamentul ameliorează imediat starea şi calitatea

vieţii subiectului şi, pe termen lung, evoluţia bolii.

DESFĂŞURARE. în mediu spitalicesc, oxigenul poate fi

furnizat prin conducte care ajung până la patul bolnavului

(fluide medicale). Există, de asemenea, butelii şi canistre

cu oxigen comprimat sau lichid, utilizabile oriunde. De

altfel, dacă debitul necesar nu este prea ridicat, se recurge

la extractoare de oxigen pornind de la aerul ambiant.

Oxigenul ajunge la pacient pe cale nazală, cu ajutorul

unei mici sonde sau al unei măşti. El mai poate fi furnizat

şi printr-o canulă de traheotomie sau de către un respirator

artificial. Atunci când oxigenoterapia este practicată la

domiciliu, bolnavul trebuie să fie instruit pentru a deprinde

utilizarea aparatelor.

OXIUROZA. Boală parazitară provocată de infestarea

colonului cu un vierme, Enterobius vermiadaris, denumit

în mod obişnuit oxiur.

FRECVENŢA. Oxiuroza este o parazitoză răspândită, care

afectează copiii de vârstă şcolară, bătrânii şi persoanele

plasate în spitale psihiatrice sau în altele cu internare de

durată. Această boală, adesea familială, este parazitoză

infantilă cea mai frecventă în ţările temperate, fiind evocată

în expresia curentă „a avea viermi".

CONTAMINARE. Paraziţii adulţi seamănă cu mici filamente

albe, de mai puţin de 1 centimetru lungime. Ei trăiesc

la suprafaţa mucoasei colonului fiinţelor umane. O dată

fecundat, viermele femelă parcurge întreg colonul şi îşi

depune ouăle embrionate şi infestante pe pielea din jurul i

anusului, înainte de a muri.

Mişcările viermelui femelă provoacă mâncărimi, care

determină scărpinatul în jurul anusului. Ouăle se prind sub

unghii, şi este suficient ca persoana să-şi ducă degetele la ,

gură pentru ca să le înghită sau să le depună pe alimentele

pe care le împarte cu alte persoane pentru ca procesele de

autoinfestare şi de contaminare să se anclanşeze. Copiii mai

pot transporta ouăle şi pe jucării sau pe pleduri, riscând astfel

transmiterea bolii.

Ouăle ingerate eclozează în intestin, se transformă în |

larve şi devin adulte după două până la şase săptămâni. [

SIMPTOME ŞI SEMNE. Tulburările provocate de o '

oxiuroza sunt mai puţin importante la adulţi decât la copii.

Pruritul (mâncărimea) anal, vesperal şi nocturn, este un

semn important de oxiuroza. El împiedică un somn calm

al copilului, somnul putând fi întrerupt de coşmare. Copilul,

obosit, este iritabil, dovedeşte dificultăţi şcolare şi poate i

prezenta ticuri (prurit nazal). La fetiţe, şi mai rar la vârsta i

adultă, viermii pot pătrunde în aparatul genital şi pot antrena |

o vulvovaginită dureroasă sau o cistită. j

DIAGNOSTIC. Viermii sunt uneori vizibili în regiunea I

anală, la suprafaţa scaunelor sau în chilot. în afara acestor

cazuri, cea mai bună metodă de diagnostic constă în

prelevarea de ouă la marginea anusului pacientului cu o ,

bandă de hârtie adezivă (Scotch-test) şi examinarea lor la ,

microscop.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul, aplicat în

aceeaşi zi întregii familii, constă în administrarea de medicamente

antihelmintice, curăţarea pardoselilor camerelor

(de preferinţă cu aspiratorul) şi fierberea cearşafurilor, lenjeriei

de corp, pijamalelor, cămăşilor de noapte etc.

în scop curativ sau preventiv se aplică şi măsuri mai I

generale: tăierea unghilor, spălarea mâinilor înainte de

fiecare masă şi după ce s-a folosit toaleta. I

PALUDISM 446

PALUDISM. Boală parazitară provocată de infestarea cu

hematozoare (organisme unicelularc, un tip particular de

protozoare) din genul Plasmodium. SINONIM: malarie.

Există patru specii de hematozoare ale paludismului:

Plasmodium falciparum. Plasmodium vivax. Plasmodium

ovale şi Plasmodium maluriae. Aceşti paraziţi trăiesc în

ficatul omului, apoi în globulele sale roşii, a căror distrugere

o provoacă (hemoliză responsabilă de o anemie), ceea

ce declanşează accesul febril.

FRECVENŢĂ. Paludismul este boala cea mai răspândită

din lume, în particular în ţările tropicale.

CONTAMINARE. Paraziţii se transmit omului prin înţepăturile

anofelilor (specie de ţânţari) femele infestate, care-şi

depun ouăle în apele stătătoare: paraziţii, prezenţi în saliva

ţânţarului, pătrund astfel în sângele uman. Ei mai pot fi

transmişi şi în cursul unei transfuzii sangvine, ori de la

mamă la făt în timpul sarcinii.

în continuare, paraziţii invadează mai întâi ficatul, apoi

globulele roşii, în care se multiplică. Globulele roşii se

destramă şi eliberează paraziţii infestând atunci alte globule

roşii care devin capabile să infesteze, la rândul lor, ţânţarii

în cursul înţepării unei persoane atinse.

S1MPTOME Şl SEMNE. Perioada de incubaţie (timpul

scurs între înţepătura ţânţarilor şi apariţia simptomelor)

durează de cele mai multe ori de la una la două săptămâni,

dar se poate prelungi până la mai multe luni - chiar mai

mulţi ani -dacă subiectul a luat medicamente antipaludice

în scop preventiv. în acest ultim caz, crizele, dacă apar, sunt

benigne. Ele pot să se manifeste tardiv, după întreruperea

tratamentului.

Crizele de paludism comportă întotdeauna un acces de

febră de 40 sau de 41"C şi frisoane, apoi o cădere a

temperaturii însoţită de transpiraţii abundente şi senzaţie

de frig. Puseele de febră se produc, în general, din două în

două zile (febră terţă), mai rar în fiecare zi (febră cotidiană)

sau din trei în trei zile (febră cvartă).

Doar parazitul Plasmodium falciparum este cauza unui

accident pernicios (acces de febră mortal în absenţa

tratamentului).

DIAGNOSTIC. Descoperirea paraziţilor în cursul unui

examen microscopic efectuat pe un frotiu de sânge şi în

picătură groasă confirmă diagnosticul.

EVOLUŢIE. Atunci când crizele de paludism se repetă des,

timp de mai mulţi ani, şi când sunt prost îngrijite, se instalează

un paludism visceral cu o anemie, un icter, o splină

care creşte şi se poate rupe, şi o stare de mare oboseală.

TRATAMENT. Chinina, indispensabilă în timpul acceselor

pernicioase, constituie tratamentul obişnuit al tuturor formelor

de paludism. Este, de asemenea, posibil să fie folosite

artemeterul, clorochina, meflochina sau halofantina.

PREVENIRE. Utilizarea medicamentelor antipaludice

este absolut necesară încă dinainte de a pleca într-o ţară în

care se întâlneşte paludismul, pe toată durata şederii în acea

ţară şi o perioadă de timp după întoarcerea din ţara respectivă,

în majoritatea ţărilor tropicale, Plasmodium

falciparum a dobândit rezistenţă faţă de clorochina. în acest

caz va trebui să se utilizeze, dacă şederea în respectiva ţară

nu depăşeşte 3 luni, meflochina în prize săptămânale;

tratamentul trebuie să fie urmat încă 3 săptămâni după

întoarcere. De asemenea, trebuie avută în vedere dotarea,

în caz de şedere într-un loc izolat, cu o cantitate suficientă

de medicamente pentru un tratament curativ în faţa oricărui

simptom care evocă o criză de paludism. Dacă durata şederii

este mai mare de 3 luni, va fi necesar să se ia în fiecare zi

clorochina şi proguanil, tratamentul trebuind să fie urmat

şi după întoarcere, timp de două luni. Este obligatorie

utilizarea plasei împotriva ţânţarilor (musticar), plasă

îmbibată cu insecticid, care permite îndepărtarea ţânţarilor.

PANARITIU. Infecţie acută a unui deget de la mână sau,

mai rar, de la picior.

Panariţiul este o afecţiune frecventă, ce decurge din

inocularea într-un deget a unui germene, de cele mai multe

ori un stafilococ, de către o aşchie, o înţepătură sau printr-o

plagă.

DIFERITE TIPURI DE PANARITIU. Se disting două tipuri

de panariţiu.

• Panariţiu superficial, cel mai obişnuit, este amplasat pe

pulpa degetului sau pe conturul unghiei (turniolă), uneori

şi la înălţimea primei sau celei de a doua falange. El se

traduce printr-o inflamaţie care evoluează în câteva ore sau

în câteva zile, antrenând o creştere în volum a degetului,

o înroşire, o durere în general zvâcnitoare şi responsabilă

de insomnie şi de febră.

• Panarifiu profund survine dintr-odată, după inocularea

directă a germenului în teaca tendoanelor flectoare ale

degetelor, ori constituie complicaţia unui panariţiu superficial.

Infecţia poate atinge osul unei falange (osteită).unul

sau mai multe tendoane ale degetului cu teaca lor (tenosinovită),

o articulaţie dintre două falange (artrită) sau chiar

întreaga mână (flegmon). Se observă atunci o inflamaţie

intensă, eventual o imposibilitate de a mişca degetele în

cauză, care survine atunci când este afectată teaca tendonului

flector şi antrenează o deformare dureroasă a degetului,

în cârlig.

COMPLICAŢII. în absenţa tratamentului, un panariţiu

superficial se poate întinde în profunzime, iar un panariţiu

profund poate antrena o septicemie (descărcări repetate de

germeni şi ale toxinelor lor în circulaţia sangvină). Fiecare

descărcare provoacă atunci un puseu febril însoţit de

frisoane; germenele este, în plus capabil, să pătrundă şi să

se dezvolte într-un alt punct al corpului.

TRATAMENT. Un panariţiu superficial debutant este tratat

prin aplicarea locală de antiseptice, eventual prin administrarea

de antibiotice pe cale orală. Tratamentul unui

panariţiu profund sau superficial colectat este înainte de