281 Hemoglobinopatie

» în formele uşoare, în care nivelul sangvin al factorului

VIII este mai mare de 5%, nu există temerea de hemoragii

decât cu ocazia intervenţiilor chirurgicale sau a extracţiilor

dentare.

• Informele moderate, în care nivelul sangvin al factorului

VIII variază între 2 şi 5%, hemoragiile sunt provocate prin

traumatisme, prin căderi.

I informele severe, în care nivelul factorului sangvin VIII

este mai mic de l %, sângerările se produc spontan aproape

în tot organismul, cauzând efuziuni în muşchi, sub piele

(hematoame) şi în articulaţii (hemartroze). Hemoragiile

interne pot antrena prezenţa sângelui în urină (hematurie).

DIAGNOSTIC. Diagnosticul este confirmat prin măsurarea

nivelului factorilor sangvini VIII şi IX. El poate, de asemenea,

să fie stabilit înainte de naştere: de la a 10-a săptămână

de sarcină, o prelevare a vilozităţilor coriale

(viitoarea placentă) permite analiza genetică a fătului. La

18 sau la 20 săptămâni de sarcină, analiza unui prelevat de

sânge fetal din cordonul ombilical permite aceeaşi cercetare.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Hemoragiile sunt oprite

cu substanţele coagulante şi, dacă este necesar, pierderea

de sânge este compensată printr-o transfuzie. Este practicată

o injectare de concentrat de factor VIII liofilizat şi încălzit,

sau de factor IX încălzit. Hemofilicii iau, preventiv, doze

regulate de concentrat de factor VIII sau IX. Riscul de

transmisie prin sânge al mai multor virusuri a modificat

modurile de tratament cu utilizarea adjuvanţilor ca

desmopresina, sau DDAVP, şi antifibrinoliticele. Astăzi,

riscul de transmisie a virusului cauzator al SIDA este în

mare parte eliminat prin încălzirea produselor injectate.

Riscul transmisiei hepatitei C persistă, dar el este foarte

moderat, evaluat între 1 -3 pentru 10 000 transfuzii de sânge

sau de plasmă; cel al transmisiei virusului hepatitei B este

evaluat la 1 pentru 50 000, dar el poate fi prevenit prin

vaccinare. De acum înainte, producerea de factor VIII prin

inginerie genetică protejează total transmiterea virală pe

această cale. Alterările articulare provocate prin hemartroze

necesită uneori o reeducare ortopedică.

Riscurile întâmpinate de către hemofilici justifică ideea

că,înainte de a concepe, o femeie care aparţine unei familii

de hemofilici trebuie să verifice dacă ea este sau nu

purtătoare a genei bolii.

HEMOGLOBINA. Proteină conţinută în globulele

roşii, cărora le conferă culoarea, care vehiculează oxigenul

în sânge.

Hemoglobina este sintetizată de către globulele roşii în

timpul formării în măduva osoasă. Ea serveşte la transportul

dioxidului de carbon din organe (inimă, muşchi) către

plămâni, dar mai ales la transportul oxigenului în toate

ţesuturile organismului. Hemoglobina este un pigment

roşu-aprins, atunci când este oxigenată (culoarea sângelui

arterelor din marea circulaţie), albastru atunci când ea şi-a

pierdut oxigenul său (venele din marea circulaţie).

A trăi ca hemofilic

Cu scopul de a permite pacienţilor atinşi de o hemofilie

să ducă o viaţă pe cât posibil normală, centre specializate

oferă (in)formarea hemofilicilor în ce priveşte riscurile,

tratamentul şi prevenirea acestei boli: recunoaşterea

simptomelor hemoragiei, tratamentul preventiv la

domiciliu, sfatul genetic. în aceste centre, infirmiera

învaţă pacientul să-şi injecteze produsele substitutive.

Copiii sunt iniţiaţi foarte devreme în această practică, în

general spre vârsta de 8-10 ani).

Unele precauţii trebuie să fie luate în viaţa zilnică a

hemofilicilor: evitarea loviturilor şi căderilor; alegerea

de preferinţă a cămăşilor cu mâneci lungi, a hainelor şi

pantalonilor matlasaţi, a încălţămintei care acoperă călcâiele;

purtarea cu sine a unei truse farmaceutice care

conţine cele necesare unei perfuzii. Extracţiile dentare

trebuie să fie efectuate în mediu spitalicesc.

Practicarea unui sport nu este interzisă. Totuşi, din

cauza riscurilor accidentelor articulare, sunt interzise

sporturile violente şi periculoase: artele marţiale, scrima,

paraşutismul, plonjarea submarină, fotbalul, echitaţia etc.

în schimb, sunt evaluate ca sporturi cu risc mic, cu

condiţia să fie practicate cu un echipament adecvat,

nataţia, golful, tenisul, voleiul şi baschetul (cu genunchiere

şi cu încălţăminte montantă), patinajul pe rotile

(cu cască şi cu genunchiere), schiul ca plimbare, ciclismul

(cu cască şi cu un scaun bine ajustat), alergatul (cu

încălţăminte dotată cu un suport plantar).

Pe plan educativ, doar meseriile manuale sunt excluse

din orientarea profesională. în plus, este recomandat

ca şcoala să fie informată asupra bolii copilului.

în călătorie, trebuie să fie prevăzută deţinerea unor

indicaţii şi informaţii indispensabile privind tratamentul,

oferite de medic.

Patologiile, de gravitate foarte variabilă, pot să nu

treneze altceva decât o cianoză sau, tot aşa de posibil,

pună în joc viaţa bolnavului. -• NUMĂRARE A FORMULEI

HEMOGLOBINA GLICOZILATA. Hemoglobina pe

care este fixată o moleculă de glucoza. SINONIM: hemoglobina

glucozata.

Hemoglobina glicozilată (HbAlc) este utilizată pentru

supravegherea eficacităţii unui tratament pe durată lungă

la diabetici.

HEMOGLOBINOPATIE. Boală relativă la hemoglobina.

Printre hemoglobinopatii, se pot deosebi talasemiile

(defect de sinteză a hemoglobinei) de hemoglobinoze (boli

legate de un defect de structură a moleculei de hemoglobina).

HEMOGLOBINURIE 282

CAUZE. Talasemiile sunt boli consecutive diminuării sau

absenţei fabricării unuia dintre lanţurile polipeptidice ale

hemoglobinei.

Hemoglobinozele, care există în vreo 300 de varietăţi,

rezultă, în general din mutaţii genetice punctuale.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticarea anomaliilor

se bazează, în principal, pe electroforeză (separarea

componentelor sângelui prin utilizarea unui câmp electric),

care permite să se detecteze hemoglobinele anormale.

Atitudinea de adoptat în caz de transmisie a unei

hemoglobinoze este funcţie de tipul de mutaţie: unele forme

nu necesită deloc tratament, ci doar restricţii alimentare şi

medicamentoase; altele antrenează o hemoliză importantă

care trebuie să fie tratată prin transfuzii frecvente. Pentru

formele grave, viitorii părinţi pot recurge la sfatul genetic

şi la depistarea prenatală cu scopul de a estima riscurile

întâmpinate de către copilul lor. -• DREPANOCITOZĂ,

TALASEMIE.

HEMOGLOBINURIE. Prezenţă a hemoglobinei în

urină.

Hemoglobinuria este un semn de hemoliză (distrugerea

globulelor roşii) importantă în interiorul vaselor sangvine.

Hemoglobinuria se traduce prin emisia de urină de culoare

roşie-închisă. Un astfel de semn trebuie să ducă la căutarea

cauzei hemolizei şi, îndeosebi, a unei anemii hemolitice.

HEMOGRAMĂ. Numărarea elementelor figurate ale

sângelui (globule albe, globule roşii, plachete).

O hemogramă este realizată plecând de la o prelevare

de sânge venos la adult, de sânge capilar la un copil mic.

Ea comportă două tipuri de analiză. Un tip de analize este

cantitativ şi descrie numărul de elemente figurate, nivelul

de hemoglobina, concentraţia medie a globulelor roşii în

hemoglobina, valoarea hematocritului (procentul volumului

globulelor roşii în raport cu volumul sangvin total) şi

volumul globular mediu. Celălalt tip este morfologic şi

descrie aspectul diferitelor celule. Această numărare permite

depistarea a foarte numeroase afecţiuni (anemii, inflamaţii,

reacţii imunitare etc). -• NUMĂRARE A FORMULEI

SANGVINE.'

HEMOLIZĂ. Distrugere a globulelor roşii.

Durata de viaţă a globulelor roşii în organism este, în

stare normală, de aproximativ 120 zile. Hemoliză este atunci

efectuată de către celulele macrofage ale măduvei osoase

şi ale ficatului. Diferiţii constituenţi ai globulului roşu sunt

în continuare reciclaţi şi reutilizaţi de către organism.

HEMOLIZE PATOLOGICE. O hemoliză patologică poate

să fie urmarea unei anomalii particulare a globulului roşu, ca

în cazul drepanocitozei sau al deficitului în glucozo-6-fosfat

dehidrogenază, a unei agresiuni exterioare (hemoliză mecanică

din cauza prezenţei unei proteze cardiace, paludism)

sau a unei boli autoimune.

O hemoliză patologică se traduce printr-o creştere a

nivelului de bilirubină liberă, printr-o scădere a unei

glicoproteine din plasmă, haptoglobina, şi, atunci când

hemoliză este mai ales intravasculară, printr-un nivel mai

ridicat al hemoglobinei plasmatice din sânge şi printr-o

hemoglobinurie (prezenţa hemoglobinei în sânge).

HEMOPATIE. Boală a sângelui.

Anemiile şi leucemiile, de exemplu, sunt hemopatii.

HEMOPTIZIE. Eliminare pe gură de sânge provenind

din aparatul respirator.

O hemoptizie este consecutivă rupturii unui vas sangvin

la un nivel oarecare al arborelui respirator. Ea nu trebuie

să fie confundată cu o hematemeză (vomare de sânge

provenind din leziuni ale aparatului digestiv), nici cu

prezenţa sângelui în gură rezultată dintr-o sângerare la

nivelul nasului (epistaxis).

O hemoptizie este de cele mai multe ori consecutivă unei

bronşite cronice care s-a infectat, unei tuberculoze pulmonare

vechi sau recente, unei dilataţii a bronhiilor, unei

embolii pulmonare sau unui cancer al bronhiilor.

Oricare ar fi cantitatea de sânge scuipată, hemoptizia

este un semn de alarmă important şi trebuie întotdeauna să

ducă la o consultaţie medicală, chiar la o spitalizare

imediată.

Cauza hemoptiziei este cea care trebuie tratată cu prioritate.

Odihna, medicamentele antihemoragice şi anxioliticele

sunt, în general, eficace. Dacă hemoptizia este abundentă

sau persistentă, se poate dovedi necesară o embolizare

arterială bronşică. Ea constă în obliterarea arterei bronşice

cu ajutorul unor particule injectate sub control radiologie.

O intervenţie chirurgicală, în caz de sângerare rebelă şi

localizată, poate să fie indicată în rare cazuri.

HEMORAGIE. Scurgere de sânge în afara vaselor

sangvine.

O hemoragie este numită externă dacă sângele se scurge

direct în exterior, internă dacă se produce într-o cavitate

(torace, abdomen) sau într-un organ intern (stomac,

intestin); când sângele iese pe căile naturale (gură, anus,

uretră), hemoragia se numeşte secundar exteriorizată.

CAUZE. O hemoragie are drept cauză un traumatism,

lezarea unui organ (inflamaţie, ulcer, tumoră) sau o anomalie

a vaselor (anevrism, fragilitate prin hipertensiune arterială).

TRATAMENT. Acesta constă în oprirea hemoragiei, în

general prin intervenţie chirurgicală. Atunci când hemoragia

este externă şi consecutivă unei plăgi a vaselor gâtului sau

ale unui membru, ea poate fi întreruptă prin compresia -

cu mâna sau cu un pachet de tifon - punctului de sângerare

sau a unui punct situat pe traiectul trunchiului arterial care

alimentează sângerarea. De asemenea, se poate pune un

garou, fie la rădăcina membrului, fie imediat în amonte de

sângerare, dar această tehnică nu este lipsită de pericole.

De asemenea, trebuie înlocuit volumul de sânge pierdut

283 HEMORAGIE INTRAOCULARĂ

perfuzând într-o venă soluţii de umplutură (gelatine, dextrani).

Acestea din urmă sunt insuficiente în cazurile cele mai

grave, când trebuie să se recurgă la transfuzii sangvine.

HEMORAGIE CEREBRALĂ. Scurgere de sânge în

creier. -* ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL.

HEMORAGIE DIGESTIVĂ. Scurgere sangvină provenind

din tubul digestiv. SINONIM: gastrorape.

Hemoragia tubului digestiv superior. Este o sângerare

ce provine din esofag, din stomac sau din duoden, exteriorizată

prin vome sângerânde numite hematemeze.

CAUZE. O hemoragie a tubului digestiv superior este

consecinţa unui ulcer gastroduodenal, unei tumori (benigne

sau maligne), unei rupturi de varice situate în esofag, sau

unei gastrite acute, de cele mai multe ori provocate de

medicamentele antiinflamatorii.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticarea se face

prin fibroscopie. Aceasta, realizată cu ajutorul unui tub optic

suplu introdus prin gură în tubul digestiv, permite adesea

si se practice în acelaşi timp o scleroterapie (injectarea de

produse sclerozante în varicele esofagian care sângerează).

în caz de hemoragie masivă sau necontrolată, se impune

intervenţia chirurgicală.

Hemoragia tubului digestiv inferior. Este o sângerare

ce provine din intestin (intestinul subţire, colon sau rect),

şi care se evacuează prin anus.

CAUZE. O hemoragie a tubului digestiv inferior este

consecutivă unei rupturi de hemoroid, unei tumori a rectului

sau a colonului, unei ulceraţii provocate de folosirea

termometrului.

DIAGNOSTIC Şl TRATAMENT. Se poate decela o hemoragie

a tubului digestiv inferior prin examenul chimic al

scaunului, care poate conţine sânge roşu sau negru, denumit

melenă. Tratamentul, mai mult sau mai puţin urgent,

depinde de cauza şi de importanţa sângerării: el poate fi

medical (scleroterapie, electrocoagulare) sau chirurgical în

caz de hemoragie masivă. -• RECTORAGIE.

HEMORAGIE GINECOLOGICĂ. Scurgere de sânge

prin vagin.

Cauza cea mai probabilă a unei hemoragii ginecologice

este menstruaţia.

CAUZE PATOLOGICE ŞI SIMPTOME. Când sângele

provine din uter, hemoragia ginecologică poate, de asemenea,

si fie cauzată de o endometrită (infecţie a mucoasei uterine)

nude un cancer al uterului, boli care pot surveni în aceeaşi

nlsură şi înainte, şi după menopauză. Se deosebesc menoragiile

(scurgeri menstruale anormal de îndelungate) şi

metroragiile (scurgeri sangvine în afara fluxului menstrual),

care apar ca urmare a unei tulburări hormonale sau a unui

miom (fibrom).

Uterul poate, de asemenea, să sângereze în timpul sarcinii:

atunci se vorbeşte de o hemoragie obstetricală. în

timpul primelor luni de sarcină, aceste sângerări pot anunţa

un avort spontan. Dacă sângerarea intervine într-un stadiu

mai avansat al sarcinii, ea poate traduce o problemă fetală

sau maternă.

Când sângele provine din colul uterin, sângerarea poate

fi cauzată de un ectropion cervical (ţesut glandular suplimentar

ce înconjoară colul uterin), iar scurgerea survine de

cele mai multe ori după raporturile sexuale. O cervicită

(inflamaţie a colului uterin), polipii, un cancer al colului

pot, de asemenea, să aibă drept simptom o sângerare a

colului uterin.

Sângerările provenind din peretele vaginal sunt mai

puţin frecvente decât sângerările colului uterin şi ale uterului.

Ele pot proveni eventual dintr-o rănire produsă de raporturile

sexuale, mai ales după menopauză, pereţii vaginali

devenind atunci mai subţiri şi mai fragili. Se întâmplă ca

o vaginită gravă să producă sângerări. O sângerare vaginală

poate, de asemenea, să fie cauzată de cancerul de vagin.

TRATAMENT. Tratamentul este cel al cauzei. Infecţiile

sunt tratate cu antibiotice. Pereţii fragilizaţi pot fi fortificaţi

prin aplicarea unor creme conţinând hormoni estrogeni.

HEMORAGIE INTRAOCULARĂ. Efuziune sangvină

într-una din diferitele părţi ale ochiului.

După localizare, se deosebesc mai multe feluri de hemoragie

intraoculară.

Hemoragia retiniana. O hemoragie retiniana este o

scurgere sangvină situată în retină.

CAUZE. O hemoragie retiniana poate fi cauzată de o

ocluzie a unei vene care drenează sângele retinei, de o

hipertensiune arterială, de un diabet sau de o degenerescentă

a retinei legată de vârstă sau de miopie.

SEMNE. Ea se manifestă printr-o scădere a vederii atunci

când este destul de importantă şi când priveşte polul

posterior al retinei şi macula. Hemoragiile periferice fără

alterarea vederii pot să treacă neobservate; doar examenul

fundului de ochi cu lampa cu fantă poate permite decelarea

lor. O hemoragie retiniana poate genera o hemoragie intravitroasă.

TRATAMENT. Nu se cunoaşte vreun mijloc care să facă

să dispară acest tip de hemoragie.

Hemoragia subconjunctivală. Este o scurgere sangvină

amplasată sub conjunctivă, membrana transparentă care

acoperă albul ochiului.

CAUZE. O hemoragie subconjunctivală se poate produce

spontan, fie ca urmare a unei chinte de tuse, a unor vărsături

repetate, fie prin creşterea presiunii venoase sau în cursul

unui puseu de hipertensiune arterială. Ea mai poate fi

cauzată de tulburări ale coagulării.

HEMORAGIE MENINGEANĂ 284

SIMPTOME Şl TRATAMENT. O întindere de un roşu

aprins uniform, mai mult sau mai puţin extinsă, apare,

atingând limbul (limita dintre cornee şi sclerotică). Nu se

manifestă nici durere, nici scădere a acuităţii vizuale, iar

descoperirea este adesea întâmplătoare. Atunci când

această întindere survine în urma unui traumatism, adesea

nu este văzută limita posterioară şi este important să se

verifice starea altor structuri oculare. Ea se resoarbe în

ambele cazuri fără tratament în aproximativ două săptămâni.

Episoadele repetate pot traduce o slăbiciune locală a vaselor

conjunctivale sau o tensiune arterială crescută de care nu

se ştie.

HEMORAGIE MENINGEANĂ. Scurgere de sânge în

meninge, învelişurile care înconjoară creierul.

CAUZE. O hemoragie meningeană este consecutivă unei

rupturi spontane a unui anevrism arterial (mică zonă dilatată

a unei artere) sau unui traumatism cranian. Sângele se

scurge între foiţele meningelor şi tapisează encefalul sub

bolta craniană.

SEMNE ŞI SIMPTOME. Brusc, bolnavul simte dureri de

cap insuportabile, vomită în jeturi, nu suportă lumina

(fotofobie) şi, adesea, cade brusc în stare de inconştienţă.

Nu are febră. Alte semne dovedesc o leziune cerebrală: nu

poate vorbi, are o paralizie facială sau un deficit motor pe

o singură parte. Acestea pot să se dezvolte în câteva minute

sau în câteva ore.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. O scanografie şi o puncţie

lombară, prin care se recoltează un lichid cefalorahidian

amestecat cu sânge, sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului.

Tratamentul este cel al cauzei, prin intervenţie

chirurgicală când aceasta este posibilă. Hemoragiile meningeene

sunt accidente vasculare cerebrale al căror pronostic

este foarte rezervat.

HEMOROID. Varice ale venelor situate în jurul anusului.

Hemoroizii, patologie destul de obişnuită la adult, se

împart, după amplasarea lor, în hemoroizi interni şi hemoroizi

externi. Apariţia lor este favorizată de ereditate, de

constipaţie; sarcina, prin intermediul hipertensiunii venoase

pe care o produce, este, de asemenea, un factor predispozant.

SIMPTOME Şl SEMNE. Uneori fără simptome, hemoroizii

pot totuşi să se manifeste în două feluri: prin dureri şi/sau

prinsângerări.

• Durerile pot merge până la o senzaţie de greutate anală,

în caz de inflamaţie locală (anită hemoroidală), până la o

durere violentă şi insuportabilă în caz de strangulare a unui

prolaps hemoroidal (hemoroid exteriorizat şi vizibil), numit

procidenţă hemoroidală. Trombozele hemoroidale (tumefacţii

albăstrui, rotunjite şi tari, provenite din formarea

cheagurilor sangvine), de cele mai multe ori externe, sunt,

de asemenea, responsabile de dureri mari.

• Sângerârile, sau rectoragiile hemoroidale, provin din

leziunile reţelei capilare adiacente zonei hemoroidale

interne. Sângerarea, de culoare roşu-aprins, este de cele mai

multe ori puţin abundentă şi declanşată de defecaţic. Totuşi,

orice sângerare trebuie să conducă la un examen rectoscopic

aprofundat, astfel încât să poată exclude ipoteza unui cancer.

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea, uşoară, se face în cursul

unui examen, zis proctologic, care cuprinde tuşeul rectal,

examenul bordului anal şi anuscopia (examenul anusului

cu ajutorul unui tub numit anuscop, dotat cu un dispozitiv

optic).

TRATAMENT. Acesta începe prin administrarea de

laxative neiritante, prin absorbţia de medicamente antiinflamatoare

sau destinate ameliorării circulaţiei şi tonicităţii

venoase şi prin aplicaţii locale de antiseptice şi de anestezice.

Hemoroizii pot, de asemenea, să fie trataţi prin intervenţii

realizabile pe cale endoscopică: injecţii sclerozante,

ligatură elastică servind la strângerea bazei hemoroidului

şi la antrenarea necrozei sale, crioterapie. în caz de eşec al

tratamentului medical sau în cazul unei patologii severe,

trebuie să se practice o hemoroidectomie (excizia

hemoroizilor).

HEMOROIDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a hemoroizilor.

Hemoroidectomia este indicată în caz de complicaţii ale

hemoroizilor (hemoragie, dureri, formarea unui cheag,

inflamaţia anusului) sau când tratamentele medicale (scleroză,

crioterapie, ligatură elastică) au eşuat. Ea este practicată

sub anestezie generală.

Urmările acestei intervenţii fiind destul de dureroase,

trebuie să fie supravegheate şi necesită îngrijiri postoperatorii

asidue, în particular o dilataţie anală prudentă în timpul

primelor 10 zile. Trebuie asociate acestora măsuri dietetice

(îmbogăţirea regimului alimentar în fibre).

HEMOSIDEROZĂ. Supraîncărcare a ţesuturilor cu

hemosiderină, un pigment proteic conţinând o sare ferică.

Hemosideroza poate fi localizată, provocată fiind de o

hemoragie, sau generalizată, ca urmare a unei transfuzii.

HEMOSPERMIE. Prezenţă a sângelui în spermă.

SINONIM: hematospermie.

O hemospermie este de cele mai multe ori benignă,

urmarea unei inflamaţii sau unei infecţii ale veziculelor

seminale. Mult mai rar, ea este legată de un adenom sau

de un cancer al prostatei. Sperma subiectului este colorată

în roşu atunci când sângerarea este recentă, în brun, arunci

când ea este veche. O hemospermie poate persista mai multe

săptămâni, apoi poate dispărea spontan.

HEMOSTATIC. Medicament capabil să oprească

sângerările şi hemoragiile.

HEMOSTAZA PRIMARĂ. Totalitate a fenomenelor

fiziologice care permit oprirea unei hemoragii prin formarea

r 285 HEPATITĂ

unui trombus trombocitar (agregare de plachete în contact

cu vasul lezat).

HEMOTORAX. Efuziune de sânge în cavitatea pleurală.

Un hemotorax are cel mai des drept cauză un traumatism

al toracelui, cu sau fără fractură de coastă.

HEPARINA. Substanţă anticoagulantă naturală care este

conţinută de către toate ţesuturile organismului.

Heparina este indicată pentru acţiunea ei foarte rapidă

asupra trombozei (formarea cheagurilor în vasele sangvine)

fie atât în mici doze pe cale subcutanată, cu scop preventiv

într-o flebită - de exemplu la persoanele imobilizate la pat -,

fie în doze mai mari şi pe cale subcutanată sau intravenoasă

atunci când există deja o tromboză.

Heparina este contraindicată atunci când pacientul este

subiect al unor hemoragii (boală de coagulare) sau dacă este

alergic la heparina. Asocierea cu alte medicamente care au,

de asemenea, efecte anticoagulante (aspirină, antiinflamatoare,

antivitamina K) este proscrisă. Pot surveni unele

efecte nedorite: sângerări, trombopenie (scăderea nivelului

plachetelor sangvine), osteoporoză (fragilitate osoasă cu risc

de fractură spontană) în cursul tratamentelor îndelungate.

-* ANTICOAGULANT.

HEPATECTOMIE. Ablaţie chirurgicală parţială sau

totală a ficatului.

O hepatectomie este practicată de cele mai multe ori

pentru a realiza ablaţia unei tumori maligne, dar uneori şi

a uneia benigne, a unui chist sau a unei plăgi. O hepatectomie

parţială poate îndepărta până la 70% chiar 80% din

ficat. Partea de ficat restantă proliferează şi înlocuieşte în

câteva săptămâni partea îndepărtată. Hepatectomia totală

este în mod obligatoriu urmată de un transplant de ficat.

DESFĂŞURARE. Pentru a limita riscul de hemoragie, se

începe prin realizarea unui clampaj (compresie cu o mică

pensă) al arterei hepatice, al venei porte şi, la nevoie, al

venei cave inferioare. Mai mult, în hepatectomiile parţiale,

pentru a evita sângerarea pe durată lungă a părţii rămase

de ficat, se practică o ligatură sau un clampaj al vaselor

bucăţii de ficat, completate cu aplicarea unui produs hemostatic

numit lipici biologic.

PROGNOSTIC. Hepatectomia este o intervenţie grea, dar

astăzi e bine cunoscută şi a intrat în practica curentă.

Prognosticul ei depinde de boala în cauză (cancer, chist).

HEPATITA. Inflamaţie a ficatului, acută sau cronică.

Htpatitele acute. Evoluând în mai puţin de 3 luni, ele

Ml'cauze numeroase.

• Hepatitele virale sunt cele mai frecvente.

• Hepatitele toxice ai medicamentoase pot fi cauzate de

idministrarea de antibiotice, de antituberculoase, de paracetamol

sau a unor hormoni

• Hepatita acuta alcoolica se aseamănă cu hepatita acută

toxică.

• Hepatitele acute bacteriene sau parazitare rezultă din

afecţiuni ca tuberculoza.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea sunt inconstante şi de o

intensitate variabilă. Unele sunt comune tuturor hepatitelor:

icterul, urina închisă la culoare, scaunele decolorate,

greţurile, ficatul sensibil la palpare. Altele sunt funcţie de

cauză: sindromul pseudogripal în caz de hepatită virală

(oboseală intensă, dureri de cap, curbaturi şi dureri articulare);

ficatul tare şi mărit cu semne de impregnare

alcoolică (piele fragilizată, dureri ale membrelor inferioare,

tremurături etc.) în caz de hepatită alcoolică.

DIAGNOSTIC. Acesta este confirmat prin prelevările

sangvine care arată o creştere adesea importantă a transaminazelor

(enzime hepatice), dovadă a distrugerii acute

şi tranzitorii a celulelor ficatului, precum şi o deviere a

bilirubinei conjugate (produs al hemoglobinei după legarea

sa de albumină în ficat) şi a fosfatazelor alcaline, dovadă

biologică a icterului.

De asemenea, se mai caută în sânge, îndeosebi la nivelul

factorilor coagulării sangvine, între care mulţi sunt elaboraţi

de către ficat, semnele insuficienţei hepa'tocelulare cu

scopul de a aprecia răsunetul hepatitei asupra funcţionării

ficatului. Studiul prelevatelor sangvine orientează, de asemenea,

spre cauza hepatitei (prezenţa de anticorpi antivirali,

de exemplu).

EVOLUŢIE Şl TRATAMENT. Evoluţia este legată in mare

parte de cauză, de terenul imunitar şi de starea ficatului

înainte să fi survenit hepatita.

• Hepatitele virale evoluează spontan în mod favorabil în

majoritatea cazurilor, fără sechele.

• Hepatitele alcoolice pot necesita transferul pacientului

la reanimare atunci când există semne asociate de insuficienţă

hepatică (hemoragii prin tulburări ale coagulării

sangvine, encefalopatie); prognosticul este legat, în principal,

de oprirea intoxicaţiei alcoolice.

• Hepatitele medicamentoase regresează la oprirea tratamentului

incriminat, dar, uneori, aceasta se întâmplă lent.

• Hepatitele bacteriene se vindecă în mod obişnuit rapid

după prescrierea antibioticului potrivit.

Hepatitele cronice. O hepatită este numită cronică atunci

când ea evoluează pe o durată mai mare de 6 luni.

CAUZE. Acestea sunt sensibil aceleaşi cu cele ale hepatitelor

acute.

SIMPTOME. Simptomele hepatitei acute se regăsesc, mai

mult sau mai puţin de importanţă (dureri abdominale, icter,

astenie), în hepatita cronică.

TRATAMENT ŞI EVOLUŢIE. Variind puţin în funcţie de

cauză, tratamentul vizează mai ales simptomele (administrarea

de analgezice, transfuzii în caz de hemoragie digestivă,

anastomoză portocavă în caz de hipertensiune portală) şi

HEPATITĂ VIRALA 286

reechilibrarea nutriţională (administrare de vitamine şi de

oligoelemente).

Gravitatea hepatitelor cronice este legată de posibilitatea

apariţiei cu timpul a unei insuficienţe hepatice ireversibile

(tulburări ale coagulării sangvine, encefalopatie hepatică,

acidoză metabolică) şi o hipertensiune portală (stânjenire

a circulaţiei sangvine în vena portă). Această evoluţie este

cauzată de constituirea unei ciroze. Cirozele pot în plus să

evolueze spre hepatocarcinom (cancer al ficatului).

HEPATITĂ VIRALĂ. Inflamaţie a ficatului legată de

o infecţie virală.

Leziunile ficatului din cursul hepatitelor virale sunt

cauzate de două tipuri de atingere care se conjugă: o atingere

directă prin virus şi o atingere indirectă prin reacţie

imunitară, anticorpii pacientului, produşi pentru a apăra

organismul împotriva virusului, atacând şi propriul ficat.

VIRUSURI RESPONSABILE. Două feluri de virusuri sunt

în cauză: virusurile hepatotrope, care ating aproape exclusiv

ficatul, şi cele pentru care atingerea hepatică nu constituie

un element al bolii. Printre primele, cele hepatotrope,

se deosebesc virusurile A, B, C, D şi E.

• Virusul A, cauzatorul hepatitei A, cel mai anodin, nu duce

la evoluţia bolii spre cronicizare. Contaminarea se face pe

cale digestivă prin apă, materii fecale şi contaminarea

fructelor de mare.

• Virusul B este cauzatorul hepatitei B, care evoluează, de

asemenea, de cele mai multe ori, în mod favorabil, trecerea

la cronicitate nefiind observabilă decât în 3-5% din cazuri.

Modul de transmisie este sexual, sangvin (în cursul transfuziilor

sau al utilizării seringilor întrebuinţate îndeosebi

de către toxicomani) sau fetomatern (de la mamă la fetus).

• Virusul C, individualizat mai de curând, este responsabil

de hepatita C, care pare mai gravă decât formele A şi B,

cu trecerea la cronicizare într-un anumit număr de cazuri.

Modul de transmisie, sexual, sangvin şi transplacentar, este

asemănător celui al hepatitei B.

• Virusurile D si E sunt individualizate încă şi mai de

curând decât virusul C.

• Alle virusuri care afectează ficatul, hepatita nefiind atunci

decât unul dintre polii infecţiei, sunt virusul lui Epstein-Barr,

agentul mononucleozei infecţioase, şi citomegalovirusul,

care infectează celulele sangvine. Diverse virusuri (ai gripei,

rubeolei sau arbovirusuri) pot antrena şi ele, între altele,

hepatite.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Perioadele de incubaţie sunt

variabile: de la 15 la 45 zile pentru hepatita A şi de la 45

la 160 zile pentru hepatita B. Perioada zisă de invazie, care

durează între două şi şase zile, se caracterizează printr-un

sindrom pseudogripal: febră, dureri articulare şi musculare,

uneori erupţie cutanată şi adesea o senzaţie puternică de

oboseală. Faza zisă icterică se traduce prin apariţia unei

îngălbeniri de o intensitate variabilă cu urine închise la

culoare şi scaune decolorate, oboseală persistentă, pierdere

a poftei de mâncare, greţuri. Unele hepatite virale trec total

neremarcate.

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea se face pe baza dozărilor

sangvine. Unele semne sunt comune tuturor hepatitelor:

creşterea masivă a transaminazelor (enzime hepatice),

dovedind distrugerea celulelor ficatului. Altele îndrumă spre

o infecţie virală: creşterea numărului de limfocite fără

creşterea numărului altor globule albe, polinuclearele. în

sfârşit, serologiile specifice permit să se identifice virusul

în cauză.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Majoritatea hepatitelor

virale sunt benigne, cu vindecare completă şi spontană într-o

lună sau două; doar câteva forme sunt grave, fie dintr-o dată

(rare forme fulminante), fie de cele mai multe ori când

evoluează spre cronicizare cu riscul cirozei şi cancerizării.

• In formele obişnuite, faza de regresie este inaugurată

printr-o creştere importantă a volumului urinar. Toate

simptomele dispar spontan fără nici o sechelă. Tratamentul

constă în esenţă în măsuri de igienă şi de dietetică (odihnă

la pat; exclus consumul de alcool); starea de oboseală

generală poate totuşi să persiste timp de câteva luni.

• Hepatitele grave, chiar fulminante, antrenează în

aproximativ 4 cazuri din 1 00(1, şi îndeosebi în ce priveşte

virusul B şi virusul C, o evoluţie severă cu semne de insuficienţă

hepatică (confuzie mintală, encefalopatie, hemoragii)

necesitând transferarea într-un serviciu de reanimare, chiar

grefa hepatică de urgenţă în cazul distrugerii totale a

ficatului.

• Hepatitele cronice persistente au o evoluţie mai lungă,

simptomele subzistând timp de mai mult de 6 luni. Ele cer

o supraveghere particulară a funcţiilor hepatice şi a

markerilor sangvini ai virusului. Vindecarea este totuşi

posibilă. Orice tratament este inutil; băuturile alcoolice şi

medicamentele metabolizabile de către ficat sunt interzise.

• Hepatitele cronice active, definite printr-o evoluţie

pe mai mult de 6 luni şi prin caracteristici histologice, ca

cele cu virusuri B şi C în principal, reprezintă între 3 şi 10%

din hepatitele virale. Riscul îl constituie survenirea unei

insuficienţe hepatice şi apariţia, cu timpul, a unui cancer

al ficatului. Tratamentul constă în administrarea de antivirale

(vidarabină, interferon). în cele din urmă poate fi

necesară grefa.

PREVENIRE. Un vaccin contra hepatitei A e pe cale să

fie pus la punct. Cel contra hepatitei B este, de asemenea,

disponibil. Este recomandabil ca persoanele expuse riscului |

(personalul sanitar, politransfuzaţii, drogaţii, hemodializaţii, I

homosexualii etc.) să se vaccineze. Depistarea hepatitei B I

a devenit obligatorie la femeia gravidă la 6 luni de sarcină '

din cauza riscului de transmisie a virusului la copil. Respec- '

tarea regulilor de igienă permite de asemenea prevenirea

apariţiei hepatitelor virale: spălarea mâinilor, verificarea

prospeţimii fructelor de mare (hepatitele A şi E); utilizarea

prezervativelor, a seringilor de unică întrebuinţare de către

drogaţi (hepatitele B şi D). în sfârşit, încălzirea în prealabil