Insuficienţă arterială mezentericâ.

Deficit al aportului sangvin în arterele celiacă şi mczcntericc

care irigă intestinul subţire şi colonul (intestinul gros).

Insuficienţa arterială mezenterică, puţin frecventă,

esenţialmente este consecinţa prezenţei plăcilor de aterom

pe pereţii arterelor.

• în intestinul subţire, insuficienţa arterială se manifestă

printr-un angor abdominal (dureri intense survenind în

cursul digestiei).

Tratamentul constă într-o restabilire chirurgicală a

calibrului vascular prin angioplastie sau prin intervenţie

directă pe arteră.

• în colon, insuficienţa vasculară se manifestă prin dureri

abdominale însoţite de diaree cu sânge. Ea evoluează, în

general, favorabil sub tratament, dar necesită uneori o

intervenţie de urgenţă (rezecţie chirurgicală a segmentului

atins). -• INFARCT MEZENTERIC.

INSUFICIENŢĂ CARDIACĂ. Incapacitate a inimii

de a-şi asuma funcţia de pompare şi de propulsare a

sângelui.

CAUZE. Insuficienţa cardiacă este complicaţia unei boli

cardiace. Ea poate afecta inima stângă, inima dreaptă sau

ambele.

Insuficienţa cardiacă (sau ventriculară) stângă poate fi

consecutivă unei hipertensiuni arteriale, unei atingeri

vasculare (îngustarea sau insuficienţa aortică sau mitrală),

unei boli cardiace congenitale precum coarctaţia aortică

(strâmtarea istmului aortei), unei cardiopatii ischemice

(diminuarea sau oprirea circulaţiei sangvine în una sau mai

multe artere ale inimii), unei miocardiopatii (boală a muşchiului

cardiac).

O tulburare a ritmului, o anemie serioasă, o hipertiroidie

pot, de asemenea, să favorizeze apariţia unei insuficienţe

cardiace.

Insuficienţa cardiacă stângă comportă o hipertensiune

şi o stază de sânge în plămâni (edem pulmonar), responsabilă

de o jenă respiratorie, uneori intensă, la efort apoi

şi în repaus.

Insuficienţa cardiacă (sau ventriculară) dreaptă este de

cele mai multe ori consecutivă unei hipertensiuni arteriale

pulmonare (creşterea presiunii în arterele pulmonare),

cauzată la rândul ei de o afecţiune pulmonară (bronşită

cronică cu emfizem, embolie pulmonară). Ea mai poate fi

datorată unei cardiopatii congenitale (comunicare

interventriculară sau interauriculară, stenoză pulmonară).

O insuficienţă ventriculară stângă poate să se complice

cu o insuficienţă ventriculară dreaptă şi astfel poate crea o

insuficienţă cardiacă globală.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Oboseala este un semn frecvent

al insuficienţei cardiace. Insuficienţa cardiacă stângă provoacă

o jenă respiratorie (dispnee). La început această jenă

se observă doar în timpul sau după exerciţiul fizic

(dispnee de efort), apoi ea se intensifică şi sfârşeşte prin a

persista chiar şi în repaus. Pentru a respira mai bine,

bolnavul doarme în poziţie şezând în pat (dispnee de

decubit). El poate să se trezească noaptea din cauza unei

crize de edem pulmonar acut (inundare bruscă a alveolelor

şi a ţesutului pulmonar de către plasma sangvină) cu jenă

respiratorie acută, respiraţie zgomotoasă, transpiraţii şi

expectoraţie cu spumă. Această criză necesită un tratament

de urgenţă.

Insuficienţa cardiacă dreaptă creează o hipertensiune în

sistemul venos, responsabilă de o dilatare a venelor jugulare

la gât, de o creştere a volumului ficatului (ficat cardiac), |

de edeme ale gleznelor şi gambelor, uneori de o jenă I

abdominală şi tulburări digestive. »

TRATAMENT. Tratamentul este cel al simptomelor şi, '

dacă este posibil, cel al cauzei. El cuprinde odihna la pat I

în poziţie şezândă şi respectarea strictă a unui regim i

alimentar sărac în sare. Bolnavul primeşte diuretice,destinate

să uşureze organismul de excesul său de apă şi de sare ,

şi care diminuează volumul de sânge circulant. în unele .

cazuri, sunt administrate vasodilatatoarele (facilitând :

travaliul inimii) sau digitalicele (tonicardiace) şi ele antre- :

nează o ameliorare netă în câteva ore.

O dată controlată insuficienţa cardiacă, trebuie atacată <

cauza ei. O boală valvulară poate fi corectată chirurgical, I

o cardiopatie ischemică poate fi tratată prin pontaj aorto- |

coronarian sau prin angioplastie coronariană transcutanată. |

Numeroase alte cauze sunt, de asemenea, accesibile |

tratamentului: hipertensiunea arterială şi aritmiile sunt tratate I

cu medicamente, în timp ce comunicaţiile interauriculare i

şi interventriculare sunt închise printr-o intervenţie j

chirurgicală pe cord deschis. Prevenirea este, de asemenea, !

INSUFICIENŢĂ CORONARIANĂ

esenţială şi constă în supravegherea oricărei boli de inimă

înaintea apariţiei insuficienţei cardiace şi în aplicarea unui

tratament al primelor stadii ale acesteia. Totuşi, atunci când

insuficienţa cardiacă este consecutivă unei afecţiuni a

miocardului (muşchiul cardiac) care evoluează de multă

vreme (o miocardopatie, în principal) sau unei boli pulmonare

cronice, prognosticul este, în general, mai puţin

favorabil.

INSUFICIENŢĂ CORONARIANĂ. Incapacitate a

arterelor coronare de a furniza aportul de sânge oxigenat

corespunzător necesităţilor inimii. SINONIME: boala coronariană,

cardiopatie ischemica.

DIFERITE TIPURI DE INSUFICIENŢĂ CORONARIANĂ.

Această lipsă de adaptare între nevoile şi aporturile

în sânge oxigenat poate rezulta din două mecanisme diferite.

O insuficienţă coronariană primară (de cauză necunoscută)

se traduce printr-o scădere a debitului sangvin în arterele

coronare. O insuficienţă coronariană secundară (a cărei

cauză este cunoscută) corespunde unei creşteri în nevoile

de oxigen, în cursul unui efort fizic de exemplu, şi unei

imposibilităţi pentru inimă de a aduce acest supliment de

oxigen.

FRECVENŢĂ. în ţările industrializate, insuficienţa coronariană

este o coronaropatie (afecţiune a arterelor coronare)

extrem de răspândită. în Franţa - de exemplu - ea reprezintă

prima cauză de deces. Un mare număr dintre ele apar brusc

la bărbaţi şi femei de vârstă medie, de altfel într-o stare bună

de sănătate, însă majoritatea lor se referă la subiecţi de vârste

mai mari de 65 de ani.

CAUZE. Originea cea mai obişnuită a unei insuficienţe

coronariene este dezvoltarea unei ateroscleroze. în acest caz,

arterele coronare sunt astupate de plăci formate dintr-o

depunere grăsoasă bogată în colesterol, ateromul. Un

trombus (cheag sangvin), format în contact cu suprafaţa

mgoasă a acestor plăci, poate în continuare să agraveze

îngustarea coronariană până la ocluzia coronariană.

Cauzele ateromului sunt numeroase şi legate între ele.

Principalii factori de risc de ateroscleroză sunt predispoziţiile

genetice, bolile ca diabetul zaharat, hipertensiunea

arterială sau un mod de viaţă caracterizat prin tabagism,

lipsa de mişcare fizică, excesul de greutate, în sfârşit o

alimentaţie bogată în produse lactate şi în grăsimi animale,

care provoacă o creştere excesivă a nivelului de colesterol

în sânge.

Influenţa personalităţii, a comportamentului şi a stresului

este controversată încă. Unii medici cred că infarctul

miocardic este mai frecvent la subiecţii având o personalitate

de „tip A" (întotdeauna grăbiţi, ei urmăresc în

permanenţă ora, suportă greu întârzierile şi îi întrerup pe

'I alţii în mijlocul propoziţiei), activi şi întreprinzători. Se ştie,

în plus, că infarctul survine mai frecvent la subiecţii deprinuţi

după moartea unei rude apropiate sau după pierderea

lacului de muncă, de exemplu.

Alte mecanisme reduc aportul în oxigen la inimă: o

atingere a vaselor mici (microangiopatie) coronare ca în

diabet, o îngroşare a pereţilor cardiaci, o scădere a oxigenului

conţinut în sânge sau o incapacitate a muşchiului

cardiac de a extrage acest oxigen, de exemplu.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Ateromul coronarelor rămâne

mult timp fără nici un simptom. El se poate evidenţia fie

cu prilejul unei angine pectorale, fie printr-un infarct

miocardic.

Angina pectorală apare atunci când miocardul trebuie

să furnizeze un travaliu mai intens şi când nu primeşte destul

sânge pentru efortul respectiv. Dacă, de exemplu, vascularizarea

unei regiuni a miocardului este complet întreruptă

de către un cheag, se produce un infarct (tromboză coronariană

sau „criză cardiacă"), antrenând moartea (necroza)

acestei părţi de miocard. Simptomul principal al infarctului

este o durere intensă care seamănă cu cea de angină

pectorală, dar care nu se calmează la repaus şi nu este nici

obligatoriu declanşată la efort. Bolnavului poate să-i fie frig,

poate transpira şi poate simţi slăbiciune şi greţuri, uneori

îşi poate pierde conştienta.

Angina pectorală şi insuficienţa coronariană pot antrena

tulburări de conducţie cardiacă sau tulburări ale ritmului

ca o aritmie (neregularitatea bătăilor cardiace), ale căror

diferite grade le constituie extrasistolele (contracţii premature)

până la tahicardie (accelerarea inimii) şi la fibrilaţie

ventriculară (tremulaţie ineficace a miocardului).

Fibliraţia poate antrena o pierdere rapidă a conştientei şi

moartea, în cazul în care ea nu este corectată în minutele

ce urmează printr-o defibrilare electrică (întreruperea

contracţiilor anormale, necoordonate şi continue ale inimii

cu ajutorul unui şoc electric aplicat pe torace).

DIAGNOSTIC ŞI EXAMENE. O insuficienţă coronariană

poate să se traducă prin simptome tipice. Diagnosticul se

pune atunci fără îndoială. Examenele complementare îl

confirmă: electrocardiografia, atunci când se suspectează

un infarct miocardic, măsurarea în sânge a nivelurilor

creatinkinazei şi transaminazelor ALAT şi AS AT (enzime

eliberate plecând de la zona de necroză a miocardului), de

exemplu. Un bolnav care prezintă crize intermitente de

angină pectorală trebuie să fie supravegheat prin examene

electrocardiografice practicate în repaus la efort (proba de

efort pe bicicletă sau covor rulant sub supraveghere

medicală).

TRATAMENT. Angina pectorală beneficiază de o întreagă

gamă de medicamente care îmbunătăţesc circulaţia coronară

şi/sau reduc travaliul inimii în timpul activităţii fizice.

Printre aceste medicamente, se găsesc nitroglicerina şi alţi

derivaţi nitraţi, betablocantele, vasodilatatoarele. Aritmiile

sunt tratate cu betablocante, inhibitori calcici sau antiaritmice

specifice. în caz de insuficienţă cardiacă, vasodilatatoarele

sau digitalicele pot să tonifice acţiunea

muşchiului cardiac.

în caz de eşec al tratamentului medical sau de leziuni

foarte severe ale arterelor coronare, vascularizarea

INSUFICIENŢĂ HEPATOCELULARÂ 326

miocardului poate fi ameliorată printr-un pontaj aortocoronarian

sau printr-o angioplastie transluminală percutanată

(dilataţie cu balonaş a coroanei îngustate).

Un infarct al miocardului este o urgenţă care trebuie

tratată în mediu spitalicesc. Tromboliticele pot fi administrate

pentru a încerca dizolvarea cheagurilor. Ulterior,

artera responsabilă de infarct poate fi dilatată prin angioplastie

sau scurtcircuitată printr-un pontaj. Uneori,

tratamentul vizează pur şi simplu să permită inimii să se

cicatrizeze de la sine.

PREVENIRE. Insuficienţa coronariană este o boală a vârstei

mature şi a bătrâneţii, dar bazele ei se pregătesc în timpul

adolescenţei şi la adultul tânăr.

Se pot reduce considerabil riscurile prin modificarea

stilului de viaţă. A nu fuma niciodată, a face regulat exerciţii

fizice, a păstra o greutate corporală normală şi o tensiune

arterială normală, a urma un regim alimentar sănătos permit

a fi mai puţin expus la riscul unei boli coronariene până la

o vârstă înaintată.

PROGNOSTIC. O dată prezente simptomele, tratamentul

poate face mult pentru a îngrădi agravarea lor. Studiile

statistice efectuate pe pacienţii trataţi prin pontaj aortocoronarian

arată că între 80 şi 90% dintre aceşti subiecţi

încă trăiesc la cinci ani după operaţie. Rata supravieţuirii

este încă şi mai bună atunci când boala a evoluat puţin,

necesitând doar un tratament medical. Supravieţuirea este

încă şi mai bună la subiecţii care încetează să fumeze.

-» ANGOR, ATEROSCLEROZĂ, INFARCT MIOCARDIC.

INSUFICIENŢĂ HEPATOCELULARÂ. Totalitate

a manifestărilor clinice şi biologice consecutive unei diminuări

importante a masei celulelor hepatice.

în limbajul curent se vorbeşte de insuficienţă hepatică

pentru a desemna tulburările care nu au nici o legătură cu

ficatul: migrene, digestii dificile, erupţii cutanate.

CAUZE. Insuficienţa hepatocelulară are cauze variate:

hepatite acute sau cronice, ciroze, tumori care distrug ficatul.

SIMPTOME ŞI SEMNE

• La un nivel moderai, insuficienţa hepatocelulară se

traduce prin semne puţin specifice: astenie, fatigabilitate,

somnolenţă, pierdere în greutate.

ULaun stadiu mai avansat apar o multitudine de tulburări:

icter, tulburări de hemostază (mici hemoragii), tulburări

nervoase mergând de la somnolenţă la comă (encefalopatie

hepatică) cu tremurături aparte, asterixis. Există, de asemenea,

tulburări endocrine: pierderea pilozităţii, diminuarea

libidoului, infertilitatea. Palmele sunt roşii şi acoperite de

mici angioame stelare (pete roşii în formă de stea). Perturbările

funcţiei renale se traduc printr-o retenţie de săruri şi

prin tulburări ale diurezei. Atingerea aparatului circulator

se manifestă printr-o accelerare a pulsului şi printr-o creştere

a debitului cardiac.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul, chiar

simptomatic, este dificil şi puţin eficace. Pentru a vindeca

pacientul nu există, ca în cazul rinichiului, un mijloc

artificial de înlocuire (dializă): singura posibilă este grefa

de ficat.

INSUFICIENŢĂ MITRALĂ. Defect de închidere a

valvulei mitrale (între auriculul stâng şi ventriculul stâng)

în sistolă, ceea ce antrenează un reflux de sânge din ventricul

în auriculul stâng.

în insuficienţa mitrală, inima stângă trebuie să lucreze

mai intens pentru a ejecta sângele care refluează spre

auricul. în timp, se ajunge la constituirea unei insuficienţe

cardiace stângi şi la acumularea de sânge în amonte de inima

stângă, care poate provoca un edem pulmonar.

CAUZE ŞI FRECVENŢĂ. Insuficienţa mitrală se observă

la indivizii tineri, mai des la bărbaţi. Ea poate fi consecutivă

unui reumatism articular acut, foarte frecvent în ţările în

curs de dezvoltare, dar tinzând să se rărească în ţările

industrializate. Printre alte cauze, se află prolapsul valvular

mitral.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Insuficienţa mitrală rămâne multă

vreme fără simptome. Dar evoluţia ei poate fi marcată

printr-o jenă respiratorie la efort, o oboseală şi palpitaţii.

Mai târziu apar semnele insuficienţei cardiace stângi, apoi

a celei drepte (edem al membrelor inferioare), în absenţa

tratamentului. Insuficienţa mitrală poate, de asemenea, să

se complice printr-o endocardită.

TRATAMENT. Tratamentul asociază un regim desodatîn

caz de insuficienţă cardiacă, limitarea activităţilor fizice şi

medicamentelor.

în caz de dispnee (jenă respiratorie), este prescris un

diuretic pentru a combate supraîncărcarea vasculară pulmonară

(încărcarea cu sânge a vaselor pulmonare) şi

edemele. Digitalicele sunt administrate pentru a creşte forţa

contracţiilor cardiace şi pentru a le regulariza ritmul; anticoagulantele,

uneori, pentru prevenirea formării cheagurilor.

Chirurgia valvulară mitrală (plastie mitrală sau punerea

unei proteze) nu este avută în vedere decât atunci când există

o jenă la efort sau când ventriculul stâng este puternic dilatat.

PROGNOSTIC. Insuficienţa mitrală pură poate fi tolerată

timp de douăzeci de ani şi chiar mai mult fără simptome

deranjante. Prognosticul ei este bun dacă boala este supravegheată

cu regularitate şi tratată înainte de a se instala vreo

alterare ireversibilă a funcţiei ventriculare stângi deoarece,

atunci când apare aceasta, speranţa de viaţă riscă să fie

limitată la câţiva ani.

INSUFICIENŢĂ PANCREATICĂ. Deficit al uneia

sau al ambelor funcţii secretorii ale pancreasului.

Insuficienţa priveşte fie funcţia exocrină (secreţia în

intestin a enzimelor care asigură digestia proteinelor, lipidelor

şi glucidelor), fie funcţia endocrină (secreţia în sânge

a hormonilor dintre care cel mai important este insulina).

Insuficienţa pancreatică exocrină este consecutivă fie

distrugerii pancreasului (pancreatită, cancer etc), fie

INSUFICIENŢĂ RENALĂ

obstrucţiei canalului lui Wirsung, care vehiculează secreţiile

externe spre duoden (cancer). Această insuficienţă se

traduce prin prezenţa grăsimilor în scaun.

Tratamentul cuprinde, în afara celui al cauzei, dacă este

posibil, administrarea de extracte pancreatice pe cale orală

pentru a suplini lipsa enzimelor care lipsesc.

INSUFICIENŢĂ PULMONARĂ. Stare patologică,

congenitală sau dobândită, caracterizată printr-un defect de

etanşeitate a valvulei pulmonare a inimii (între ventriculul

drept şi trunchiul arterei pulmomare), determinând un reflux

de sânge arterial pulmonar către ventriculul drept şi putând

să antreneze o dilataţie a aceluiaşi ventricul.

Ţinând cont de foarte buna toleranţă, nu este necesar,

de cele mai multe ori, să fie avută în vedere o înlocuire

chirurgicală a valvulei pulmonare.

INSUFICIENŢĂ RENALĂ. Reducere a capacităţii

rinichilor de a asigura filtrarea şi eliminarea produselor de

rebut ale sângelui, de a controla echilibrul corpului în apă

şi săruri şi de a regulariza presiunea sangvină.

Insuficienţa renală, cronică sau acută, nu este o boală

în sine: ea rezultă din afecţiunile care ating rinichii,

caracterizată printr-o diminuare a numărului de nefroni,

aceste unităţi funcţionale al căror element principal este

glomerulul, mică sferă în care se efectuează filtrarea

sângelui şi unde se elaborează urina primară.

Insuficienţă renală cronică. în această insuficienţă

renală, atingerea glomerulară este ireversibilă; gradul ei de

gravitate este totuşi variabil.

CAUZE. Acestea sunt multiple; aproape toate bolile care

ating rinichii pot evolua spre o insuficienţă renală cronică.

Ele se pot clasifica în două categorii:

- bolile renale propriu-zise, fie că ele ating exclusiv

rinichii sau nu (diabet);

- bolile căilor excretorii (calice, bazinet, ureteră, vezică),

congenitale (malformaţie, de exemplu) sau dobândite

(tumoră a vezicii, de exemplu)

SIMPTOME ŞI SEMNE. Insuficienţele renale cronice

minime sau moderate nu antrenează, în general, decât puţine

semne Ele sunt adesea diagnosticate în mod întâmplător,

de exemplu cu ocazia unui bilanţ privind hipertensiunea

arterială, prin proteinurie (prezenţa proteinelor în urină) sau

hematurie (prezenţa sângelui în urină). Insuficienţele renale

cronice mai avansate au, din contra, consecinţe clinice şi

biologice importante şi complexe. O insuficienţă renală se

complică aproape întotdeauna cu o anemie legată de

diminuarea secreţiei de eritropoietină (hormonul care

Stimulează producerea de globule roşii de către măduva

osoasă) de către rinichi şi antrenând o stare de oboseală, o

gâfâială, dificultăţi în realizarea de eforturi fizice. în plus,

ea poate să se traducă printr-o hipertensiune arterială;

complicaţii osoase grupate sub termenul de osteodistrofie

renală, provocând o demineralizare osoasă şi o întârziere

a creşterii denumită nanism renal la copil; complicaţiile

nervoase antrenând îndeosebi tulburări senzitive, chiar o

paralizie motorie; o retenţie de sodiu la originea consecinţelor

cardiace grave ca o insuficienţă cardiacă stângă care

se manifestă printr-un edem pulmonar acut; o creştere a

nivelului potasiului în sânge, aflată uneori la originea

tulburărilor de ritm cardiac.

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea insuficienţei renale se

bazează pe punerea în evidenţă a diminuării funcţiei de

filtrare glomerulară printr-o creştere a nivelului sangvin al

creatininei. Examenul constă în măsurarea clearance-lui

creatininei, adică a numărului de mililitri de plasmă necesari

pentru ca glomerulii să se poată debarasa de această

substanţă de origine musculară într-un minut. Clearance-ul

normal al creatininei este de 130 mililitri/minut. Urmărirea

regulată a cifrelor pentru clearance permite în plus să se

supravegheze evoluţia unei insuficienţe normale aliate sub

tratament.

TRATAMENT. Subiectul trebuie să urmeze un regim sărac

în proteine şi în sodiu (sare); alimentele bogate în potasiu

(fructe, ciocolată) trebuie să fie evitate, chiar interzise.

Tratamentele medicamentoase luptă împotriva simptomelor

insuficienţei renale: antihipertensoare, derivaţi de vitamină

D, calciu, medicamente destinate scăderii nivelului de fosfor

şi de potasiu în sânge. Dializa devine indispensabilă atunci

când clearance-ul creatininei este mai mic de 10 mililitri/

minut; există două tipuri de dializă: hemodializa, sau

rinichiul artificial, în care sângele este epurat în afara

organismului, printr-o membrană artificială, şi dializa peritoneală,

în cursul căreia peritoneul bolnavului este utilizat

ca membrană de filtrare. Grefa de rinichi este singura

posibilitate de tratament definitiv al insuficienţei renale.

Larg răspândită actualmente, grefa de rinichi priveşte pacienţii

relativ tineri (până la 6(1 de ani în medie) şi a căror

boală nu este susceptibilă să se reproducă pe grefon.

Insuficienţa renală acută. Este o insuficienţă renală în

care pierderea funcţiei renale este bruscă, dar, în general,

reversibilă.

Spre deosebire de insuficienţa renală cronică, insuficienţa

renală acută se vindecă de cele mai multe ori fără

sechele.

DIFERITE TIPURI DE INSUFICIENŢĂ RENALĂ

ACUTĂ. După mecanismele în cauză, se deosebesc trei

tipuri de insuficienţă renală acută.

• Insuficienta renală acută funcţionala este cauzată de un

şoc hipovolemic (diminuarea brutală şi importantă a volumului

sangvin circulant cu scăderea presiunii arteriale),

antrenând o scădere a debitului sangvin care irigă rinichii,

şi nu de leziuni anatomice ale ţesutului renal. Ea poate fi

provocată de o hemoragie acută abundentă, de o slăbiciune

cardiacă, de o deshidratare intensă, de o diaree persistentă

sau în urma unor vărsături abundente, unui şoc alergic etc.

• Insuficienta renala acută organică este consecutivă unor

alterări anatomice ale tubulilor (necroză tubulară acută) sau

INSUFICIENŢĂ RESPIRATORIE 328

ale ţesutului interstiţial (nefrită interstiţială acută) al

rinichiului. Aceste leziuni pot fi consecinţa unei intoxicaţii

(medicamente, produse iodate utilizate pentru examene

radiografice), unei reacţii alergice, unui proces infecţios etc.

• Insuficienţa renala acuta mecanica este legată de apariţia

bruscă a unui obstacol (calcul, tumoră) pe căile excretorii

(bazinete, uretere, vezică).

SIMPTOME Şl SEMNE. Semnul clinic cel mai revelator

al insuficienţei renale acute este anuria (oprirea oricărei

produceri de urină de către rinichi). Totuşi, volumul urinelor

poate să nu fie decât diminuat, chiar poate să rămână

Compoziţia urinei este modificată: urina este foarte

concentrată în potasiu şi săracă în sodiu în caz de insuficienţă

renală acută funcţională sau, invers, săracă în potasiu

şi bogată în sodiu, în caz de insuficienţă renală acută

organică.

DIAGNOSTIC. Ca pentru orice insuficienţă renală, acesta

NC bazează pe punerea în evidenţă a diminuării filtrării

glomerularc prin măsurarea creşterii nivelului sangvin de

creatinină la pacienţii care au avut anterior niveluri normale,

în caz de insuficienţă renală acută mecanică, trebuie făcut

apel la urografic, ecografic şi la scaner cu scopul de a

vizualiza obstacolul.

TRATAMENT

• Insuficienta renala acuta funcţionala dispare rapid după

tratarea cauzei sale: transfuzie masivă în caz de hemoragie.

perfuzare de ser salin în caz de deshidratare etc. Totuşi, dacă

acest tratament nu este întreprins destul de precoce, ea poate

să se tramsforme într-o insuficienţă renală acută organică,

mai severă.

• Insuficienta renala acuta organica dispare, în general

spontan, în două sau trei săptămâni, perioadă în timpul

căreia trebuie de cele mai multe ori să se recurgă la metodele

de epurare extrarenalc (hemodializa sau dializa peritoneală).

• Insuficienţa renala acuta mecanica este, în general, rapid

reversibilă după o intervenţie chirurgicală constând în

îndepărtarea obstacolului sau în derivarea urinei într-o

modalitate care să asigure reluarea funcţiei renale. Totuşi,

la unii bolnavi, dereglările sangvine generate de insuficienţa

renală sunt acelea care, înaintea oricărui act chirurgical,

necesită o epurare a sângelui prin hemodializa.

INSUFICIENŢĂ RESPIRATORIE. Incapacitate

acută sau cronică, a plămânilor de a asigura funcţia lor, care

se traduce printr-o diminuare a concentraţiei de oxigen în

sânge şi uneori printr-o creştere a concentraţiei sangvine

de dioxid de carbon.

Există două forme principale de insuficienţă respiratorie:

insuficienţa respiratorie acută şi insuficienţa respiratorie

cronică.

Insuficienţa respiratorie acută. Insuficienţa respiratorie

acută (I.R.A.) este o scădere buscă şi severă a funcţiei

respiratorii, care compromite schimburile gazoase între aer

şi sânge şi care poate antrena moartea.

CAUZE. O insuficienţă respiratorie acută poate surveni prin

mecanisme diverse.

• Insuficienta respiratorie acuta prin hipoventilatie poate

fi provocată printr-o obstrucţie a căilor aeriene (bronhopneumopatie

cronică obstructivă severă, astm, tumoră

bronşică), printr-un traumatism toracic, prin deformaţii

rahidicne importante (cifoscolioze) sau printr-o atingere

neurologică centrală (comă) sau periferică (poliomielită).

• Insuficienta respiratorie acuta prin alterarea membranei

alveolocapilare (locul schimburilor gazoase aer-sânge)

poate fi provocată de o inhalare de gaze sufocante, de o

pneumopatie virală, de o insuficienţă ventriculară stângă.

• Insuficienta respiratorie acuta prin decompensarea unei

insuficienţe respiratorii cronice este de cele mai multe ori

de origine infecţioasă.

SEMNE ŞI DIAGNOSTIC. Semnele comune tuturor

insuficienţelor respiratorii acute sunt consecinţele alterării

schimburilor gazoase: tulburări de ritm respirator, cianoză,

tahicardie cu hipertensiune artificială, tulburări neuropsihice

variate putând merge până la comă. Diagnosticarea este,

în principal, clinică şi se impune spitalizarea de urgenţă

într-un serviciu de reanimare.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul se face

întotdeauna de urgenţă. El constă în suplinirea funcţiei

respiratorii slăbite şi, simultan, în tratarea cauzei atunci când

este posibil (antibiotice, de exemplu). Se poate merge de

la simpla oxigenoterapic (îmbogăţirea în oxigen a aerului

inspirat) la asistarea ventilatorie parţială sau completă cu

ajutorul respiratoarelor artificiale, care sunt racordate la

bolnav prin intermediul unei sonde de intubaţie endotraheale

sau al unei traheotomii. Prognosticul, o dată faza acută

tratată, depinde de terenul respirator si de originea

prăbuş.rii lui.

Insuficienţa respiratorie cronică. Insuficienţa respiratorie

cronică (I.R.C.) este o insuficienţă respiratorie

permanentă ce rezultă din evoluţia a numeroase afecţiuni

respiratorii.

CAUZE. Cele mai multe dintre insuficienţele respiratorii

cronice sunt legate de o obstrucţie a căilor aeriene prin

bronhopatie cronică, astm sau emfizem: acestea sunt

insuficienţele respiratorii cronice obstructive. Altele,

numite insuficienţe respiratorii cronice restrictive, sunt

consecutive unei diminuări a volumelor respiratorii legată

fie de o atingere ncuromusculară (poliomielită, scleroză

laterală amiotrofică, miopatie), fie de o atingere osoasă

(cifoscolioză gravă, spondilartrită anchilozantă), fie de

leziuni pulmonare (pneumectomie sau lobectomie pentru

cancer, tuberculoză şi sechelele ei, fibroză pulmonară).

SIMPTOME, DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. O insuficienţă

respiratorie cronică se traduce printr-o respiraţie

dificilă cu distensie toracică, tiraj (scobirea spaţiilor