Invaginaţia intestinală la copilul mare şi la adult.

Ea este rară şi, în general, este provocată de o tumoră (polip

benign sau tumoră malignă). Ea se traduce prin semne de

ocluzie intestinală. O intervenţie chirurgicală (rezecţia

porţiunii de intestin invadată de tumoră) este întotdeauna

necesară, dar nu constituie în mod obligatoriu o urgenţă

IN VITRO. Se spune despre reacţiile .himicc. Ii/.ice

imunologice sau despre toate experienţei, şi L cu.etan le

practice în laborator, in aiara unui organism MU. • FtCUNDAŢIE

IN VITRO

IN VIVO. Se spune despre reacţiile chimice, fizice sau

despre intervenţiile practicate pe fiinţa vie, fie în scop de

experimentare sau cercetare, fie în scop diagnostic sau

terapeutic.

IOD. Element chimic necesar sintezei de hormoni de către

glanda tiroidă şi care arc, de altfel, diverse utilizări în

medicină, îndeosebi ca antiseptic.

Organismul obţine iodull (1) de care are nevoie în forma

de săruri minerale (ioduri) din alimente (apă, vietăţi din

mare, sare). Carenţele în iod se mai observă în unele regiuni

muntoase îndepărtate de mare. Ele se traduc printr-o guşă

(creşterea în volum a tiroidei), chiar o hipotiroidie (activitate

redusă a tiroidei) cu un risc de întârziere mintală la copil.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ ŞI CONTRAINDICAŢII

• Iodul pentru uz extern este reprezentat, în principal, de

polividonul iodat în soluţie, pomadă, ovule ginecologice

şi prin soluţia alcoolică farmaceutică (denumită impropriu

tinctură de iod), care este mai iritantă şi se conservă mai

puţin bine. Activ împotriva bacteriilor şi ciupercilor, iodul

IODIDĂ

este indicat pentru dezinfecţia materialului medical,

antisepsia plăgilor cutanate sau a pielii înainte de injecţie,

tratamentul inflamaţiilor şi infecţiilor mucoaselor. Contraindicaţiile

sale sunt vârsta mică (sugar), sarcina şi asocierea

cu antisepticele mercurice (mercurobutol). Efectele nedorite

ale iodului sunt alergiile, o coloraţie anormală a pielii

(galben, brun, aspect murdar) şi un efect caustic. Aplicaţiile

prea întinse şi prea repetate provoacă o hipotiroidie.

• Iodul pentru uz intern este întrebuinţat în radiologie sub

forma de produse de contrast iodate, pentru a face unele

structuri, precum căile urinare, opace la radiaţiile X.

IODIDĂ. Reacţie cutanată de alergie la iod.

Iodidele au drept cauză luarea de medicamente care

conţin iod sau sunt prilejuite de examenele radiologice, prin

injectarea produselor de contrast iodate, opace la razele X.

IOHIMBINĂ. Medicament vasodilatator.

Iohimbina face parte din simpatolitice (substanţe care

inhibă acţiunea sistemului nervos simpatic). Ea acţionează

fixându-sc pe receptorii alfa-adrenergici ai celulelor

organismului şi împiedică eliberarea andrenalinci. Ea posedă

efecte vasodilatatoarc periferice, mai ales asupra arterelor

cutanate, renale, intestinale şi genitale (corpii cavernoşi ai

penisului).

Administrată pe cale orală, iohimbina este indicată în

tratamentul impotenţei masculine şi în cel al hipotensiunii

ortostatice (ameţeli la ridicare şi în poziţie verticală), în

particular al hipotensiunii induse de antidepresive. Ea este

contraindicată în caz de insuficienţă hepatică sau renală

severe.

EFECTE NEDORITE. Acestea sunt rare şi nu apar decât

la doze ridicate: nervozitate, insomnii, migrene, vertije,

tremurături, tulburări digestive (greţuri, vome, diaree),

îndeosebi.

ION. Atom sau moleculă purtând o sarcină electrică.

Ionii se împart în cationi, care poartă una sau mai multe

sarcini pozitive corespunzând fiecare pierderii unui

electron, şi în anioni, care poartă una sau mai multe sarcini

negative corespunzând fiecare capturării unui electron.

IONOGRAMĂ. Listă a ionilor conţinuţi într-un lichid

organic (sânge, urină) şi a concentraţiilor lor exprimate în

milimoli pe litru.

O ionogramă cuprinde dozarea ionilor pozitivi (sodiu,

potasiu, calciu, magneziu) şi negativi (clor, bicarbonaţi,

proteine, fosfaţi, sulfaţi, acizi organici) conţinuţi în prelevatul

studiat. O ionogramă urinară este prescrisă adesea în

completarea unei ionograme sangvine pentru a preciza

starea funcţiei renale şi suprarenale.

IONOFOREZĂ. Metodă terapeutică ce constă în a face

să pătrundă substanţele medicamentoase în piele sub

acţiunea unui curent electric.

Există două indicaţii principale ale ionoforezei: hiperhidroza

(excesul de transpiraţie) şi traumatismele, în mod

deosebit în medicina sportivă (entorse, tendinite, contuzii,

hematoame, accidente musculare).

lonoforeza constă în badijonarca pielii cu o substanţă

ionizată în soluţie apoasă (analgezic, antiinflamator etc.)

înainte de a aplica un mic electrod. în cazul hiperhidrozei

mâinilor şi picioarelor, se cufundă mâinile şi picioarele în

bazine mici umplute cu apă şi se trece prin ea un curent.

Subiectul nu simte decât nişte pişcături mai mult sau mai

puţin dezagreabile. în prealabil el trebuie să îndepărteze

obiectele metalice pe care le poartă, curentul electric putând

provoca arsuri în contact cu ele; această terapie este

contraindicată pentru purtătorii de stimulatoare cardiace şi

de proteze metalice. Şedinţele de ionoforeză durează între

15 şi 30 minute şi se desfăşoară într-un centru specializat,

la cabinetul medicului sau chiar la domiciliu. O cură necesită

în medie 5 sau 6 şedinţe urmate de un tratament de

întreţinere cu un ritm variabil.

IPOHONDRIE. Preocupare excesivă pentru propria

sănătate, cu teama obsesivă de a fi bolnav.

Ipohondria este un sindrom foarte răspândit. In grade

diferite, ipohondria se găseşte la anxioşi, la deprimaţi, la

psihasteniei. în formele sale grave, ea îmbracă un aspect

delirant şi halucinatoriu. Tratamentul ipohondriei depinde

de structura psihologică a subiectului. în majoritatea

cazurilor, ea asociază luarea de sedative cu măsurile de

igienă (relaxare, exerciţiu fizic) şi cu o psihoterapie.

IRADIERE. Expunere a organismului unor radiaţii,

indiferent de natura lor.

O iradiere poate fi naturală (razele soarelui), accidentală

(poluare, accident nuclear), terapeutică (radioterapie) sau

în scop diagnostic (radiologie). Atunci când o sursă de

iradiere accidentală este un corp radioactiv, se vorbeşte de

o contaminare fie externă (pe piele), fie internă (penetrarea

în ţesuturi prin piele, în tubul digestiv, în căile respiratorii).

IRIDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unui fragment

de iris.

O iridectomie se practică în caz de glaucom cu unghi

strâmt cu scopul de a permite circulaţia umorii apoase în

ochi şi de a evita astfel creşterea presiuni intraoculare prin

acumularea de umoare în spatele irisului. O iridectomie este,

de asemenea, indicată în caz de hernie a irisului sau după

extracţia cristalinului cu scopul de a evita riscul de blocare

a pupilei de către corpul vitros.

O iridectomie antrenează o uşoară inflamaţie infraoculară

tranzitorie. Partea incizată a irisului apare sub forma

unei mici crestături negre.

IRIDOCICLITĂ. Inflamaţie oculară ce afectează irisul

şi corpul ciliar. SINONIM: uveitâ anterioara.

r 337

O iridociclită este o afecţiune relativ frecventă, acută

şi cronică, atingând adesea ambii ochi şi cu tendinţă de a

recidiva.

CAUZE. Acestea sunt multiple şi uneori dificil de determinat.

O iridociclită survine adesea după o infecţie

bacteriană (sinuzită, abces dentar, infecţie urinară, tuberculoză,

sifilis, bruceloză etc), virală (herpes, zona zoster

îndeosebi) sau parazitară (leptospiroză).

SiMPTOME. O iridociclită se manifestă prin dureri

oculare surde şi moderate şi printr-o scădere variabilă, în

general limitată, a acuităţii vizuale. Examenul constată o

înroşite a ochiului.

TRATAMENT. Acesta este concomitent cu cel al cauzei

«unei când ea a fost găsită, şi cel al simptomului inflamator

cu colire sau cu injecţii subconjunctivale antiinflamatorii,

cu colire midriatice care dilată pupila pentru a evita sinechiile

şi, uneori, prin corticoterapie generală.

HUDOLOGIE. Metodă care permite diagnosticarea tulburărilor

funcţionale plecând de la examenul irisului.

Iridologia pleacă de la principiul că reacţiile sistemului

neurovegetativ faţă de o leziune sau de o disfuncţie se

reflectă în iris, modificându-i forma, relieful, culoarea etc.

Atribuind diferitelor organe ale corpului localizări precise

pe iris, această teorie ar permite deci să se aprecieze starea

de sănătate a unui individ sau să se detecteze existenţa unor

tulburări funcţionale privind un organ anume după aspectul

irisului. Totuşi, statutul ştiinţific al iridologiei rămâne un

subiect controversat iar utilizarea sa ca instrument de

diagnosticare ţine la ora actuală de medicina empirică.

NUS. Membrană circulară contractilă, perforată în centrul

tău de orificiul pupilei şi plasată vertical în faţa cristalinului.

Irisul constituie un fel de diafragmă care, prin posibilitatea

sa de dilatare sau de contracţie, reglează cantitatea

de lumină ce pătrunde în interiorul ochiului. Când lumina

csle puternică, pupila se închide (mioză), când ea este slabă,

pupila se dilată (midriază).

PATOLOGIE. Patologiile irisului pot fi de natură inflamatorie

(irită, iridociclită), tumorală (chist, melanom) sau

i

I.V.S.

traumatică (plagă, corp străin, hernie a irisului printr-o plagă

a corneei).

IRITĂ. Inflamaţie a irisului.

O irită survine rareori izolată. Ea se asociază, în general,

cu o afectare a corpului ciliar şi atunci constituie o iridociclită.

-• IRIDOCICLITĂ.

I.R.M. ( N . ) -• IMAGERIE PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ

(NUCLEARĂ).

ISCHEMIE. Diminuare sau încetare a circulaţiei arteriale

într-o regiune mai mult sau mai puţin întinsă a unui organ

sau a unui ţesut.

O ischemie antrenează un deficit în aportul de oxigen

şi o alterare a metabolismului. O ischemie moderată, atunci

când priveşte un muşchi, poate să se manifeste cu ocazia

unui efort, atunci când necesităţile în oxigen ale muşchiului

cresc. Consecinţele sunt reversibile atunci când ischemia

este moderată sau tranzitorie, dar o ischemie gravă sau

persistentă poate duce la distrugerea ţesuturilor, numită,

după caz, infarct sau gangrena: mai degrabă se vorbeşte de

gangrena atunci când este vorba de o afectare a pielii, de

un infarct atunci când sunt afectate viscerele.

ISTERIE. Nevroză caracterizată prin conversia corporală

a unui conflict psihic.

Personalitatea isterică este foarte influenţabilă în pofida

unei indiferenţe aparente; ea se refugiază în imaginar (tendinţă

Ia teatralism, la mitomanie), suferă de insatisfacţie

sexuală şi practică un joc ambiguu de seducere şi de ţinere

la distanţă. Crizele isterice - care survin adesea în public -

pot lua forme foarte diverse: crize de nervi, pierderea

conştientei, paralizie, edem, tulburări circulatorii etc. Ele

nu au o cauză organică: este vorba de un „limbaj corporal"

prin care persoana isterică îşi exprimă conflictele inconştiente.

TRATAMENT. Anxioliticele pot atenua tulburările, dar,

în principal, tratamentul constă în cura psihanalitică.

IVORIU. -+ DENTINĂ.

I.V.S. -> ÎNTRERUPERE VOLUNTARĂ A SARCINII.

I

ÎMBĂTRÂNIRE. Slăbire naturală a facultăţilor fizice

şi psihice cauzate de înaintarea în vârstă. SINONIM:

senescenţa.

îmbătrânire fizică. Este un proces continuu, prezent de

la începutul existenţei şi comun tuturor fiinţelor. El priveşte

toate structurile organismului: moleculele, celulele, ţesuturile

şi organele specializate.

MECANISM. îmbătrânirea fizică este determinată probabil

de factorii genetici şi este influenţată de factorii exteriori

Există două abordări teoretice:

• Teoriile zise slohaslice admit ca principiu că mecanismul

îmbătrânirii ar fi legat de hazard. Printre aceste teorii, se

pot distinge: teoria cotelor (fiecare organism ar dispune la

naştere de un stoc de energie de consumat şi ar muri atunci

când acesta este epuizat), teoria radicalilor liberi (îmbătrânirea

ar fi cauzată de efectele nocive ale radicalilor liberi,

substanţe toxice elaborate prin metabolismul celular

normal), teoria „erorilor catastrofice" (care explică

îmbătrânirea printr-o acumulare de erori succesive în sinteza

proteinelor, sfârşind cu moartea celulelor) şi teoria orologiilor

biologice (bazată pe ideea unei îmbătrâniri a organelor

sub controlul sistemului hormonal sau imunitar). Totuşi,

până în prezent, nici una dintre aceste teorii nu a fost

confirmată.

• Teoriile genetice admit existenţa genelor de longevitate

condiţionând durata maximă de viaţă pentru o specie dată

(120 de ani a om). Deşi recent au fost identificate două gene

ale longevităţii, profilul genetic al longevităţii umane este

încă departe de a fi definit: mecanismele şi consecinţele

îmbătrânirii biologice rămân în cea mai mare parte

misterioase.

îmbătrânire naturală şi îmbătrânire patologică.

Dogma declinului inevitabil al marilor funcţii ale organismului

pe măsura înaintării în vârstă (debit cardiac, funcţionare

cerebrală etc.) este actualmente repusă în discuţie:

scăderea performanţelor fiziologice constatată la subiecţii

în vârstă nu ilustrează doar o îmbătrânire normală, ci şi

patologiile supraadăugate (îmbătrânirea patologică sau

senilitatea). Astfel, pentru un organ dat, studiul „populaţiilor

curate" (grup de subiecţi în vârstă care nu includ nici un

individ suspect să fie atins de vreo boală a organului studiat)

arată că nu întotdeauna are loc o scădere a performanţelor

concomitent cu înaintarea în vârstă. Unele lucrări au arătat

îndeosebi că debitul cardiac al subiecţilor în vârstă indemni

de boli cardiace nu este mai scăzut decât cel al adulţilor

tineri, deşi mecanismele care permit menţinerea unui debit

cardiac normal variază cu vârsta.

îmbătrânirea fiziologică. Modificările corpului şi

mediului familial, afectarea identităţii sociale pe care o

impune pensionarea fragilizează subiectul vârstnic care,

concomitent, trebuie să efectueze o activitate de rutină, dar

trebuie să găsească şi forţa de a investi în noi poli de interes.

Orice nouă dificultate (decesul partenerului de viaţă,

probleme financiare, boală) survenind în acest context poate

duce la o pierdere a respectului de sine, care devine

insuportabilă.

PREVENRIEA ÎMBĂTRÂNIRII. în afara tratamentului

hormonal al menopauzei, care acţionează eficace asupra

îmbătrânirii osoase, îmbătrânirea este un proces care nu

poate fi întrerupt: nici utilizarea de substanţe care captează

radicalii liberi (vitamina E, îndeosebi), nici luarea de vitamine

şi de oligoelemente, nici exerciţiul fizic, nici urmarea

unui regim hipocaloric nu şi-au dovedit în mod categoric

eficacitatea. Prevenirea trebuie să înceapă cât mai devreme

j Tratamentul hormonal de substituţie

Rarefierea ţesutului osos (osteoporoza), care se

accentuează în urma întreruperii secreţiilor hormonale de

către ovare la menopauză, este foarte frecventă la femeia

în vârstă. Totuşi, ea poate fi tratată prin administrarea

de hormoni de substituţie. Contraindicaţiile acestui

tratament sunt mai ales antecedentele personale sau

| familiale de cancere genitale sau de sân şi, în mai mică

j măsură, alte patologii ca un fibrom uterin sau un diabet

(tratamentul fiind în acest caz întreprins, atunci când este

considerat posibil, de către medicul curant cu condiţia

unei stricte supravegheri medicale). Acest tratament este,

de asemenea, benefic pentru piele, unghii, păr, şi

împiedică atrofia vaginală. El este recomandat a fi făcut

de la începutul menopauzei, binefacerile unui tratament

tardiv fiind încă un studiu.

ÎNGRIJIRI ELEMENTARE

posibil. Ea constă, înainte de toate, în corectarea factorilor

de risc cunoscuţi care accelerează îmbătrânirea: a şti să te

aperi de stres, a limita consumul de alcool şi de tutun, a

evita orice expunere excesivă la radiaţiile solare etc.

ÎMBINARE. Derivaţie chirurgicală ; a unui ciot dintr-un

organ intern cavitar care a fost secţionat la un alt organ

intern sau la nivelul pielii.

ÎMPACHETARE. Metodă terapeutică ce constă în

învelirea întregului corp sau a unei părţi a corpului unui

bolnav cu un cearceaf umezit şi stors.

împachetarea rece este realizată adesea în caz de febră

ridicată. Bolnavul este înfăşurat într-un cearceaf umezit în

apă a cărei temperatură este cu 2°C mai mică decât cea a

bolnavului febril. în prealabil faţa şi toracele bolnavului au

fost răcorite. Acest tratament completează acţiunea antipoeticelor

şi dă bolnavului, datorită efectului răcoritor,

senzaţia de a se simţi bine. împachetarea durează aproximativ

20 de minute. Dacă febra rămâne ridicată, împachetarea

poate să fie repetată de 4-5 ori în 24 de ore.

ÎNCĂLZIRE PRIN TRAGERE. Exerciţiu de mlădiere

a muşchilor şi tendoanelor.

Punerea în tensiune a ţesutului, încălzirea, ameliorează

supleţea prin creşterea amplitudinilor naturale. încălzirea

cvadricepsului, de exemplu, care se efectuează în poziţia

stând în picioare, constă în prinderea gleznei în mână şi în

îndoirea genunchiului pentru a lovi cu călcâiul fesa, fără a

cambra spatele.

încălzirea prin tragere poate fi treptată, tensiunea fiind

menţinută câteva secunde apoi slăbită lent. Ea contribuie

la prevenirea accidentelor musculare şi tendinoase: ea

pregăteşte muşchii care vor fi solicitaţi în practicarea unui

aport şi permite evitarea întinderii (ruptură musculară

benignă); după efort, ea evită febra musculară. Un muşchi

rece (nepregătit) nu trebuie supus unei astfel de încălziri

care necesită întinderea sa.

ÎNCHEIETURĂ A MÂINII. Segment al membrului

superior cuprins între antebraţ şi mână.

Scheletul încheieturii mâinii („poignet", termen francez

Utilizat şi în limba română) este constituit din 8 oase,

denumite oasele carpului, repartizate în două rânduri: cele

4 oase ale primului rând se articulează cu oasele antebraţului;

celelalte 4 oase din cel de al doilea rând se articulează

cu metacarpul. Există pe faţa palmară a articulaţiei

nuunii un tunel denumit canalul carpian, care lasă loc de

trecere tendoanelor flectoare ale degetelor şi nervului

median. Artera radială (artera pe care se ia pulsul) trece prin

încheietura mâinii, pe la baza policelui, în lungimea unui

defileu denumit tabacheră anatomică, unde ea este la

suprafaţă şi este uşor palpabilă.

PATOLOGIE

WFracturile încheieturii mâinii sunt deosebit de frecvente,

hdeosebi fracturile de scafoid şi cele ale extremităţii

•ferioare a radiusului.

• Alte traumatisme sunt, pe de altă parte, entorsele şi

rupturile Iigamentare, care pot antrena o instabilitate cronică

a încheieturii mâinii, pe de altă parte rănirile cutanate, care

deteriorează uneori tendoanele şi nervii.

• Principalele afecţiuni ale încheieturii mâinii sunt

sindromul canalului carpian şi artroza rădăcinii policelui

(rizartroză). De altfel, unele reumatisme inflamatorii afectează

în mod predominant încheietura mâinii (condrocalcinoză,

poliartrită reumatoidă etc).

ÎNCHISTARE. Formare a unei carcase fibroase în jurul

unei leziuni, izolând astfel leziunea de restul organismului.

ÎNCĂRCĂTURĂ BRONŞICĂ. Acumulare de secreţii

în bronhii.

O încărcătură bronşică, denumită în mod obişnuit

încărcătură, poate fi consecinţa unei creşteri importante a

secreţiilor bronşice (bronşită acută) sau prezenţei anormale

de solide sau lichide în bronhii (falsă-rută alimentară,

regurgitare). în anumite cazuri de încărcătură, este incriminat

mecanismul tusei: ea nu mai poate duce la eliminarea

secreţiilor din cauza alterării cililor microscopici care

tapetează bronhiile, lucru care poate fi legat de tabagism,

de o oboseală a muşchilor respiratori sau de o tulburare a

stării de conştientă (pierderea conştientei).

încărcătura bronşică se traduce printr-o jenă respiratorie:

auscultarea plămânilor permite perceperea unor raluri bronşice.

Tratamentrul face apel cu prioritate la kineziterapia

respiratorie, uneori la fluidifiante, evitând antitusivele; el

vizează în plus tratarea cauzei încărcăturii bronşice.

ÎNEC. Asfixie consecutivă imersării în apă.

Un înec este provocat de cele mai multe ori de pătrunderea

bruscă de apă, în cantitate abundentă, în căile respiratorii

ale subiectului. Totuşi, el mai poate fi provocat de

un stop cardiac survenit în contact cu apa, care antrenează

pierderea conştientei; acest fenomen, numit hidrocuţie, se

observă mai ales când apa este rece sau după expunerea la

căldură, sau după practicarea unui exerciţiu fizic.

SALVARE DE LA ÎNEC. Aceasta trebuie întreprinsă imediat

şi de către o persoană care cunoaşte măsurile de

prim-ajutor. Salvarea constă, după ce au fost eliberate gura

şi faringele de orice corp străin (alge, nămol, nisip), în

practicarea respiraţiei gură-la-gură în caz de stop respirator,

respiraţiei gură-la-gură asociată cu un masaj cardiac în caz

de stop cardiac (absenţa pulsului), aceste manevre fiind

executate până la sosirea ajutorului medical. Subiectul

trebuie în continuare spitalizat pentru 24 ore pentru a fi pus

sub observaţie (risc de edem pulmonar cu declanşare

decalată).

ÎNGRIJIRI ELEMENTARE. Totalitate a activităţilor

asigurate de infirmieri şi de personalul auxiliar sanitar.

-» INFIRMIER,-Ă.

ÎNGRIJIRI PALIATIVE 340

ÎNGRIJIRI PALIATIVE. Totalitate a acţiunilor destinate

să atenueze simptomele unei boli între care, în

particular, durerea pe care aceasta o provoacă, fără a o

vindeca totuşi.

îngrijirile paliative sunt acordate îndeosebi bolnavilor

aflaţi în faza terminală a unei boli incurabile.

• îngrijirile fizice constau în punerea sub oxigen, în

schimbarea poziţiilor bolnavului, în administrarea de

medicamente şi, eventual, în practicarea unor intervenţii

chirurgicale de confort. Lupta împotriva durerii intense şi

continue pe care o provoacă, de exemplu, unele cancere în

fază terminală se bazează pe administrarea de analgezice

majore (opiacee), uneori administrate la cerere prin mici

doze intrarahidiene (în lichidul cefalorahidian). Blocajul

chirurgical, prin secţionarea unuia sau mai multor nervi,

al influxului nervos care transmite durerea poate, de

asemenea, să fie avut în vedere.

• Compania psihologica permite lupta împotriva anxietăţii,

a depresiei, a fricii, a revoltei sau a regretului legat de apropierea

morţii, sau contra ruşinii cauzate de sentimentul de

neputinţă sau de gradul de decădere.

SUPRAVEGHERE. îngrijirile paliative pot fi acordate în

unităţi specializate, dar şi la domiciliul bolnavului, de către

un personal format în acest scop, şi în colaborare strânsă

cu familia şi cu medicul curant.

ÎNLOCUIRE VALVULARĂ. Ablaţia chirurgicală a

unei valvule cardiace defectuoase urmată de punerea unei

proteze.

Oricare dintre cele patru valvule cardiace (valvula

aortică, valvula mitrală, valvula pulmonară, valvula tricuspidă)

poate beneficia de această operaţie.

INDICAŢII. O înlocuire valvulară se efectuează atunci când

valvula este foarte alterată, când nu-şi mai poate îndeplini

corect rolul şi când antrenează simptome alarmante (jenă

respiratorie, gâfâială) sau când poate da naştere unor

complicaţii grave. înlocuirea valvulară este indicată mai ales

în bolile valvulare congenitale sau dobândite ca urmare a

unui reumatism articular acut, a unei ischemii (oprirea

aportului sangvin) etc.

Alegerea între valva mecanică şi bioproteză depinde de

vârsta pacientului, de valvula de înlocuit şi de o eventuală

contraindicaţie la un tratament de lungă durată cu anticoagulante.

TEHNICĂ. Acest act de chirurgie grea se practică sub

anestezie generală şi durează între două şi patru ore.

întâi este incizată pielea toracelui, apoi este secţionat

sternul. Pacientul este branşat apoi la o maşină cord-pulmon,

iar inima sa este „oprită" (pusă în fibrilaţie ventriculară,

de exemplu prin răcire). Chirurgul deschide inima, reperează

valvula defectă, o îndepărtează şi o înlocuieşte cu

valva de substituţie aleasă fixând-o cu vreo douăzeci de

puncte de sutură de inelul valvular. Apoi închide inima şi

o defibrilează electric. Maşina cord-pulmon este debranşată,

peretele toracic suturat.

SUPRAVEGHERE. După operaţie, în absenţa complicaţiilor,

spitalizarea nu durează decât câteva zile.

Supravegherea postoperatorie este strictă şi comportă

o convalescenţă cu reeducare de câteva săptămâni. Ea

urmăreşte starea generală a celui operat şi buna funcţionare

a valvulei, apreciată mai ales prin examenul eco-Doppler

cardiac. Supravegherea ulterioară, regulată, comportă efectuarea

acestui examen o dată pe an.

în caz de intervenţie dentară, bolnavul trebuie să prevină

stomatologul asupra stării sale: atunci îi este recomandat

un tratament preventiv cu antibiotice cu scopul de a evita

orice risc de endocardită (inflamaţie a endocardului de

origine infecţioasă). în sfârşit, în ce-i priveşte pe purtătorii

de valvă mecanică (proteză), trebuie, în plus, să fie

supravegheată eficacitatea tratamentului anticoagulant. Un

subiect care a suferit o astfel de intervenţie chirurgicală

poate, ca regulă generală, să-şi reia existenţa şi activităţile

normale dacă intervenţia a avut loc înainte ca leziunea

valvulară să fi avut un răsunet semnificativ asupra funcţiei

cardiace.

ÎNSĂMÂNŢARE ARTIFICIALĂ. Tehnică de procreaţie

asistată medical, utilizată în unele cazuri de

sterilitate a cuplului.

DIFERITE TIPURI DE ÎNSĂMÂNŢARE ARTIFICIALĂ,

însămânţarea artificială nu poate fi practicată decât dacă '

aparatul genital al femeii (cavitate uterină, trompe Fallopio, |

ovare) nu prezintă vreo anomalie. Principala condiţie este I

permeabilitatea trompelor. însămânţarea se efectuează cu i

sperma partenerului sau a unui donator. Această tehnică de i

procreaţie este practicată în numeroase ţări industrializate.

• însămânţarea cu sperma partenerului se practică în două >

cazuri: când glera cervicală a femeii este defectuoasă

(absenţa glerei sau compoziţie dăunătoare spermatozoizilor)

sau când sterilitatea este cauzată de un defect al spermei '

(lipsă de mobilitate sau număr insuficient de spermatozoizi). I

Sperma, recoltată prin masturbare, este utilizata proaspătă

sau congelată. '

• însămânţarea cu donator (IA.D. în franceză) este indicată

în caz de alterare ireversibilă a producţiei de spermatozoizi

ai partenerului, în caz de boală genetică sau transmisibilă. |

Ea utilizează paiete de spermă congelată furnizate de o l

bancă de spermă şi alese după criterii de asemănare cu |

partenerul (tip fizic, culoarea ochilor, a părului) şi după |

criterii de compatibilitate sangvină cu viitoarea mamă. i

Donatorii, al căror anonimat este absolut în unele ţări .

(Franţa, Belgia), facultativ în altele (Canada) sau încă

nereglementat (Elveţia), trebuie să corespundă unor criterii '

privind vârsta, condiţia fizică şi calitatea spermei. I

TEHNICĂ. Aceasta constă în injectarea sau în depunere» •

spermei proaspete sau a paietelor de spermă congelată cu

un pistol de însămânţare sau un cateter, fie la nivelul

r

341

onficiului intern al colului, în glera cervicală (însămânţare

intracervicală), fie în cavitatea uterină (însămânţare

intracorporală), în perioada ciclului menstrual cea mai

favorabilă pentru fecundaţie. Acest ciclu poate fi natural

sau stimulat prin injecţii hormonale. în acest ultim caz, rata

de reuşită este crescută dar există un risc mai mare de

sarcină multiplă. însămânţarea artificială se practică în

centre specializate, la consultaţie şi fără spitalizare.

REZULTATE. Şansele de a obţine o sarcină în următoarele

6luni care urmează însămânţării, în ritm de o încercare pe

lună, sunt de aproximativ 65% cu sperma proaspătă şi de

55% cu sperma congelată.

ÎNTÂRZIERE A CREŞTERII INTRAUTERINE.

. întârziere a creşterii fătului în timpul sarcinii ducând la o

greutate mai mică de 2,5 kilograme pentru un nou-născut

la termen. SINONIM: hipotrofîe.

CAUZE. Principalele cauze, atunci când sunt decelate, sunt

legate de mediul fătului. Poate fi vorba de factori de origine

maternă: slăbire, regim dezechilibrat (îndeosebi număr

insuficient de calorii), tabagism, consum de droguri „grele"

l (cocaină,heroină), anomalii ginecologice, boli survenite în

ţ cursul sarcinii (hipertensiune arterială, preeclampsie). De

| asemenea, poate fi vorba de o patologie a oului (anomalie

| a placentei) sau a cordonului (în caz de sarcină multiplă).

| Mai există şi alte cauze legate chiar de făt: predispoziţie

| familială sau etnică, anomalie cromozomială, nanism,

| malformaţie, infecţie embrionară sau fetală (citomegalo-

| virus, rubeolă, toxoplasmoză).

I DIAGNOSTIC. Acesta este pus la naştere, dar, mulţumită

1 ecografiei, poate fi stabilit mai devreme. Orice depistare

| antenatală a întârzierii de creştere intrauterină trebuie să

| ducă la căutarea unei cauze şi la propunerea către mamă a

I unui tratament adaptat.

| RISCURI. Absenţa rezervelor, comună tuturor copiilor

| atinşi de întârziere de creştere intrauterină, este sursa

I diferitelor complicaţii: scăderea temperaturii, hipoglicemia

I (scăderea nivelului sangvin de glucoza, element necesar

I pentru nevoile energetice ale creierului), hipocalcemie

(scăderea nivelului sangvin al calciului, element necesar

formării oaselor). Unele riscuri sunt mai specifice întârzierii

creşterii intrauterine legată de o proastă nutriţie sangvină

I sau de o insuficientă oxigenare a fătului: este vorba de o I ™ suferinţă fetală acută şi de prematuritate.

ÎNGRIJIRE, copiii născuţi la termen care prezintă o

întârziere moderată a creşterii intrauterine şi care n-au fost

supuşi unei suferinţe fetale acute pot rămâne, cu mama lor

in maternitate. Uneori nou-născutul este plasat câteva ore

HU câteva zile într-un incubator pentru a fi încălzit şi

alimentat în mod precoce pentru a preveni sau a trata o

Mpoglicemie, nivelul glicemiei fiind atunci controlat în mod

regulat. Copiii care suferă de o întârziere severă a creşterii

feuterine, care sunt născuţi înainte de termen sau care

sta purtători ai unei anomalii sunt transferaţi în unităţi de

ÎNTRERUPERE VOLUNTARĂ A SARCINII

neonatalogie, unde fac obiectul unor îngrijiri intensive.

Astfel, prematuritatea şi suferinţa fetală acută necesită

măsuri imediate de reanimare şi asistenţă.

ÎNTRERUPERE VOLUNTARĂ A SARCINII.

Avort provocat chiar la începutul sarcinii pentru motive nu

exclusiv medicale.

Un avort din motive medicale poartă denumirea de avort

terapeutic. întreruperea voluntară a sarcinii, sau I.V.S., este

supusă unei legislaţii care diferă după ţară. Ea este, în general,

autorizată, dar într-un cadru precis (vârsta sarcinii, motive

justificate).

TEHNICA. Aceasta variază după anumite date cum ar fi

vârsta sarcinii, vârsta femeii şi anumiţi factori (fumatul, de

exemplu).

• înainte de 49 zile de amenoree, este eficace tratamentul

medical (asocierea de RU 486, sau mifepriston, şi

prostaglandine). Acest tratament este exclus pentru marile

fumătoare trecute de 37 ani, din cauza riscurilor cardiovasculare

legate de prostaglandine. Aspiraţia endouterină

(metoda Iui Karman), practicabilă în acest stadiu, este mai

curând rezervată sarcinilor mai avansate.

• între a 49-a şi a 84-a zi de amenoree, aspiraţia endouterină,

efectuată sub anestezie locală sau generală, este cea

indicată. O dată colul uterin dilatat printr-o metodă mecanică

(aplicarea de bujii sau de laminarii) sau medicamentoasă

(RU 486), un catater, ale cărui dimensiuni variază

după stadiul sarcinii, este introdus prin canalul cervical în

cavitatea uterină. El este legat cu o pompă de vid care

permite aspirarea conţinutului uterin. Un chiuretaj permite

să se asigure în continuare curăţarea uterului. Intervenţia,

nedureroasă, durează 3-5 minute, iar pacienta poate părăsi

spitalul în aceeaşi zi.

• Dincolo de a 84-a zi de amenoree, o întrerupere voluntară

a sarcinii nu mai este autorizată în majoritatea ţărilor.

SUPRAVEGHERE Şl EFECTE SECUNDARE. După o

întrerupere voluntară a sarcinii, este normală o sângerare

minimă timp de câteva zile, cu o recrudescenţă trecătoare

în cea de a 3-a zi, dar nu trebuie să existe nici pierderi

vaginale anormale, nici vărsături, nici febră, iar durerea

abdominală trebuie să se atenueze treptat. Odihna, evitarea

eforturilor fizice intense asigură restabilirea pacientei în vreo

zece zile. Nu este recomandabil să se facă băi şi să se

utilizeze tampoane vaginale pentru a absorbi sângerarea.

După 8-15 zile de la întreruperea voluntară a sarcinii, este

recomandată o consultaţie la centrul unde aceasta a fost

practicată. Riscurile de mortalitate pentru acest tip de

intervenţie sunt infime, evaluate cam la 1 caz Ia 100 000

întreruperi de sarcină.

Răsunetul unei întreruperi voluntare a cursului sarcinii,

minim pe plan fizic, este uneori important pe plan psihologic

în pofida precocităţii intervenţiei şi a caracterului

deliberat al deciziei. Unele femei au nevoie de câteva

săptămâni, chiar luni pentru a se reface psihic; uneori este

util un ajutor psihologic.