317 Infarct miocardic

chiar toracice (infarct miocardic). Ele trebuie deci să conducă

la consultarea unui medic.

Vindecarea unei indigestii cauzate de un exces alimentar

este spontană, favorizată de dietă şi de odihnă.

INDUCTOR AL OVULAŢIEI. Medicament utilizat

pentru a provoca ovulaţia la femeie (expulzia unui ovul de

către ovar spre trompa uterină).

Inductorii de ovulaţie cuprind trei grupe de produse:

clomifenul; gonadotrofinele umane provenind din urina

femeilor aflate la menopauză (hormonul gonadotrofic de

menopauză sau h.M. G.) sau a femeilor gravide (hormonul

corionic gonadotroginic sau h.C.G.); analogii de gonadoliberină

sau LH-RH (hormonul produs de hipotalamus), ca

buserelina, leuprorelina, triptorelina, care acţionează ca şi

LH-RF eliberând hormonul luteinizant.

Inductorii ovulaţiei sunt indicaţi în tratamentul sterilităţilor

feminine îndeosebi. în plus, ei stimulează şi formarea

de spermatozoizi în testicul şi sunt deci indicaţi în tratamentul

sterilităţilor masculine. Administrarea se face pe cale

orală sau prin injecţii.

Inductorii ovulaţiei sunt contraindicaţi în caz de sarcină

şi de tumoră a aparatului genital sau a creierului.

INDUCTOR ENZIMATIC. Susbtanţă, medicamentoasă

sau nu,care stimulează activitatea enzimelor hepatice

ce intervin în metabolismul (degradarea) altor substanţe

medicamentoase.

Inductorii enzimatici pot fi medicamente (fenobarbital,

fenitoin, rifampicină etc.) sau produse de diverse origini

(alcool, tutun etc). -> INHIBITOR ENZIMATIC.

INFARCT. Necroză (moarte tisulară) care survine într-o

regiune a unui organ şi este legată de o oprire bruscă a

circulaţiei sangvine arteriale.

INFARCT CEREBRAL. Necroză a unei părţi mai mult

sau mai puţin importante a encefalului, legată de obstrucţia

uneia din arterele care îl irigă. SINONIM: ramolisment

cerebral.

Infarctul cerebral este forma cea mai gravă a ischemiei

cerebrale (micşorarea aporturilor sangvine arteriale la

creier). Cauza cea mai frecvent constatată este o tromboză

(obstrucţia cu un cheag sau trombus), favorizată de prezenţa,

în interiorul arterei, a unei plăci de aterom (depunere de

colesterol). O a doua cauză este embolia, migrarea unui

fragment de trombus sau a unei plăci de aterom situate în

amonte, pe o arteră (carotidă sau aorta toracică) sau în inimă.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea depind de teritoriul

cerebral al necrozei, deci de artera implicată. Construcţia

unei ramuri a carotidei interne provoacă o hemiplegie,

uneori o afazie (tulburare de vorbire). Obstrucţia unei ramuri

a trunchiului bazilar (arteră născută din reunirea a două

trtere vertebrale,destinată părţii posterioare a cerebelului)

provoacă fie tulburări vizuale complexe (pierderea unei părţi

a câmpului vizual, tulburarea recunoaşterii vizuale), fie un

sindrom altern (hemiplegia uneia din părţi, paralizia feţei

de pe cealaltă parte) sau un sindrom cerebelos şi vestibular

(tulburări ale coordonării mişcărilor, vertije).

DIAGNOSTIC Şl TRATAMENT. Diagnosticul se pune pe

baza unei examinări scaner.

Tratamentul, în faza acută, este îndeosebi cel al simptomelor:

el vizează menţinerea funcţiilor vitale, evitarea

extinderii leziunilor şi complicaţiilor legate de imobilizarea

la pat. Pe termen lung, medicamentele anticoagulante sau

antiagregante evită recidivele. Evoluţia se face în mod

obişnuit spre o recuperare treptată a deficitului sau deficitelor

neurologice (motricitate, limbaj); recuperarea este

ajutată prin adaptarea ei la fiecare caz.

INFARCT MEZENTERIC. Necroză a intestinului

consecutivă unei obstrucţii vasculare. SINONIM: infarct

enleromezenteric.

Infarctul mezenteric poate fi arterial (embolie, tromboză

a unei artere) sau venos (tromboză a unei vene).

Simptomele sunt: dureri abdominale violente, vărsături,

uneori diaree şi stare de şoc. Diagnosticul se bazează îndeosebi

pe rezultatele examenelor radiologice (arteriografie).

Tratamentul este chirurgical: rezecţia segmentelor de

intestin necrozate, restabilirea permeabilităţii arteriale.

Spitalizarea într-un serviciu de reanimare chirurgicală este

indispensabilă.

Prognosticul, relativ sever, depinde de vechimea şi

importanţa infarctului.

INFARCT MIOCARDIC. Necroză a unei părţi mai

mult sau mai puţin importante de miocard (muşchiul

cardiac), consecutivă unei obstruări bruşte a unei artere

coronare.

în cursul infarctului miocardic, irigarea inimii nu se mai

face; lipsite de sânge şi de oxigen, celulele miocardului mor,

eliberând enzimele lor cardiace care distrug ţesutul

înconjurător.

Bărbaţii sunt cel puţin de două ori mai frecvent afectaţi

decât femeile, adesea înaintea vârstei de 60 de ani.

CAUZE. Obstrucţia arterei coronare este aproape întotdeauna

consecinţa formării unui trombus (cheag) pe o placă

de aterom, constituită din depuneri de colesterol, pe peretele

pacienţii care prezintă factori de risc ca tabagismul, hipertensiunea

arterială, nivelul de colesterol mai mare de

3,40 grame la litru, diabetul, sedentarismul, surmenajul

profesional.

SIMPTOME ŞI SEMNE. în aproximativ jumătate din cazuri,

infarctul miocardic se produce după o perioadă mai mult

sau mai puţin lungă în timpul căreia subiectul suferă de

angină pectorală (angor), crize dureroase survenind fie la

mers, în particular pe frig şi pe vânt, fie în repaus, de

preferinţă noaptea. Aceste dureri (senzaţii de strângere, de

INFARCT OSOS

arsuri, uneori de strivire) sunt resimţite în spatele sternului

şi pot iradia în braţul stâng, spre falcă, uneori în spate; ele

dispar în două sau trei minute.

în jumătate din cazuri, infarctul este inaugural, adică

nu este precedat de nici o manifestare dureroasă care să

permită prevederea apariţiei lui. Infarctul se manifestă

printr-o durere violentă de acelaşi tip ca cea de angor, dar

de obicei mai intensă şi mai lungă (de mai mult de 30 minute

până la câteva ore). Ea iradiază adesea mai amplu în ambele

braţe, în falcă şi în spate. în unele cazuri, durerea se asociază

cu o creştere a tensiunii arteriale, urmată de scăderea ei

persistentă. în răstimp de 24 până la 36 de orc apare o febră

de intensitate medie care scade treptat.

Unele infarcte, denumite „nerecunoscute" sau „ambulatorii",

nu se manifestă prin nici un semn clinic; ele nu sunt

detectate decât accidental, cu ocazia unei electrocardiograme.

DIAGNOSTIC. Acesta poate fi pus încă de la primele ore

prin două examene complementare: pe de o parte dozarea,

în sânge, a enzimelor cardiace, care pun în evidenţă o

creştere a creatinkinazei, enzimă eliberată de către celulele

miocardului atunci când ele sunt distruse; pe de altă parte

electrocardiograma,care arată semnele unei suferinţe acute

a miocardului (undele Q de necroză) în cursul opririi fluxului

sangvin într-una din arterele coronare.

TRATAMENT. Acesta a progresat considerabil în decursul

ultimilor cincisprezece ani. De îndată ce se suspectează un

infarct, pacientul trebuie să fie spitalizat de urgenţă, pus

sub supravegherea electrocardiografică permanentă şi

supus unui tratament trombolitic (injectarea unei substanţe

care să vizeze distrugerea cheagului, ca streptokinaza şi

urokinaza); de asemenea, i se administrează trinitrină, care

exercită un efect vasodilatator asupra arterelor coronare.

Alte medicamente (betablocante, aspirină, heparină) sunt

asociate în continuare cu scopul de a micşora necesităţile

în oxigen ale muşchiului cardiac şi de a preveni o recidivă

prin formarea unui nou cheag.

Astăzi se insistă pe precocitatea tratamentului iniţial

trombolitic, care poate fi început la domicliul pacientului

sau în ambulanţa specializată în îngrijiri de urgenţă mobile.

în paralel, o radiografie a arterelor coronare (coronarografie)

permite să se decidă asupra unei eventuale dezobstrucţii

a arterei astupate. Aceasta se realizează prin

angioplastie transcutanată: o sondă cu balonaş este introdusă

prin piele apoi este împinsă în circulaţia arterială până

la coronară, care este dilatată prin umflarea balonaşului.

Coronarografia prezintă în plus avantajul de a permite un

bilanţ al leziunilor; dacă ea a dezvăluit leziuni multiple (mai

multe artere îngustate), poate fi propus un pontaj aortocoronarian;

acesta constă în grefarea unui fragment de venă

sau de arteră între aortă şi artera coronară, în aval de

obstrucţie.

O spitalizare pentru infarct se întinde, în funcţie de

gravitatea accidentului vascular, pe o perioadă de una sau

două săptămâni aproximativ. Ea poate fi urmată de o şedere

la o casă de odihnă. Reluarea activităţii este de cele mai

multe ori posibilă într-un interval de la 6 săptămâni (pentru

un infarct mic) până la 3 luni după infarct.

EVOLUŢIE. Aceasta depinde în cea mai mare măsură de

întinderea infarctului; poate surveni o moarte subită mai

ales în primele ore care urmează crizei, ceea ce justifică o

spitalizare pe cât de rapidă posibil. Uneori apar complicaţii

chiar din timpul primelor zile: insuficienţă cardiacă, ruptura

unuia din cei doi stâlpi ai valvulei mitrale sau, mult

mai rar, perforarea peretelui cardiac necrozat.

PREVENIRE. Prevenirea infarctului de miocard constă, în

principal, în suprimarea factorilor de risc: încetarea

fumatului, tratarea hipertensiunii arteriale, a diabetului sau

a hipercolesterolemiei. Ea mai presupune şi tratarea imediată

a oricărui angor; un angor zis „instabil", adică unul

care se manifestă prin dureri frecvente şi persistente, constituie

o ameninţare serioasă de infarct şi necesită o coronarografie,

care va permite realizarea bilanţului necesar.

INFARCT OSOS. Leziune a ţesutului osos consecutivă

unei obturări a arterei care irigă zona osoasă în cauză.

Toate cauzele de tromboză (formarea unui cheag într-un

vas) arterială pot să se afle la originea unui infarct osos.

Infarctul osos poate să nu antreneze nici o tulburare dacă

sectorul de os atins este redus. Atunci când infarctul osos

se produce în vecinătatea unei articulaţii, pe capul femural

sau la condilul tibial de exemplu, el antrenează o osteonecroză

(necroză osoasă) provocând o deformare a articulaţiei,

ceea ce face necesară punerea unei proteze, deformaţia

trebuind să fie tratată prin chirurgie ortopedică.

INFARCT PULMONAR. Necroză a unei părţi mai mult

sau mai puţin importante de parenchim (ţesut funcţional)

pulmonar, legată de o obstrucţie brutală a unei ramuri a

arterei pulmonare.

Un infarct pulmonar survine în aproximativ 10% din

cazurile de embolie pulmonară, constituind una din

complicaţiile ei. Infarctul pulmonar este provocat fie de

către un trombus (cheag), fie de către un embol (cheag care

a migrat dintr-un alt vas al organismului). Semnele care îl

caracterizează sunt o durere toracică, o jenă respiratorie, o

hemoptizie (scuipat cu sânge), asociate cu o febră.

Tratamentul constă în administrarea de mediaimcnit

anticoagulante.

INFECŢIE. Invazie a unui organism viu de către microorganisme

patogene care acţionează prin multiplicarea lor

(virulenţă) şi eventual prin secretarea de toxine. O infecţie

poate fi localizată sau generalizată, exogenă (provocată de

germeni provenind din mediul înconjurător) sau endogenă

(germeni provenind de la bolnav însuşi).

CAUZE. O infecţie se dezvoltă atunci când mijloacele

naturale de apărare ale organismului nu pot s-o împiedice;

ceea ce determină apariţia sau nu a unei boli infecţioase

319 INFILTRAŢIE TERAPEUTICĂ

este raportul între calitatea mijloacelor imunitare, mai mult

sau mai puţin compromise într-o perioadă variabilă, şi

puterea patogenică a germenului respectiv.

O infecţie oportunistă este o infecţie cauzată de un

microorganism care nu provoacă boala la un subiect purtător,

dar care devine patogen în cazul unei imunodepresii

(alterarea mijloacelor imunitare).

SIMPTOME ŞI SEMNE. O infecţie generalizată se traduce

printr-o febră ridicată, frisoane şi o alterare a stării generale.

O infecţie locală generează o inflamare a regiunii infectate,

care se traduce printr-o durere, o ro.şeaţă, un edem, formarea

unui abces umplut de purori (infecţii cu germeni piogeni),

uneori o creştere a temperaturii.

TRATAMENT Şl PREVENIRE. Se asociază un tratament

specific (antibacterian, antiviral etc.) împotriva microorganismului

în cauză cu un tratament al simptomelor (febră,

dureri); în formele grave poate fi necesară o reanimare în

serviciu spitalier.

Prevenirea constă într-o bună igienă (privind bacteriile,

ciupercile etc.) şi în vaccinarea împotriva unor microorganisme

(bacterii, virusuri).

INFECŢIE NOZOCOMIALĂ. Infecţie contractată în

cursul unei spitalizări. SINONIM: infecţie (inlra)spitalicea.scd,

infecţie nosocomiala.

CAUZE. Factorii de infecţii nozocomiale sunt multipli şi

în evoluţie constantă. Astăzi, spitalul îngrijeşte bolnavi din

ce în ce mai fragili, execută acte chirurgicale din ce în ce

mai grele şi invazive care constituie tot atâtea porţi de intrare

pentru infecţii (sonde vezicale, eatetere vasculare, ventilaţie

artificială etc). Astfel, frecvenţa de apariţie a acestor infecţii

este variabilă după tipul îngrijirilor acordate (mai ridicată

în cadrul serviciilor de îngrijire intensivă, de reanimare),

după durata spitalizării (mai ridicată în serviciile cu

spitalizare îndelungată şi de reeducare funcţională din cauza

prezenţei escarelor, sondelor stabile, care favorizează infecţiile

şi, în sfârşit, după vulnerabilitatea subiecţilor: bolile

acute grave,organism fragilizat prin vârsta înaintată sau din

contra, vârste foarte mici, un cancer, alcoolismul cronic,

imunosupresia legată de SIDA, de imunoterapiile anti-

«nceroase sau de grefele de organe.

PREVENIRE. în toate cazurile, este important să se asigure

controlul şi supravegherea infecţiilor spitaliceşti pentru a

k aduce la niveluri cât mai scăzute posibil în funcţie de

lectorul de activitate. Acest nivel apare efectiv ca un

indicator al calităţii şi securităţii îngrijirilor, precum şi al

igienei unei instituţii (spital „curat"). O bună formare a

personalului de îngrijire, o strategie de prevenire şi de

control al infecţiilor spitaliceşti, respectarea regulilor de

igienă spitalicească după actele practicate (asepsia sau igiena

ligrijirilor în mediu septic) sunt polii luptei împotriva

infecţiei spitaliceşti.

INFECŢIE (INTRA)SPITALICEASCĂ. > INFECŢIE

NOZOCOMIALĂ.

INFECŢIE URINARĂ. Prezenţă de germeni şi de puroi

în căile urinare.

Infecţiile urinare sunt extrem de frecvente. La copil, ele

sunt provocate de anomaliile congenitale (îngustarea congenitală

a ureterei, megaureteră, refluxul vezicorenal).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Toate organele genitourinare pot

fi atinse: testiculul şi epididimul (orhiepididimită), prostata

(prostatită), uretra (urctrită), vezica (cistită), bazinetul

rinichiului (pielonefrită) etc. Simptomclc infecţiilor urinare

depind de organul atins. Cel mai des este vorba de tulburări

de micţiune: arsuri, dureri, micţiuni frecvente chiar, în cazul

infecţiei unui ţesut (prostată, testicul, rinichi) sau de retenţie

a urinei infectate (în vezică, în rinichi), febră ridicată,

asociată uneori cu frisoane.

DIAGNOSTIC. Acesta se pune în urma examenului

citobacteriologic al urinei (E.C.B.U.), care permite să se

pună în evidenţă germencle responsabil - cel mai des Gram

negativ (E.scherichia coli, de exemplu) şi asociat cu numeroase

leucocite alterate (puroi) - şi în urma efectuării

numărătorii; numărul de germeni trebuie să fie mai mare

sau cel puţin egal cu 100 000 pe milimetru de urină pentru

a afirma realitatea infecţiei.

COMPLICAŢII. Dacă infecţia nu este tratată destul de rapid

sau eficace, uneori apar complicaţii: abces al testiculului

sau al prostatei la bărbat, abces al rinichiului, pionefroză

(supuraţia ţesutului renal şi a căilor urinare adiacente),

flcgmon perinefretic. în plus, infecţia poate fi agravată de

o stare patologică preexistentă ca diabetul sau imunopresia

(SIDA).

TRATAMENT. Acesta comportă o antibioterapie aleasă în

funcţie de rezultatele antibiogramei, precum şi tratarea unei

eventuale cauze favorizante, care ameninţă cu recidiva

infecţiei urinare.

Este posibil, în caz de cistită recidivantă, să se urmeze

o antibioterapie preventivă luând în fiecare zi, sau la

2-3 zile, antibiotice în foarte mici cantităţi, timp de mai

multe luni în continuare.

INFECŢIOLOGIE. Totalitate a disciplinelor medicale

consacrate studiului bolilor infecţioase.

INFILTRAŢIE TERAPEUTICĂ. Injectare cu ajutorul

unui ac a unei substanţe medicamentoase sau anestezice

într-o structură anatomică delimitată.

O infiltraţie are drept scop a face ca substanţa injectată,

astfel concentrată pe regiunea de tratat, să fie mai eficace

decât dacă ar fi administrată pe cale generală. Unele substanţe

- ca acidul osmic sau substanţele radioactive, utilizate

pentru a distruge membrana sinovială bolnavă - nu pot fi

administrate decât prin infiltraţie.