Insulina

intercostale la inspiraţie) şi cianozâ. Ea poate în plus să

antreneze o insuficienţă ventriculară dreaptă: tahicardie,

creştere în volum a ficatului, jugulare turgescente, edeme

ale membrelor inferioare.

Insuficienţele respiratorii cronice evoluează lent,

agravate prin pusee de insuficienţă respiratorie acută. în

cazurile cele mai grave, se ajunge la practicarea unei

traheotomii definitive.

Diagnosticarea se bazează pe examenul gazelor din

sânge, care arată o hipoxie cu hipercapnie. Un clişeu

radiografie toracic precizează atingerea pulmonară.

TRATAMENT, PROGNOSTIC ŞI PREVENIRE. Tratamentul

asociază oxigenoterapia, practicată la domiciliu timp

de mai multe ore pe zi cu ajutorul unui extractor de oxigen,

cu administrarea de bronhodilatatoare (teofilină), de

antibiotice (pentru tratarea suprainfecţiei bronşice), uneori

de corticosteroizi, de aerosoli şi aplicarea kineziterapiei

respiratorii. încetarea fumatului este un imperativ, precum

jj profilaxia antiinfecţioasă. Prevenirea este esenjialmente

cea a bronhopatiilor cronice, deci încetarea fumatului şi

întărea cu antibiotice a oricărei suprainfecţii.

Insuficienţă suprarenală cronică.

Insuficienţă a secreţiei glandelor corticosuprarenale care

antrenează un deficit în hormoni glucocorticosteroizi şi

•lineralocorficosteroizi. SINONIM: Insuficienţa suprarenalitm

lent.

CAUZE. O insuficienţă suprarenaliană cronică poate fi

IBmareaunei atingeri a celor două glande suprarenale (boala

lui Addison) sau unei insuficienţe a secreţiei unui hormon

produs de către hipofiză, corticotrofina, care asigură în mod

formal o stimulare permanentă a corticosuprarenalelor

(insuficienţă corticotropă).

J1MPTOME ŞI SEMNE. Principalul simptom al insuficientei

suprarenale cronice este o debilitate fizică şi psihică

(oboseală, dificultăţi de concentrare, diminuare a capacităţii

dt muncă), care se agravează în cursul zilei şi după efort.

Ipestora li se asociază adesea o anorexie, pierderea în

•cutate, o hipotensiune arterială şi o tendinţă de hipoşfcemie

â jeun (pe nemâncatc).

COMPLICAŢII. Insuficienţa suprarenaliană acută este

principala complicaţie a insuficienţei suprarenaliene eroice.

Responsabilă de o deshidratare severă, de tulburări

djpjettive şi de tulburări ale conştientei (apatie, comă) ca

Wvine cu ocazia unei încetări a tratamentului pentru

Ineficientă suprarenaliană cronică sau cu ocazia unui stres

Infecţie, intervenţie chirurgicală). Tratamentul, urgent, este

tjţ 0 eficacitate spectaculară: corticosteroizi injectabili,

«hidratare.

fcATAMENT.Tn atamentul insuficienţei suprarenale cro-

Udasociază administrarea pe cale orală a hidrocortizonului

9-alfa-fluorohidrocortizonului. Acest tratament, care

I t ! ; un echilibru fiziologic, trebuie să fie urmat întreaga

d]qă; dozele sunt crescute de însuşi pacient în caz de stres.

INSUFICIENŢĂ TRICUSPIDIANĂ. Defect de

închidere a valvulei tricuspide (între auriculul drept şi ventriculul

drept) care antrenează un reflux de sânge din

ventriculul drept în auriculul drept în timpul sistolei.

Insuficienţa tricuspidiană poate da loc unor semne de

insuficienţă cardiacă dreaptă, cu edem (acumulare de lichid,

apoi umflare) al gleznelor şi al abdomenului, cu un ficat

mare, sensibil, şi dilatarea venelor gâtului.

Tratarea insuficienţei tricuspidiene cu diuretice şi

inhibitori ai enzimei de conversie îndepărtează de obicei

simptomele. Dacă ele persistă, poate fi avută în vedere o

intervenţie de chirurgie vasculară sau înlocuirea valvulei

deficiente (punerea unei proteze), ceea ce este foarte rar

INSUFICIENŢĂ VALVULARĂ. Anomalia de func

ţionare a valvulelor cardiace care antrenează un reflux de

sânge în cavitatea cardiacă pe care o părăseşte.

Insuficienţa valvulară poate privi, în ordinea descrescândă

a frecvenţei, valvula mitrală, valvula aortică, valvula

tricuspidă sau valvula pulmonară. -• STENOZĂ VALVULARĂ.

INSUFLAŢIE. Introducere a unui gaz într-o cavitate a

organismului.

Astfel, insuflaţia peritoneală este prima etapă a unei

celioscopii (examenul cavităţii abdominale cu ajutorul unui

tub optic introdus printr-o incizie minusculă).

INSULINA. Hormon hipoglicemiant (care micşorează

nivelul glucozei în sânge) secretat de către pancreas şi a

cărui insuficienţă provoacă diabetul.

Insulina este produsă în pancreas de către celulele beta

ale insulelor lui Langerhans sub forma de proinsulină, o

formă inactivă de înmagazinare; după nevoile organismului,

proinsulină se împarte în două părţi: peptidul C şi insulina.

Insulina, eliberată în sânge, se fixează pe receptorii specifici

situaţi pe membranele celulelor, în ficat, în muşchi şi în

ţesutul adipos.

Insulina este singurul hormon al organismului cu acţiune

hipoglicemiantă: el face ca glucoza din sânge să intre în

celule, care o folosesc pentru producerea de energie. Totuşi,

atunci când ea se fixează în ficat, insulina favorizează

constituirea rezervei de glucoza sub formă de glicogen. De

altfel, acest hormon favorizează sinteza proteinelor şi

împiedică distrugerea lipidelor. Reglarea secreţiei de

insulina este directă: o hiperglicemie (creşterea nivelului

sangvin al glucozei) stimulează sintetizarea sa.

TULBURĂRI ALE METABOLISMULUI INSULINEI.

O insuficienţă absolută sau relativă a secreţiei de insulina

provoacă un diabet zaharat. Acesta se manifestă. în principal,

printr-o hiperglicemie.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Insulina este obţinută în

mod tradiţional prin purificarea extractelor de pancreas de

porc sau de vită. De mai mulţi ani se dispune de insulina

fabricată prin inginerie genetică, insulina care are exact