Incompatibilitate transfuzionala.

Imposibilitate de a transfuziona sângele unui individ altui

individ din cauza unui conflict între antigenele donatorului

şi anticorpii primitorului.

O incompatibilitate transfuzională apare de cele mai

multe ori când globulele roşii ale donatorului poartă antigenele

recunoscute de către anticorpii prezenţi la primitor,

care distrug globulele roşii ale donatorului: aşa se explică

incompatibilităţile între indivizii aparţinând unor grupuri

sangvine diferite din interiorul sistemului ABO. Anticorpii

în cauză pot fi fiziologici (sistemul ABO) sau dobândiţi;

ei sunt denumiţi în acest ultim caz aglutinine neregulate.

Aceste incompatibilităţi sunt răspunzătoare de accidente

de o gravitate variabilă: ineficacitatea transfuziei, febră,

frisoane, stare de rău, icter, insuficienţă renală, stare de şoc.

PREVENIRE. Prevenirea accidentelor legate de incompatibilitatea

transfuzională se bazează pe respectarea strictă a

regulilor transfuzionale. Grupurile sangvine ABO şi Rhesus

sunt determinate sistematic şi, ca regulă generală, grupul

ABO al donatorului trebuie să fie identic cu grupul ABO

al primitorului. Căutarea aglutininclor neregulate este obligatorie.

-+ GRUP SANGVIN.

INCONTINENTIA PIGMENŢI. Afecţiune creditară

caracterizată prin leziuni cutanate asociate cu atingeri

viscerale. SINONIM: boala a lui Bloch-Sulzber^er.

INCONTINENŢĂ DE FECALE. Pierdere a controlului

sfincterului anal, incapabil să reţină scaunele.

Incontinenţa de fecale poate avea cauze foarte diverse,

unele mecanice (distrugerea sfincterului anal printr-o infecţie,

o tumoră, o rană), altele nervoase (secţionarea nervilor

care comandă sfincterul în cursul unei intervenţii chirurgicale

privind un cancer de rect, o paralizie, o boală

cerebrală).

Reeducarea controlului sfincterian este dificilă; totuşi,

ca poate, în unele cazuri (slăbirea aparatului sfincterian),

să aducă o ameliorare a incontinenţei.

INCONTINENŢĂ URINARĂ. Pierdere involuntară

a urinei.

Incontinenţa urinară nu trebuie să fie confundată nici

cu enurezia (pierderea involuntară de urină în timpul

somnului), nici cu imperiozitatea micţională (micţiunea

involuntară în cursul unei necesităţi deosebit de imperioase

de a micţiona). Incontinenţa urinară, la rândul ei, prezintă

două forme: ea poate fi permanentă sau poate surveni la

efort.

Incontinenţa urinară permanentă. Incontinenţa urinară

permanentă este consecutivă unei deficienţe a sfincterului

vezicii şi a uretrei provocată de o boală neurologică

sau de un traumatism care alterează comenzile nervoase ale

vezicii şi sfincterclor. Ea mai poate apărea după o fractură

de bazin însoţită de o ruptură a uretrei sau ca urmare a unei

intervenţii chirurgicale asupra prostatei. Incontinenţa urinară

permanentă se manifestă printr-o scurgere inconsolabilă

de urină.

TRATAMENT. Aceasta constă în reeducarea sfincterului

şi muşchilor perineului prin mişcări de gimnastică sau cu

ajutorul unor stimulatori musculari, mici sonde electrice

nedureroase care, introduse în rect prin anus, permit

stimularea acestor muşchi în mod artificial. în caz de eşec,

se poate practica o intervenţie chirurgicală.

Incontinenţa urinară de efort. Incontinenţa urinară de

efort survine mai ales la femeia în vârstă sau după numeroase

naşteri. Ea poate avea drept cauză fie o atrofiere a

muşchilor perineului care susţin vezica, fie o coborâre a

colului vezicii, fie o slăbiciunea sfincterului. Pierderea de

urină survine ca urmare a contracţiilor brutale ale muşchilor

abdominali care survin, de exemplu, în urma transportării

unei greutăţi, unei izbucniri în râs sau unei crize violente

de tuse sau strănuturilor.

TRATAMENT. Acesta face apel la o reeducare a sfincterului

şi a muşchilor perineului. în caz de eşec al reeducării,

tratamentul chirurgical dă rezultate foarte bune.

INCUBATOR. Incintă închisă destinată izolării unui

nou-născut fragil şi menţinerii lui în condiţii apropiate de

cele din uterul matern permiţând în acelaşi timp acordarea

îngrijirilor necesare.

INCUBAŢIE. Perioadă care se scurge între contaminarea

organismului cu un agent patogen infecţios şi apariţia

primelor semne ale bolii.

Durata de incubaţie este variabilă după natura afecţiunii.

Cunoaşterea duratelor de incubaţie caracteristice bolilor

permite să stabilească data la care a avut loc contaminarea.

Ea mai permite şi invers să se prevadă data eventualei

apariţii ale primelor semne ale bolii după un contact

contaminant.

Numeroase boli, ca varicela şi rujeola, sunt contagioase

chiar de la începutul perioadei de incubaţie. ~* CONTAGIUNE.

INDIGESTIE. Indispoziţie care asociază durerilor abdominale,

greţurile şi vărsăturile.

Termen din limbajul curent, indigestia poate desemna

o intoxicaţie alimentară sau consecinţele luării unei mese

copioase, numită pe nedrept „criză de ficat". Totuşi, astfel

de simptome pot fi şi manifestarea altor boli abdominale,