313 Imunodeficienţă

IMPLANT MEDICAMENTOS. Medicament radioactiv

introdus chirurgical sau nu sub piele în ţesutul celular.

Implanturile medicamentoase sunt destinate difuzării

conţinutului lor (local sau în ansamblul organismului) în

mod regulat şi permanent. Acţiunea lor se întinde pe o

durată proprie fiecăruia, putând merge de la câteva săptămâni

la mai mulţi ani. Ele se resorb lent.

IMPOTENŢĂ. Incapacitate a unui bărbat de a obţine sau

de a menţine o erecţie şi, din acest motiv, de a avea un raport

sexual satisfăcător.

Impotenţa desemnează de asemenea, dar în mod abuziv,

tulburările ca ejacularea precoce sau cea retardată.

CAUZE. Impotenţa, care poate fi observată la orice vârstă

la bărbatul adult, este provocată de tulburări de origine

organică sau psihică.

• Impotenta organica poate fi consecutivă unor afecţiuni

vasculare, neurologice sau endocrine, care au răsunet asupra

organelor ce permit erecţia, în particular nervii, vasele sangvine

şi corpii cavernoşi ai penisului: diabetul, ateroscleroza,

arterita, alterarea venelor peniene insuficienţa suprarenală,

boala lui La Peyronie, alcoolismul, tabagismul .toxicomania

(faţă de opiacee mai ales). Impotenţa poate, de asemenea,

să survină în urma unei intervenţii chirurgicale (ablaţia prostatei,

a vezicii sau a rectului) sau în urma unei leziuni a

măduvei spinării, provocând întreruperea plexului nervos

(intersectarea mai multor ramuri nervoase) al bazinului. Medicamentele

utilizate împotriva tensiunii arteriale sunt uneori

| responsabile de impotenţă, ca de exemplu psihotropele.

• Impotenţa psilwgend răspunde de cele mai multe ori unuia

î sau mai multor eşecuri resimţite ca devalorizante în faţa

unei partenere sau unei prea mari angoase în momentul

raporturilor amoroase.

SIMPTOME ŞI SEMNE. în cursul impotentelor psihogene

există erecţii normale inconştiente, mai ales în timpul

somnului, sau conştiente, la trezire în mod deosebit, dar în

afara oricărei situaţii amoroase.

,'j, TRATAMENT

\ • Tratamentul impotenţei organice constă întâi de toate în

tratarea afecţiunii în cauză. Când aceasta nu este de-ajuns,

• • în caz de arterită de exemplu, se recurge la injecţii intra-

!

cavernoase cu papaverină sau cu alt produs care antrenează

Oerecţie temporară sau aplicarea unei proteze peniene care

permite o erecţie artificială.

f i Tratamentul impotenţei psihogene face apel la psihoterapie.

Prezenţa partenerei în cursul conversaţiilor medicale

1 este uneori benefică. Recurgerea la psihotrope (anxiolitice,

I antidepresive) nu poate fi făcută decât cu măsură şi limitată

| ti timp (risc de efecte nedorite şi de automedicaţie). Tratată

I te mod adecvat, impotenţa psihogenă se vindecă în

1 general bine.

JJl IMPULSIE. Nevoie irezistibilă de a comite un act absurd

•{ au antisocial.

în cazurile acute, neurolepticele şi spitalizarea caută să

inhibe descărcările pulsionale. în cazurile nepericuloase,

psihoterapia poate reduce încărcăturile emoţionale prea

intense.

IMUNITATE. Totalitate a mecanismelor de apărare ale

unui organism împotriva elementelor străine de organism,

în particular împotriva agenţilor infecţioşi (virusuri, bacterii

sau paraziţi).

Imunitatea pune în joc mecanisme împotriva agresiunii

agenţilor exteriori: imunitatea mediată humoral (pe cale

sangvină), în care anumite globule albe, limfocitele B, se

transformă în plasmocite care fabrică anticorpi, şi imunitatea

mediată celular, în care alte globule albe, limfocitele T,

intervin mulţumită secreţiei diferitelor proteine, citokinele,

şi îşi exercită proprietăţile lor citotoxice. -» SlSTEM IMUNITAR

IMUNIZARE. Totalitate a împrejurărilor şi procedeelor

care declanşează, la un individ, o reacţie imunitară ce

permite organismului să se apere împotriva unui element

străin (substanţă, microorganism), denumit antigen.

IMUNOCIT. Celulă care asigură funcţionarea sistemului

Imunocitele cuprind, în principal, două categorii de celule:

globulele albe denumite limfocite, care posedă structuri

membranare denumite receptori, capabile să recunoască

antigenele, şi celulele al căror rol este să permită recunoaşterea

antigenului de către limfocite, denumite macrofage

sau celule prezentatoare ale antigenului.

IMUNODEFICIENŢĂ. Diminuare congenitală sau

dobândită a stării de imunitate a organismului.

Atunci când imunodeficienţa este marcată şi durabilă,

ea face bolnavul deosebit de sensibil la infecţiile oportuniste

(cauzate de germeni inofensivi în mod normal şi care

afectează doar organismele cu mijloace slăbite de apărare).

• Imunodeficienţele congenitale pot atinge diferite verigi

ale răspunsului imunitar. Atunci când deficitul imunitar

priveşte limfocitele, prognosticul este adesea defavorabil.

Unele imunodeficienţe sunt frecvente dar bine tolerate.

• Imunodeficienţele dobândite sunt frecvente. în lume, prima

cauză a imunodeficienţei dobândite este malnutriţia. Alte

cauze sunt mai rare: sindromul nefrotic (formă de glomerulonefrită)

antrenează o hipogamaglobulinemie (micşorarea

nivelului de imunoglobuline din sânge) favorizând infecţiile.

Chimioterapia şi radioterapia în tratamentul cancerelor,

corticoterapia în cel al bolilor inflamatorii şi imunosupresoarele

în prevenirea rejecţiilor de grefă induc deficite mai

mult sau mai puţin profunde şi mai mult sau mai puţin

complete ale imunităţii. Numeroase virusuri sunt şi ele

susceptibile să provoace deficite imunitare, trecătoare pentru

majoritatea lor. H.I.V. (virusul SIDA) antrenează o imunodeficienţa

profundă şi definitivă. - SlDA.