31 Amniotic

emoţională (psihoze, stări nevropatice etc) este, în principal,

psihologic. El vizează îndepărtarea inhibiţiilor şi readucerea

în conştiinţa subiectului a amintirilor uitate, prin jocul liberei

asocieri a ideilor. Unele medicamente pot stimula memoria

în caz de dismnezie (tulburare de memorie fără o amnezie

importantă), de surmenaj şcolar sau profesional.

AMNIOCENTEZĂ. Prelevare de lichid amniotic din

abdomenul mamei în scopul analizării lui.

INDICAŢII. Amniocenteza este practicată cel mai des între

a şaisprezecea şi a optsprezecea săptămână de amenoree

(oprirea ciclului), dar ea este făcută şi mai târziu pentru a

evalua gravitatea unei incompatibilităţi sangvine fetomaterne.

Amniocenteza poate, de altfel, să aibă loc în orice

moment al sarcinii, mai ales în caz de anomalie decelată

la ecografic

Amniocenteza permite analizarea celulelor fetale

descuamate în lichidul amniotic şi însuşi acest lichid, ceea

ce poate pune în evidenţă eventuale anomalii fetale.

• Studiul celulelor fetale permite, pe de o parte, cercetarea

anomaliilor cromozomiale (sindromul Turner, trisomia 21)

prin stabilirea hărţii cromozomiale a fătului (cariotip) şi,

pe de altă parte, cercetarea unor afecţiuni ereditare prin

studiul A.D.N.-ului. Amniocenteza este indicată femeilor

peste 38 ani pentru depistarea unei trisomii 21, în măsura

în care riscul pentru nou-născut creşte odată cu vârsta

mamei.

• Studiul lichidului amniotic permite dozarea mai multor

elemente a căror existenţă în cantitate anormală poate

traduce unele patologii fetale (spina-bifida | malformaţie care

lasă deschis tubul neurali, mucoviscidioză etc). Studiul

acestuia permite, de asemenea, să se pună diagnosticul unor

boli infecţioase transmisibile de la mamă la făt. Se pot, în

sfârşit, prevedea riscurile bolii membranelor hialine

(sindrom de deficienţă respiratorie observat la copiii

deosebit de prematuri), studiind unele din componentele

acestui lichid.

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Prelevarea este efectuată,

sub anestezie locală şi sub control ecografic, cu ajutorul unui

ac introdus prin peretele abdominal până în uter. Cantitatea

de lichid prelevată variază între 10 şi 40 mililitri. Această

operaţie permite, de asemenea, injectarea de medicamente

în cavitatea amniotică, astfel fiind posibil tratamentul precoce

al copilului in utero. Amniocenteza se practică în mediu

spitalicesc sau la ginecolog; ea nu durează decât câteva

minute. După prelevare este indicată puţină odihnă, precum

şi absenţa unei activităţi fizice intense timp de 1-2 zile.

EFECTE SECUNDARE. Amniocenteza nu prezintă nici

un pericol pentru mamă; foarte rar, ea provoacă (în mai

puţin de 0,5% din cazuri) o naştere falsă datorată unei

fisurări a membranelor sau unei infecţii determinate de

prelevarea lichidului. Cele mai neînsemnate simptome de

febră, de sângerare, de pierderi vaginale sau de dureri în

cursul zilelor care urmează examenului necesită o consultare

medicală. Riscul traumatic fetal este nul; mai mult, nu există

risc infecţios dacă sunt respectate precauţiile de asepsie.

AMNIOS. Membrană fină care căptuşeşte interiorul cavităţii

în care se găseşte fătul.

Amniosul, care acoperă, de asemenea, cordonul ombilical

şi placenta, este dublat de o altă membrană, corionul,

lipit de mucoasa uterină. Amniosul se umple în cursul

sarcinii cu lichid amniotic. Amniosul şi corionul, care protejează

fătul, sunt evacuate cu placenta după naştere.

AMNIOSCOPIE. Examen direct al lichidului amniotic

şi al membranelor realizat la sfârşitul sarcinii.

INDICAŢII. Amnioscopia este practicată după 36 săptămâni

de amenoree (încetarea fluxului menstrual) Ia o femeie

care prezintă contracţii uterine şi la care naşterea pare să

se declanşeze. Amnioscopia permite examinarea clarităţii

şi culorii lichidului amniotic şi, în particular, căutarea prezenţei

mcconiului (primul scaun verzui al fătului), dovadă

a unei suferinţe fetale. Acest examen poate servi la

verificarea existenţei unei fisurări a pungii apelor şi permite

declanşarea prematură a naşterii dacă aceasta este necesar.

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Medicul introduce amnioscopul,

tubul înzestrat cu un sistem optic, în vagin, apoi îl

face să înainteze de la col spre uter pentru a atinge

membranele cavităţii amniotice.

Examenul se practică la spital şi durează câteva minute.

El aduce informaţii utile înainte de a începe naşterea.

EFECTE SECUNDARE. Amnioscopia, nedureroasă,

declanşează câteodată contracţii uterine, normale în acest

stadiu al sarcinii. Ea nu poate da ocazia decât la ceva

pierderi de sânge, care nu prezintă vreo gravitate.

AMNIOTIC, -Ă. Referitor Ia amnios.

Lichid amniotic. Lichidul amniotic este un lichid limpede

în care se scaldă fătul în interiorul uterului matern.

El protejează copilul faţă de şocurile exterioare şi îi permite

să fie menţinut la o temperatură stabilă într-un mediu

aseptic. Volumul de lichid creşte în decursul sarcinii.

Transparent, el este constituit din apă în care se găsesc celule

fetale (amniocite). El provine, în principal, din secreţiile

membranelor care înconjoară fătul, din urina fetală şi din

lichidul de origine pulmonară. Lichidul amniotic se

reînnoieşte în permanenţă: el este înghiţit de către făt şi apoi

eliminat în cursul micţiunii. în sfârşit, în timpul naşterii,

el se scurge după ruperea (spontană sau provocată) a

membranelor şi realizează o lubrifiere a căilor genitale ale

mamei cu scopul de a uşura trecerea copilului.

Există două examene care permit studierea lichidului

amniotic: amniocenteza şi amnioscopia.

La sfârşitul sarcinii, volumul lichidului atinge 1,5 litri,

cu aproximaţie. Insuficienţa sa (oligoamnios) sau excesul

său (hidramnios) sunt patologice, rezultând din malformaţii

fetale sau provocând unele dintre ele. Examenul clinic, care

AMORŢIRE

permite decelarea unui exces sau a unei insuficienţe de

lichid, trebuie să fie completat printr-o ecografie, pentru

căutarea eventualelor malformaţii. în caz de suferinţă fetală,

lichidul amniotic se înverzeşte, datorită emisiei premature

de meconiu (primul scaun verzui) de către făt. Atunci este

necesar adesea să fie provocată naşterea.

AMORŢIRE. Greutate, insensibilitate, furnicătură, neputinţă

afectând cel mai adesea un membru.

O amorţire poate fi cauzată de o circulaţie insuficientă

sau printr-o lezare a sistemului nervos, ca în scleroza în

plăci. în caz de atingere nervoasă, întinderea zonei afectate

dă informaţii asupra locului şi mecanismului de lezare.

AMPRENTĂ GENETICĂ. Configuraţie particulară a

secvenţelor de A.D.N. al unui individ dat, care îi este

specifică. SINONIM: carte de identitate genetica.

Ca şi imaginea amprentelor digitale, amprenta genetică

este specifică fiecărui individ: cu excepţia gemenilor adevăraţi

(homozigoţi), probabilitatea ca amprentele genetice

a doi indivizi să fie identice este mai mică de 1 la 10 miliarde.

Necesitând foarte puţin material biologic (sânge,

spermă, fragmente de piele, păr etc), studiul amprentei

genetice este folosit îndeosebi în cercetarea paternităţii sau,

în criminalistică pentru a disculpa sau ca probă hotărâtoare

în acuzarea unui suspect.

AMPUTAŢIE. Ablaţie a unui membru sau unui segment

de membru.

INDICAŢII. Amputaţia chirurgicală se practică cel mai

adesea în cazul membrelor inferioare. Totuşi, astăzi ea se

practică rar pentru completarea unei amputaţii accidentale,

în general fiind încercată reimplantarea membrului.

Amputaţia chirurgicală este cel mai adesea indicată pentru

tratarea tumorilor maligne ale oaselor sau părţilor moi ale

membrelor, sau, la subiecţii în vârstă, pentru a preveni

cangrena unui membru total lipsit de circulaţie sangvină

(arteriopatie, tromboză), atunci când o operaţie de revascularizare

este imposibilă sau a eşuat. în sfârşit, se poate

recurge la amputarea unor membre care şi-au pierdut

motricitatea şi adesea orice sensibilitate, atunci când prezenţa

lor deranjează sau împiedică punerea unei proteze.

REEDUCARE ŞI APARATURĂ. După o amputaţie,

subiectul poate simţi senzaţii anormale care iau uneori forma

de dureri intense: aceasta este algohalucinoza, sau durerea

membrului fantomă, care corespunde unei interpretări

eronate de către creier a senzaţiilor nervoase ale ciotului

ca şi cum ar proveni de la membrul, de fapt, amputat.

Amputaţiile care păstrează călcâiul, genunchiul sunt mai

bine tolerate decât amputaţiile de coapsă. Amputaţia

membrelor inferioare la un subiect în vârstă poate să-1

condamne la a zace în pat; în alte cazuri, şi în funcţie de

starea generală a amputatului, o proteză bine adaptată îi va

permite să regăsească o viaţă socială normală. De asemenea,

reeducarea ciotului este întreprinsă imediat după amputare

cu scopul de a obţine o cicatrizare satisfăcătoare a ţesuturilor

şi de a pregăti membrul pentru aparatură.

ANABOLIZANT. Medicament care favorizează anabolismul

(formarea ţesuturilor pornind de la substanţe nutritive).

Anabolizantele steroidiene sau androgenii anabolizanţi

sunt substanţele cele mai prescrise. Ele favorizează sinteza

proteinelor, mai ales în muşchi şi în oase. Sunt indicate în

lupta împotriva carenţelor în proteine, în osteoporoze (boli

care fragilizează oasele). Sportivii care utilizează aceste

substanţe în mod ilegal, ca dopante, nu cunosc bine toxicitatea

lor. Anabolizantele sunt administrate, în general, prin

injecţii intramusculare, distanţate una de alta Ia mai multe

săptămâni. Ele sunt contraindicate în cursul bolilor de

prostată şi de ficat. Efectele lor cele mai cunoscute sunt cele

virilizante la femei (creşterea pilozităţii, asprirea vocii,

dereglări ale ciclului) şi la copil (acnee, seboree).

ANAFILAXIE. Stare a unei fiinţe vii care, sensibilizată

fiind prin introducerea unui alergen în organism, este

susceptibilă să reacţioneze violent la introducerea ulterioară

a unei noi doze, chiar minime, din acest alergen.

Toate simptomele alergiei pot fi observate în timpul

reacţiei anafilactice (eczemă, astm, edem Quincke); şocul

anafilactic, reacţia alergică acută şi adesea mortală constituie

manifestarea cea mai gravă.

Subiectul care manifestă o asemenea sensibilitate la un

alergen trebuie să evite orice contact cu alergenul în cauză

sau să aibă în vedere un tratament de desensibilizare, în

cursul căruia va fi obişnuit în mod treptat să suporte

contactul cu alergenul.

ANALGEZIC. Medicament destinat suprimării sau

atenuării durerii. SINONIM: anlalgic.

Analgezicele sunt fie periferice, acţionând la locul

durerii, fie centrale, acţionând asupra sistemului nervos

central (măduva spinării, creier). Analgezicele periferice,

între care unele sunt eficace şi împotriva febrei, sunt

reprezentate, în principal, de paracetamol şi de aspirină.

Analgezicele centrale sunt, în general, derivaţi de morfină.

Analgezicele sunt prescrise adesea în completarea

tratamentului privind cauza durerii. Ele sunt asociate uneori

unor medicamente mai specifice simptomelor (antispastice,

antiinflamatoare, antimigrenoase etc), care pot chiar să le

înlocuiască în mod avantajos. în caz de durere intensă şi

rebelă, prescripţiile se fac în ordinea crescândă a toxicităţii:

paracetamol, apoi alte analgezice periferice, apoi morfinice

minore şi la sfârşit morfinicele majore.

Administrarea poate fi orală, rectală, intramusculară,

intravenoasă sau locală (prin cateter).

EFECTE NEDORITE. Foarte numeroase şi uneori grave,

ele sunt specifice fiecărui tip de produs şi sunt favorizate

de automedicaţie. Analgezicele centrale trebuie să constituie

obiectul unei prescripţii medicale.