Inhibitor calcic 322

al hiperuricemiei asimptomatice. Ei sunt contraindicaţi în

caz de sarcină,

EFECTE NEDORITE Şl PRECAUŢII DE UTILIZARE

Litiaza urinară, cu apariţie rară, reacţiile alergice cutanate,

tulburările digestive, durerile de cap, vertijele, o ginecomastie

(dezvoltarea sânilor la bărbat) sunt efecte care pot

surveni. Administrarea altui medicament antigutos,

colchicina, permite prevenirea acceselor de gută de la

începutul tratamentului.

INHIBITOR CALCIC. Medicament capabil să se opună

intrării calciului în celule. SINONIM: antagonist de calciu.

MECANISM DE ACŢIUNE. Inhibitorii caldei acţionează

modificând contracţia musculară a arterelor.

Ei încetinesc,de asemenea, transmisia influxului nervos

spre muşchiul cardiac, ceea ce corectează unele aritmii

(tulburări ale ritmului cardiac).

INDICAŢII. Această clasă de medicamente este utilizată

în tratamentul insuficienţei coronariene (îndeosebi pentru

angina pectorală şi durerile cardiace) şi al hipertensiunii

arteriale.

CONTRAINDICAŢII. Inhibitorii calcici nu sunt recomandabili

atunci când bolnavul suferă de insuficienţă cardiacă

şi când există tulburări de conducţie, adică ale transmisiei

influxurilor electrice între auricule şi ventricule. Unele

asocieri cu medicamente active pe inimă (antiaritmicele,

derivaţii nitraţi, betablocantele,digitalicelc) sunt întoideauna

delicate şi supravegheate îndeaproape.

EFECTE NEDORITE. Cum toţi inhibitorii calcici cresc

debitul sangvin în ţesuturi, eventuale dureri de cap, bufeuri

de căldură, vertije (în poziţie verticală) pot surveni, dar dispar

adesea ca urmare a tratamentului. Ei antrenează uneori

edeme (umflări) ale gambelor şi o hipotensiune arterială.

INHIBITOR ENZIMATIC. Substanţă medicamentoasă

sau nu, ce reduce activitatea enzimelor hepatice care intervin

în metabolismul (degradarea) altor susbtanţe medicamentoase.

în terapeutică, sunt utilizaţi unii inhibitori enzimatici,

de exemplu, în pancreatitele acute pentru a reduce secreţia

pancreatică.

INJECŢIE sau INJECTARE. Introducere sub presiune

a unui lichid sau a unui gaz în organism.

O injecţie se face cu o sondă, o canulă sau o seringă

dotată cu un ac. Ea necesită o asepsie sau o antisepsic

riguroase, sterilizarea materialului de injectare trebuind să

fie perfectă. Azi, materialul pentru injectare utilizat este de

unică întrebuinţare, adesea, condiţionate steril.

Injecţiile permit să se obţină acţiunea rapidă a unui

medicament şi, de asemenea, să se administreze produse

care ar fi prost tolerate sub altă formă în doze importante.

INJECŢIE INTRADERMICĂ. Introducere prin înţepare,

cu ajutorul unui ac, a unui lichid (medicament, vaccin,

alergen etc.) în derm.

INDICAŢII. O injecţie intradermică permite să se procedeze

Ia vaccinări (B .C.G., împotriva tuberculozei, de exemplu),

la decelarea unei alergii făcând teste de sensibilitate Ia

alergene, la realizarea de intradermoreacţii (I.D.R.) utile

pentru diagnosticarea bolilor ca tuberculoza, bruceloza,

lepra, tularemia etc.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. O injecţie intradermică

necesită precauţii de asepsie: spălarea mâinilor şi

dezinfectarea locului de injectare cu eter etilic sau cu alcool.

Injecţia se face pe faţa interioară a antebraţului, trăgând

puţin de pielea pacientului şi introducând acul fără a depăşi

limita dermului. Tehnica de injectare fiind destul de delicată,

acest tip de injecţie trebuie să fie făcut de un personal

specializat (medic sau asistent medical). Produsul se injectează

lent cu o seringă de capacitate 1-2 mililitri, cu ac scurt

dar cu bizoul (tăietura oblică a vârfului acului) lung. Pielea

se supraînalţă, formează o papulă şi ia aspectul coajei de

portocală atunci când injecţia este bine făcută.

INJECŢIE INTRAMUSCULARĂ. Introducere prin

înţepătură a unui medicament lichid în grosimea unui

muşchi.

INDICAŢII. O injecţie intramusculară, utilizată mai ales

în cazul administrării de produse ca soluţiile uleioase (relativ

dureroase), permite o acţiune mai rapidă şi mai precisă a

medicamentului decât administrarea pe cale orală, dar mai

puţin rapidă şi mai puţin precisă decât cea pe cale venoasă.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Injectarea se practică

într-o regiune în care muşchii sunt groşi, în afara traiectului

vaselor mari sau al nervilor importanţi, cel mai des în fesă.

Pentru a evita nervul sciatic, înşepătura trebuie făcută în

sfertul superoextern al fesei.

Acele, lungi de la 6 la 8 centimetri - mai mult pentru

soluţiile uleioase -, sunt fine şi cu bizoul lung. Utilizarea

unui material de injectare de unică folosinţă a devenit

obişnuită.

Acul este înfundat perpendicular, cu o lovitură seacă,

cu scopul de a evita durerea. Este important să se verifice

că nu curge sânge şi deci că acul n-a pătruns într-un vas

sangvin. Este bine să se alterneze locurile de injectare pentru

a limita riscul formării de mici hematoame sau de mici

induraţii, susceptibile să survină în cursul unor serii lungi

de injecţii, şi tratarea induraţiilor prin aplicarea de comprese

calde de mai multe ori pe zi.

INJECŢIE INTRAVENOASĂ. Introducere a unui

lichid într-o venă prin înţepare.

INDICAŢII. O injectare intravenoasă, prin introducerea

directă a medicamentului în circulaţia sangvină, permite o

acţiune terapeutică difuzată în tot organismul, mai intensă

şi mai rapidă decât pe alte căi. Ea se utilizează atunci când

f 323 INSUFICIENŢĂ AORTICĂ

produsele prescrise sunt iritante şi deci puţin adecvate la

: injectarea intramusculară.

L PREGĂTIRE Şl DESFĂŞURARE. O injecţie intravenoasa

| necesită cunoştinţe anatomice precise (deosebirea venelor

I de artere, localizarea venelor etc.) şi nu poate fi practicată

| decât de un personal specializat, medici sau asistente

[ medicale cu diplomă de specialitate.

f Injecţia se face de cele mai multe ori în plică cotului,

I unde venele sunt mai vizibile comparativ cu alte locuri ale

F corpului, dar ea poate fi făcută şi în venele antebraţului sau

I în cele de deasupra mâinii.

[ Injectarea necesită aplicarea unui garou, destinat să facă

| vena să iasă în evidenţă şi se îndepărtează după ce vena a

ţ fost puncţionată, ceea ce se ştie atunci când intră sânge în

[ seringă. O injecţie intravenoasa se face foarte lent cu seringi

• de capacitate 5-10 mililitri şi cu ace de 4-5 centimetri

i lungime, cu bizou scurt. Injecţia o dată terminată şi acul

I icos, se dovedeşte necesar să se comprime vena trei-patru

j minute pentru a evita formarea unei echimoze.

INJECŢIE SUBCUTANATĂ. Introducere prin înţephură

a unui lichid sub piele. SlNONIM: injecţie hipodermică.

• INDICAŢII. O vaccinare antitetanică sau antigripală, o

- hjectare de insulina, de anticoagulante sau de anestezic

• local se fac printr-o injecţie subcutanată, care permite o

•; difuzare progresivă a produsului.

I, PREGĂTIRE Şl DESFĂŞURARE. O injecţie subcutanată

K poate fi realizată de către personalul nemedical sau chiar

K llecătre pacient. Mai întâi se verifică faptul că nu există

•t «erînseringă,eliminând câteva picături din produs. Injecţia

K •» face pe faţa externă a braţului sau a pulpei, în abdomen

K HH în faţa omoplatului.

B .' Pielea este ţinută între police şi index (degetul mare şi

B ikgctul arătător) şi formează o cută de piele în care acul

K Me înfipt rapid, perpendicular pe piele. Lichidul trebuie

H şi fie injectat lent cu seringi de unică întrebuinţare de

B capacităţi 2-10 mililitri şi cu ace cu bizou lung, lungimea

R acului fiind de 2-5 centimetri. După injectare, acul este scos

B- lepede, fn caz de tratamente îndelungate (tratamente cu

K Işulină pentru diabetici, de exemplu), se diversifică punc-

H |ple de injectare cu scopul de a evita complicaţiile locale

H; (Hpodistrofii, adică bule de grăsime sub piele, de exemplu).

H> ftu£t£ cutii de plastic cu găuri care dau posibilitatea să se

H, Hwfacă acul de la seringă fără riscul de a te înţepa. în unele

H' ^bi< acele folosite sunt obligatoriu incinerate.

B MLAY DENTAR. Obturaţie dentară pregătită în labo-

H| •>)•'după amprenta cavităţii dentare în prealabil curăţată

Hjţ |i>fasonată (zonă cariată, de exemplu) cu scopul de a

BJ ajfconstitui forma anatomică a dintelui.

HJ (ri..Un inlay dentar permite să fie consolidat un dinte sau

Bj li ie restaureze dacă este foarte deteriorat. Se poate face

Bjf ţm metal, porţelan, acrilat.

INSECTICID. Produs de origine sintetică sau vegetală

utilizat pentru distrugerea insectelor.

Insecticidele pot fi răspunzătoare de intoxicaţiile grave

prin absorbţie accidentală, prin inhalaţic sau prin contact.

Semnele variază după familia insecticidului în cauză şi

pot fi digestive (vărsături, diaree, dureri), cardiace (accelerare,

rărire sau neregularitate a ritmului cardiac),

neurologice (tulburări ale mişcărilor, convulsii).

TRATAMENT Şl PREVENIRE. în aşteptarea medicului,

nu trebuie să se încerce a face bolnavul nici să bea, nici să

vomite. După spălarea pielii sau a ochilor cu o mare cantitate

de apă, sau după spălătură gastrică, tratamentul este acela

al simptomclor (asistenţă respiratorie, anticonvulsivante),

deoarece antidoturile au o eficacitate relativă (atropină şi

pralidoximul împotriva organofosforicelor). Prevenirea

constă în păstrarea produselor insecticide departe de copii

şi respectarea strictă a modului de folosire.

INSOLAŢIE. Stare patologică consecutivă unei expuneri

prea îndelungate la soare.

O insolaţie se traduce prin arsuri ale pielii sau ale ochilor

şi prin simptome provocate de creşterea temperaturii în

centrii nervoşi.

în formele grave, temperatura ridicată şi pulsul rapid

(tahicardie) sunt însoţite de dureri de cap şi de burtă, vertije,

greţuri, vărsături şi de orbire temporară. Pot surveni un delir

şi chiar o comă. '

Extinderea arsurilor pielii, de gradul întâi şi al doilea,

determină gravitatea insolaţiei. Leziunile oculare pot merge

de la conjunctivită până la alterări ale retinei, care uneori

sunt ireversibile.

TRATAMENT. Subiectul trebuie să fie lungit într-un loc

răcoros si să bea, dacă este conştient, o soluţie de apă sărată

(jumătate de linguriţă de sare la un litru de apă rece). în

caz de tulburări ale conştientei, el va fi aşezat în poziţia

laterală de securitate, aşteptând îngrijirile medicale şi trezirea

subiectului. Evoluţia conduce, în general, la recuperarea

completă în câteva ore. •• ERITEM SOLAR.

INSTILAŢIE. Metodă terapeutică constând în introducerea

picătură cu picătură a unei soluţii medicamentoase

într-un conduct natural (ureche, nas, trahee, uretră) pentru

a spăla, dezinfecta şi trata acest conduct sau această cavitate.

INSUFICIENŢĂ AORTICĂ. Defect de închidere a

valvulei aorticeîndiastolă.care se traduce printr-un reflux

de sânge în aortă spre ventriculul stâng.

CAUZE. Acestea sunt multiple. Insuficienţa aortică poate

fi consecutivă unui reumatism articular acut: foarte

frecvent în ţările în curs de dezvoltare, acesta tinde să apară

mai rar în ţările industrializate.

Printre alte cauze, se reţin endocardita bacteriană (infecţie

microbiană ce afectează direct val vuia), disecţia aortică

(sângele pătrunde în mod anormal în grosimea peretului

INSUFICIENŢĂ ARTERIALĂ MEZENTERICÂ 324

aortic, pe care-1 separă în două straturi), anevrismui aortei

iniţiale.

SIMPTOME Şl SEMNE. Insuficienţa aortică poate să nu

cauzeze nici un simptom: uneori, în cursul unui examen

medical de rutină, medicul aude un suflu diastolic (zgomot

anormal perceput în timpul diastolei, în cursul fazei de

relaxare, după al 2-lea zgomot) puţin intens, la inimă, puţin

în stânga sternului.

Inima compensează refluxul de sânge în ventriculul

stâng muncind mai puţin. Ea se hipertrofiază şi se dilată

progresiv, dar, atunci când capacităţile ei de adaptare sunt

depăşite, forţa ei contractilă se micşorează şi apar semnele

insuficienţei cardiace stângi.

TRATAMENT. Atunci când insuficienţa aortică este

minimă sau moderată şi fără simptome, nu este necesar nici

un tratament. O simplă supraveghere cardiologică se

impune. Bolnavul trebuie să urmeze un regim hiposodat

(fără sare sau cu cantitate mică de sare), să diminueze

eforturile fizice, să aibă un ritm de viaţă mai ordonat. Atunci

când insuficienţa aortică este importantă, prezentând

simptome sau dovedindu-se evolutivă, tratamentul impune

o înlocuire a părţii deficiente a aortei printr-o valvă

mecanică sau o proteză.