Infirmier 320

Infiltraţiile sunt simplu de realizat atunci când articulaţia

permite un acces uşor (genunchi, cot, canal carpian etc).

Ele nu sunt dureroase, în general. O infiltraţie în articulaţia

şoldului sau în discurile intervertebrale, mai dificile ca

acces, pot necesita un control radiografie, înaintarea acului

fiind urmărită pe un ecran.

INFIRMIER, -Ă. Persoană abilitată să dea îngrijiri pe

baza unei prescripţii medicale sau în funcţie de rolul său

propriu.

în Europa, infirmierii beneficiază de un învăţământ

specific, cu o durată de trei ani în şcoli publice sau particulare,

şi obţin o diplomă de stat.

Infirmierul îşi exercită funcţiile în instituţii de spitalizare

publice sau private, în servicii medicale de la locurile de

muncă, în şcoli, închisori, dispensare, laboratoare şi la

domiciliu. în mediu spitalicesc, infirmierul asigură unele

îngrijiri privind igiena şi viaţa de zi cu zi a bolnavilor cu

participarea ajutoarelor de îngrijire puse sub responsabilitatea

sa. Un infirmier poate, printr-o formare complementară,

să se specializeze în diferite sectoare (anestezie,

reanimare, puericultura, sală de operaţii).

(în România, echivalentul infirmierei este asistenta medicală,

în timp ce infirmiera este ajutorul de îngrijire. N.T.)

INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ. Stare

patologică neevolutivă şi cu o deficienţă intelectuală de cele

mai multe ori moderată, consecutivă unei leziuni cerebrale

perinatale a centrilor motori.

CAUZE. O infirmitate motorie cerebrală (I.M.C.) survine

de cele mai multe ori în cursul ultimelor luni de sarcină în

momentul naşterii, uneori în perioada neonatală (prima lună

de viaţă). Ea este consecutivă suferinţelor perinatale ale

copilului, oricare ar fi cauza lor: infecţie survenită în cursul

sarcinii, hipoxie sau anoxie (diminuarea sau suprimarea

oxigenului în ţesuturi) în cursul naşterii; infecţie a fătului;

malformaţie cerebrală. Se întâmplă ca nici o cauză să nu

poată fi pusă în evidenţă. Atunci când o infirmitate motorie

cerebrală intervine în perioada de copil mic, ca se explică

prin afecţiunile dobândite; o encefalită, o meningită

(infecţia membranelor protectoare ale encefalului), sau un

traumatism cranian, de exemplu.

SIMPTOME. O infirmitate motorie cerebrală se caracterizează

printr-o paralizie (diplegie, hemiplegie sau tetraplegie),

mişcări involuntare şi anormale, o pierdere a

echilibrului,o absenţă a coordonării în mişcări şi uneori prin

tulburări neurologice, senzitive, senzoriale, mintale sau

nervoase (tulburări de auz, crize de epilepsie). Gradul de

incapacitate este extrem de variabil şi merge de la o uşoară

neîndemânare şi mişcări stângace în mers până la o

imobilitate completă.

DIAGNOSTIC. Leziunile cerebrale responsabile de o infirmitate

motorie cerebrală pot fi puse în evidenţă prin noile

tehnici de imagerie medicală, ca imageria cu rezonanţă

magnetică (I.R.M.).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Nu există actualmente

tratament al acestei boli. Subiectul atins poate totuşi să

progreseze în controlul muşchilor şi în menţinerea echilibrului

mulţumită fizioterapiei şi în controlul limbajului

mulţumită ortofoniei.

Subiecţii cu o infirmitate motorie cerebrală pot, de cele

mai multe ori, să ducă o viaţă apropiată de cea normală.

•+ HANDICAP.

INFLAMATOR. Care este caracterizat sau cauzat de o

infiamaţie.

INFLAMATIE. Reacţie localizată a unui ţesut, consecutivă

unei agresiuni (rănire, infecţie, iradiere etc).

O infiamaţie se manifestă prin patru semne principale:

roşeaţă, căldură, tumefacţie (umflătură), durere. Atunci când

ţesutul suferă o agresiune, celule specializate, mastocitele,

eliberează histamină şi serotonină, care stimulează vasodilataţia

în partea afectată, ceea ce provoacă înroşire şi

încălzire. Capilarele (mici vase sangvine), supraîncărcate,

lasă să scape lichid, care se infiltrează în ţesuturi, antrenând

aici o umflătură şi cauzând o senzaţie dureroasă

provocată prin stimularea terminaţiilor nervoase locale.

Inflamaţia este însoţită, de obicei, de o acumulare de

globule albe care contribuie la asanarea şi la restaurarea

ţesuturilor deteriorate. Ea constituie deci o reacţie de apărare

a organismului împotriva agresiunilor. Atunci când

inflamaţia este prea importantă pentru a regresa spontan,

este combătută cu corticosteroizi sau cu antiinflamatoare

nesteroidiene.

INFRAROŞU. Radiaţie situată, în spectrul electromagnetic,

imediat după banda roşie din spectrul luminii

vizibile.

Radiaţiile infraroşii sunt utilizate pentru acţiunea lor

termogenă în tratamentul de completare al unor afecţiuni:

ele calmează durerile reumatismale, lumbago şi durerile

intercostale, activează circulaţia, ameliorează tulburările

circulatorii cutanate şi favorizează procesele de cicatrizare.

INGINERIE GENETICĂ. Totalitate a tehnicilor care

permit manipularea acizilor nucleici (A.D.N., A.R.N.) în

laborator. SINONIME: manipulări genetice, tehnici de

biologie moleculara.

Ingineria genetică permite să se izoleze o genă şi să fie

produsă în cantităţi mari. Aceasta poate fi utilizată pentru

diagnosticarea unei boli ereditare (de exemplu la făt).

Ingineria genetică studiază, de asemenea, mecanismele care

permit exprimarea acestei gene în celule. Izolând gena, se

poate, de asemenea, să se producă, în mari cantităţi, proteina

a cărei sinteză o condiţionează, cu scopul de a utiliza

proteina respectivă în terapeutică. Astfel,este posibil sase

realizeze prin inginerie genetică insulina umană, pentru

321 INHIBITOR AL SINTEZEI ACIDULUI URIC

tratarea subiecţilor diabetici, sau factorul VIII pentru a trata

hemofilicii A. Proteinele astfel produse sunt mai sigure

decât cele extrase din prelevate de la oameni, care riscă să

fie contaminate viral. în sfârşit, ingineria genetică va permite

ca genele izolate, atunci când tehnica va fi pusă la punct,

să poată fi folosite pentru tratarea, în mod definitiv, a bolilor

genetice.

INHALARE sau INHALAŢIE. Absorbţia unor medicamente

pe căile respiratorii.

DIFERITE TIPURI DE INHALAŢIE

• Inhalaţia unui aerosol permite absorbţia unor particule

lichide de substanţă terapeutică, inspirată direct în nas şi

în partea posterioară gurii.

Ulnhalafiaprinfumigaţie constă în respirarea vapori lor de

apă degajaţi de un decoct de plante ca eucaliptul sau de un

amestec de apă fiartă şi esenţă balsamică. Esenţele balsamice

cele mai obişnuite şi cele mai eficace sunt mentolul

şi smirna.

INDICAŢII. O inhalaţie permite dezinfecţia şi descongestionarea

nasului şi sinusurilor în cursul guturaiului şi al

sinuzitelor. în cazul unei laringite, inhalarea unui antiseptic

completează un tratament antiinflamator.

MOD DE ADMINISTRARE. Un inhalator sau un vas

acoperit cu un con perforat făcut din metal emailat sau din

hârtie,în perforaţia căruia subiectul introduce nasul şi gura,

permite să se realizeze o inhalaţie.

INHIBITOR AL COAGULĂRII. Substanţă naturală

sau medicamentoasă susceptibilă să oprească sau să încetinească

procesul de coagulare.

Printre moleculele anticoagulante fiziologice (inhibitoare

ale coagulăriii), se găsesc antitrombina III, proteinele

CşiS şi inhibitorul căii intrinseci. Deficitul lor provoacă

formarea de cheaguri în sistemul venos (embolie pulmonară,

debită) şi uneori şi în sistemul arterial.

Efectele nefaste induse de deficitele de inhibitori ai

coagulării sunt prevenite prin luarea de anticoagulante pe

cale orală.

Substanţele medicamentoase anticoagulante (heparina.

antivitaminele K) sunt destinate să împiedice coagularea

tncazul pacienţilor care au risc de tromboză (flebită, imobilizare

prelungită, purtatul unei proteze valvulare cardiace).

ţţNHIBITOR AL ENZIMEI DE CONVERSIE.

Medicament capabil să blocheze acţiunea enzimei care

transformă angiotensina I (proteină prezentă în sânge),

inactivă, într-o formă activă, angiotensina II.

INDICAŢII. Inhibitorii enzimei de conversie, sau I.E.C.,

«unt utilizaţi în tratamentul hipertensiunii arteriale şi al

insuficienţei cardiace. Recent, a fost pusă în evidenţă importanta

lor ca protector în urmările unui infarct miocardic.

CONTRAINDICAŢII ŞI MOD DE ADMINISTRARE.

ikeste medicamente sunt contraindicate în caz de alergie

la produs şi în caz de sarcină. Administrarea este orală,

asociată uneori cu prescrierea unui diuretic, ceea ce

presupune o supraveghere a funcţiei renale.

EFECTE NEDORITE. Acestea sunt în principal ameţeli,

dureri de cap, o oboseală, o tuse; mai rar, greţuri, o diaree,

palpitaţii, reacţii alergice, o scădere bruscă a tensiunii

arteriale, o insuficienţă renală, care pot impune reducerea

dozelor sau oprirea luării medicamentului.

INHIBITOR AL MONOAMINOXIDAZEI. Medica

ment utilizat fie ca antidepresiv, fie ca antiparkinsonian.

FORME PRINCIPALE ŞI MECANISM DE ACŢIUNE.

Inhibitorii monoaminoxidazei (I.M.A.O.) sunt reprezentaţi,

în principal, de iproniazid, nialamidă şi toloxaton.

Monoaminoxidaza, a cărei sinteză o inhibă aceste substanţe,

este o enzimă care împiedică degradarea catecolaminelor

creierului şi ale sistemului simpatic (adrenalină, noradrenalină,

serotonină, feniletilamină).

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Inhibitorii de

monoaminoxidaza sunt indicaţi în tratamentul depresiilor

care rezistă la antidepresoarele imipraminice, denumite

tnciclicc (I.M.A.O. A. şi neselective), şi în cel al bolii lui

Parkinson şi a sindroamelor parkinsoniene (I.M.A.O. B.).

Ei sunt contraindicaţi în caz de delir, de stare maniacală,

de antecedente vasculare cerebrale - mai ales la persoanele

în vârstă -, de atingere hepatică gravă, de anestezie generală.

EFECTE NEDORITE. Se pot observa o hipertensiune

ortostatică (ameţeli la ridicare şi în poziţie verticală), dar

şi crize hipertensive, tulburări neurologice (hiperreflexivitate,

polinevrită, convulsii), insomnii, chiar o formă gravă

de hepatită, zisă fulminantă.

INTERACŢII ŞI PRECAUŢII DE UTILIZARE. în

principiu, nici un medicament nu trebuie să fie asociat cu

inhibitorii de monoaminoxidaza. Băuturile alcoolice şi

alimentele care conţin amine biogene (brânzeturi fermentate,

banane, ficat de pasăre, vin roşu etc.) sunt interzise din cauza

riscului de hipertensiune pe care-1 antrenează.

INHIBITOR AL SINTEZEI ACIDULUI URIC.

Medicament hipouricemiant, care micşorează sinteza

acidului uric în ficat, rinichi şi mucoasa intestinală.

FORME PRINCIPALE Şl MECANISME DE ACŢIUNE.

Inhibitorii de acid uric sunt alopurinolul şi tiopurinolul.

Alopurinolul este un inhibitor al xantinoxidazei, enzimă care

permite transformarea bazelor purinice (substanţe azotate)

şi, mai cu seamă, conversia hipoxantinei în xantină apoi

în acid uric. Tiopurinolul exercită un efect inhibitor retroactiv

(după metabolizare) asupra precursorilor de hipoxantină.

Aceste medicamente sunt administrate amândouă pe

cale orală.

INDICAŢII Şl CONTRAINDICAŢII. Inhibitorii sintezei

de acid uric sunt indicaţi în tratamentul de fond al gutei şi