Interior.

Dacă deviaţia este marcată, genu valgum, denumit în

mod curent genunchi în X, poate împiedica mersul. în plus,

I genu valgum este adesea un factor de gonartroză (artroza

I genunchiului), deoarece presiunile nu se exercită pe locui

rQe obişnuite.

jt i La copil, între 3 şi 5 ani, genu valgum este curent accen-

I nat printr-un exces de greutate. El este cauzat de o ruperii

bkitate a ligamentelor interne ale genunchiului sau de unele

• nchele de fractură (fractura părţii inferioare a femurului

K nu a părţii superioare a tibiei, care nu este consolidată într-o

K poziţie bună), de o boală osoasă prin carenţă (rahitism) sau

• de o malformaţie osoasă. Genu valgum este nedureros. în

• formele uşoare, el regresează adesea cu gimnastică şi prin

•' creştere în formele de importanţă, tratamentul necesită

I. tnreade vitamina D (împotriva rahitismului), purtatul de

B mcllţăminte corectoare şi punerea unei aţele în timpul

• ' nopţii. Chirurgia este rezervată formelor grave; chirurgul

•: practică o osteotomie (secţionare osoasă) care realiniază osul

•| m,cauză, apoi îl fixează.

H BLa adult, genu valgum poate fi urmarea unui genu valgum

B •fanai netratat, unei sechele de fractură a genunchiului

H ctnoiidată în poziţie proastă sau unei boli osoase (osteo-

•f adacie). El stă uneori la originea unei artroze invalidante

•f ă genunchiului, în afara vitaminei D (împotriva osteo-

B mladei), tratamentul formelor grave de genu valgum este

Hi Olfcotomia sau, dacă situaţia a evoluat de prea multă vreme,

H Hocuirea articulaţiei genunchiului cu o proteză.

Hf MMIATRIE. Disciplină medicală consacrată bolilor

H< itttate de îmbătrânire.

GIMNASTICĂ RESPIRATORIE

GERMENE INFECŢIOS. Oricare microorganism

(bacterie, virus, parazit) viu, sursă a unei boli infecţioase.

GERONTOLOGIE. Ştiinţă consacrată studiului îmbătrânirii

umane.

GHEARELOR DE PISICĂ (boală a) - LIMFO

RETICULOZĂ BENIGNĂ DE INOCULARE.

GIGANTISM. înălţime anormal de mare în raport cu înălţimea

medie a indivizilor de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex.

Gigantismul cu adevărat patologic, care duce la o statură

definitivă foarte mare, este cauzat de o hipersecreţie de

hormon somatotrop de către hipofiză (hormoul de creştere),

începând la sfârşitul pubertăţii. Este vorba de o acromegalie

(dezvoltarea excesivă a oaselor feţei şi a extremităţii

membrelor) pubertară.

GILBERT (sindrom al lui). Tulburare consecutivă unei

anomalii ereditare a transportului şi transformării hepatice

a bilirubinei (pigment biliar rezultat din degradarea hemoglobinei),

anomalie legată de un deficit enzimatic.

Sindromul lui Gilbert este o anomalie benignă şi relativ

fecventă care se manifestă printr-un icter discret al

conjunctivelor. Diagnosticul se pune pe baza constatării unei

creşteri moderate a bilirubinei libere în sânge. Afecţiunea

nu necesită nici un tratament.

GILLES DE LA TOURETTE (sindrom al lui). Afecţiune

neurologică cronică rară caracterizată prin existenţa

unor ticuri, însoţite sau nu de coprolalie (emisia de cuvinte

murdare) şi de ecolalie (repetarea unor fragmente de cuvinte

sau de fraze). SINONIM: boala a ticurilor.

Originea sindromului lui Gilles de La Tourette este încă

prost cunoscută; ea ar fi o hiperactivitate a sistemelor dopaminergice.

Caracterul familial al bolii nu este excepţional.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Ticurile apar în mod obişnuit între

2 şi 10 ani, cu o netă predominanţă la sexul masculin. Ele

se repetă adesea în salve care le conferă o aparenţă de

ritmicitate, şi pot afecta majoritatea muşchilor scheletului.

Faptul că ele pot fi controlate prin voinţă le deosebeşte de

alte mişcări anormale.

TRATAMENT ŞI EVOLUŢIE. Tratamentul este bazat pe

neuroleptice care vindecă până la 80% din cazuri.

GIMNASTICĂ RESPIRATORIE. Metodă de kinezi

terapie respiratorie, constând în învăţarea subiectului să-şi

controleze şi să facă să lucreze muşchii respiratori toracici

şi abdominali.

Gimnastica respiratorie este indicată în toate bolile

cronice care afectează respiraţia: bronşită cronică, astm,

emfizem, mucoviscidioză etc. Ea permite îmbunătăţirea

ventilaţiei de aer în plămâni, oxigenarea sângelui şi, în

consecinţă, a travaliului muscular şi a posibilităţilor de efort

fizic. Kineziterapeutul arată bolnavului ce mişcări ale

GINECOLOGIE 262

toracelui şi abdomenului trebuie să facă şi care muşchi ai

toracelui şi abdomenului trebuie să se contracte. îndeosebi,

îl învaţă pe subiect rolul abdomenului: exerciţii de inspiraţie

profundă, obţinută prin contractarea muşchilor abdominali

(prin „sugerea burţii"), urmată de o inspiraţie pasivă,

apoi activă, relaxând aceiaşi muşchi.

GINECOLOGIE. Specialitate medicală consacrată studiului

organismului femeii şi al aparatului ei genital, atât

din punct de vedere fiziologic, cât şi patologic.

GINECOMASTIE. Creştere în volum a glandei mamare

la bărbat.

Ginecomastia trebuie să fie deosebită de adipomastie,

mult mai frecventă, care este o acumulare locală de ţesut

adipos. Ginecomastia este o afecţiune care afectează destul

de frecvent bărbaţii în vârstă. Ea este, în general, benignă,

în afara unor tumori de excepţie. Ginecomastia poate fi

unilaterală sau, mai des, bilaterală.

Cauzele ginecomastiei sunt diverse: medicamentoase

(luarea de digitalice, de antialdosteroni), metabolice (insuficienţă

hepatică), hormonale (adenom cu prolactină, afectare

testiculară) sau mecanice (iritaţie locală). Totuşi, cauza unei

ginecomastii rămâne adesea inexplicată. La noul-născut şi

la adolescentul tânăr, o ginecomastie tranzitorie (întinzându-

se pe câteva luni) poate surveni din cauza unui dezechilibru

hormonal în favoarea hormonilor feminini, dar ea

dispare de la sine în timp.

Un tratament local este asociat tratării cauzei.

GINGIE. Ţesut al mucoasei bucale care acoperă feţele

interne şi externe ale oaselor maxilare.

Gingiile constituie o bandă de 2-4 milimetri care înconjoară

dinţii.

PATOLOGIE. în afara gingivitei (inflamaţia gingiilor) şi

a parodontitei (inflamaţia ţesuturilor de susţinere ale dintelui

traducându-se printr-o distrugere mai mult sau mai puţin

importantă a osului alveolar), gingiile pot fi sediul tumorilor

benigne sau maligne (epulis).

GINGIVECTOMIE. Act chirurgical ce constă în mazărea

şi îndepărtarea unei părţi a gingiei care înconjoară

un dinte.

După operaţie, regiunea care înconjoară dintele este

sensibilă la frig o durată de timp. Complicaţiile depind de

starea de deteriorare a osului şi de igiena bucală.

GINGIVITĂ. Inflamaţie a gingiilor.

O gingivită poate fi rezultatul unui prost periaj al dinţilor,

care antrenează o acumulare a plăcii dentare şi a

tartrului. Modificările hormonale temporare pot, de asemenea,

să provoace o gingivită, de exemplu în timpul

sarcinii, inflamaţia dispărând după naştere. în sfârşit, luarea

anumitor medicamente antidepresoare sau antiepileptice

este, de asemenea, susceptibilă să cauzeze o gingivită.

Gingia, roşie şi umflată, devine foarte sensibilă şi sângerează

cu uşurinţă, îndeosebi în timpul penajului dinţilor.

O detartrare completă, apoi reluarea penajului zilnic şi

meticulos fac să dispară simptomele în câteva zile. în

absenţa tratamentului, gingivită poate evolua spre o parodontită,

Inflamaţie a ţesuturilor de susţinere a dintelui provocând

o topire a osului (subţiere) în care este implantat

dintele. Topirea osului poate antrena o deşosare.

GINKGOLID. Principiu activ extras din frunzele de

Gingo biloba, arbore chinezesc din familia ginkgoaceelor^i

servind la fabricarea de medicamente.

Ginkgolidele sunt indicate în principal pentru acţiunea

lor vasculoprotectoare, împotriva durerilor de arteriopatie

obliterantă a membrelor inferioare (îngustarea arterelor prin

depunere de colesterol); ele sunt folosite de asemenea pentru

a corecta diminuarea facultăţilor intelectuale ale subiecţilor

vârstnici (tulburări de memorie, confuzie etc.) şi a tulburărilor

circulatorii venoase, îndeosebi în caz de varice ale

membrelor inferioare (gambe grele, furnicături, crampe,

edeme) şi de hemoroizi. Administrarea se face pe cale orală.

Efectele nedorite sunt rare: tulburări digestive sau cutanate,

dureri, de cap, alergie.

Ginkgolidele sunt, în prezent, în curs de experimentare

în tratamentul diverselor patologii ca scleroza în plăci şi

alte afecţiuni grave.

GIPS. Material de mulaj folosit pentru imobilizarea unui

membru, a unui segment de membru sau a unei articulaţii

în caz de fractură osoasă sau de leziuni osteoarticulare.

DIFERITE TIPURI DE GIPS

• Gipsurile tradiţionale se prezintă de obicei sub forma de

rulouri de tifon încărcate cu gips uscat, gata de folosire după

o simplă înmuiere în apă: priza se face în câteva minute,

dar soliditatea definitivă nu este obţinută decât după 48 de

ore. Principalul avantaj este acela de a se ajusta perfect la

membru.

• Gipsurile compozite, cel mai des cu răşini, sunt utilizate

din ce în ce mai mult datorită faptului că sunt uşoare şi au

o bună rezistenţă la apă. Principalul lor inconvenient este

acela că, fiind mai puţin maleabile decât gipsurile tradiţionale,

ele asigură o imobilizare mai puţin strictă.

SUPRAVEGHERE Şl COMPLICAŢII. Punerea unui gips

prezintă unele riscuri: deplasarea osoasă, compresia excesivă

a muşchilor în lăcaşul lor atunci când gipsul este prea

strâns. Un medic sau un chirurg trebuie să fie consultat de

urgenţă în caz de răcire sau de pierdere a sensibilităţii sau

de dureri mari ale extremităţilor în zilele care urmează

punerii unui gips.

GLANDĂ. Organ a cărui funcţionare este caracterizata

prin sintetizarea apoi prin secretarea unei substanţe.

O glandă este constituită dintr-un tip de ţesut numii

epiteliu, de aceeaşi natură cu stratul superficial al pielii

GLICEMIE

(epiderm) şi al mucoaselor. Secreţia unei glande poate fi

fie exocrină, fie endocrină.

• Glandele endocrine, adică cu secreţie internă, aruncă

substanţa produsă, denumită hormon, în sânge. Hipofiza,

tiroida, paratiroidele, suprarenalele şi ovarele sunt glande

endocrine.

• Glandele exocrine, adică cu secreţie externă, aruncă

substanţa produsă în exterior fie direct (la suprafaţa pielii),

fie indirect (în tubul digestiv, bronhii, căile genitale sau

urinare). Ele sunt adesea dotate cu un canal excretor.

Glandele salivare, sudoripare şi lacrimale sunt glande

exocrine.

Unele glande sunt concomitent glande endocrine şi

exocrine. Astfel, pancreasul secretă în acelaşi timp enzime

digestive şi hormoni (exemplu, insulina) trimişi în sânge.

-* HORMON, SISTEM ENDOCRIN.

QLAUCOM. Boală a ochiului caracterizată printr-o creştere

a presiunii intraoculare cu atingere a capului nervului

optic şi cu alterarea câmpului vizual, putând duce la cecitate

(orbire).

Gtaucomul primitiv cu unghi larg. Această creştere

a presiunii intraoculare poartă, de asemenea, denumirea de

ijaucom cu unghi deschis sau de glaucom cronic. Boala

afectează între 1 şi 14% din populaţie, adesea cu un caracter

familial, apărând, în general, după 45 de ani.

SMTOMEŞI DIAGNOSTIC. Afectând ambii ochi, acest

tip de glaucom se traduce la început printr-o simplă creştere

a tensiunii oculare, care nu provoacă nici un simptom. Apoi

ea antrenează o alterare a câmpului vizual mai mult sau mai

HUţinimportantă, dar ireversibilă, şi modificări ale capului

Bervului optic (excavaţie papilară) care poate duce la orbire.

In unele forme, alteraţiile câmpului vizual apar atunci când

tensiunea oculară n-a fost niciodată ridicată. Este vorba

Hunei de un glaucom fără tensiune, cu o diagnosticare foarte

dificilă.

IRATAMENT. Supravegherea tensiunii oculare la subiecţii

tt vârste mai mari de 45 de ani permite tratarea în stadiu

precoce, înaintea oricărei alterări a vederii. Tratamentul

vizează înainte de toate scăderea tensiunii intraoculare cu

ţjntorul colirelor antiglaucomatoase betablocante, miotice

ţiadrenalinice şi, uneori, ameliorarea circulaţiei sangvine

retiniene şi papilare cu ajutorul unor medicamente vasoţkertoare.

Dacă se dovedeşte insuficient, se poate restabili

fcorgerea umorii apoase prin chirurgie (trabeculectomie)

.Vil cu ajutorul unui laser cu argon (trabeculoplastie), primul

ip de intervenţie fiind mai eficace şi mai durabil decât al

Mica. In formele care rezistă la orice tratament, se pot

ultrasunetele.

flaucomul primitiv cu unghi strâmt. Această creş-

IJB a presiunii intraoculare poartă şi numele de glaucom

Şl unghi închis sau de glaucom prin închiderea unghiului.

ftafectează persoanele care au un unghi iridocornean (între

Ml ţi cornee) deosebit de mic.

SIMPTOME Şl DIAGNOSTIC. Afectând de cele mai multe

ori un singur ochi, acest tip de glaucom se manifestă prin

crize acute de dureri oculare şi periorbitare, însoţite de o

scădere a vederii şi uneori de greţuri şi vome. La examenul

oftalmologie, ochiul este roşu şi tare, corneea modificată

şi pupila dilatată. Evoluţia poate fi rapidă şi poate duce la

pierderea ochiului.

TRATAMENT. Tratamentul crizei constă în a face să scadă

cât mai repede tensiunea oculară (injecţie intravenoasă cu

acetazolamidă, medicament diuretic, instilaţia de colire

antiglaucomatose betablocante şi mai ales miotice). în

continuare trebuie practicată o mică gaură în iris pentru a

permite circulaţia umorii apoase în ochi. Intervenţia poate

fi făcută cu laser (iridotomie) sau chirurgical (irideetomie).

Dacă tratamentul este întreprins rapid, nu există sechele.

Glaucomul secundar. Această creştere a presiunii intraoculare

este urmarea unor boli oculare (inflamaţii,

traumatisme, leziuni ale cristalinului) sau generale (creşterea

presiunii în venele orbitare) sau administrării unor medicamente

(corticosteroizi, mai ales în instilaţie oculară).

Simptomele, diagnosticarea şi tratamentul unui glaucom

secundar seamănă cu cele ale unui glaucom primitiv cu

unghi larg. Tratamentul se adresează mai ales bolii cauzale.

GLERĂ CERVICALĂ. Lichid vâscos şi transparent

secretat de celulele colului uterin sub acţiunea estrogenilor.

PATOLOGIE. Glera cervicală poate conţine substanţe care,

modificându-i compoziţia, se opun trecerii spermatozoizilor.

Acestea sunt, de exemplu, agenţii infecţioşi,care provoacă

o inflamaţie a colului uterin, sau hormonii, îndeosebi

progestativi. Un tratament estrogenic antrenează ameliorarea

calităţii glerei şi, uneori, vindecarea unei sterilităţi.

GLEZNA. Segment al membrului inferior care uneşte

gamba cu piciorul, format din articulaţia tibiotarsiană şi din

ţesuturile care o înconjoară. SINONIM: cambrură a labei

piciorului.

PATOLOGIE. Glezna suferă adesea traumatisme: entorse

şi fractura lui Dupuytren.

• Entorsa este cauzată de o mişcare forţată a piciorului spre

înăuntru, care generează o întindere sau o ruptură a fasciculelor

ligamentului lateral extern.

• Fractura lui Dupuytren, cauzată de o mişcare forţată a

piciorului în afară, este o fractură bimaleolară care necesită

o reducere de urgenţă pentru a evita o deformaţie

persistentă.

GLICEMIE. Nivel al glucozei în sânge.

Mulţumită mai multor mecanisme de reglare, glicemia

este menţinută sensibil constantă (în jur de 1 gram la litru)

cu scopul de a aduce organelor şi ţesuturilor cantităţi

constante de glucoza sangvină. Reglarea nivelului sangvin

al glucozei este asigurată mulţumită unui echilibru permanent

între substanţe, de natură mai ales hormonală, care

GLICERID 264

micşorează glicemia (insulina) şi cele care o cresc (glucagonul,

adrenalina, hormonul de creştere).

MĂSURAREA GLICEMIEI. Glicemia se măsoară fie în

sângele venos în cursul clasicei „luări de sânge" (glicemia

venoasă), fie în sângele capilar după o mică înţepătură în

vârful degetului (glicemie capilară), o picătură de sânge

fiind întinsă pe o bandă reactivă; măsurarea este atunci

stabilită fie prin compararea culorii obţinute cu o scară de

culori, fie prin citire directă, banda fiind introdusă într-un

mic aparat denumit autoanalizor. Valoarea normală a

glicemiei este între 4,4 milimoli pe litru şi 6,7 milimoli pe

litru (adică între 0,8 şi 1,2 grame pe litru) luată pe nemâncate

şi de cel puţin 6,7 milimoli pe litru (1,2 grame pe litru) la

două ore după luarea unei mese.

PATOLOGIE

• Hipoglicemia (diminuarea glicemiei) riscă să ducă la o

pierdere a cunoştinţei dacă scăderea este importantă. Ea este

tratată prin administrarea orală de zahăr dacă bolnavul este

conştient, prin injectarea de glucagon în caz contrar.

• Hiperglicemia (creşterea glicemiei) este unul dintre semnele

caracteristice diabetului. Ea este tratată printr-un regim

alimentar adecvat, eventual prin administrarea de medicamente

hipoglicemiante şi, în unele cazuri (diabet insulinodependent),

prin injectarea de insulina.

GLICERID. Lipid simplu rezultând din asocierea unui

alcool, glicerolul, şi unul sau mai mulţi acizi graşi.

Gliceridele sunt constituite din trei feluri de substanţe

după cum ele conţin un acid gras (monogliceride), doi acizi

graşi (digliceride) sau trei acizi graşi (trigliceride).

Trigliceridele sunt principalii constituenţi ai produselor

alimentare grase.

TULBURĂRI ALE METABOLISMULUI GLICERIDELOR.

Hipertrigliceridemiile (creşterea concentraţiei sangvine

în trigliceride) fac parte din hiperlipidemii (creşterea nivelului

de lipide în sânge). Favorizând ateroscleroza (îngustarea

diametrului arterelor prin depunerea de lipide), ele necesită

un regim alimentar (pierderea excesului de greutate, suprimarea

alcoolului şi zahărului) şi uneori luarea de medicamente

hipolipemiante. -» TRIGLICERID.

GLICOGEN. Glucid constituit din lanţuri foarte lungi

ramificate ale moleculei de glucoza, formând principala

rezervă de glucoza a organismului.

GLICOGENOZA. Orice boală ereditară caracterizată

printr-o supraîncărcare a organelor în glicogen.

Glicogenozele, afecţiuni rare, se transmit în mod autosomic

(prin cromozomii nesexuali) recesiv (gena respectivă

trebuie să fie primită şi de la tată şi de la mamă pentru ca

boala să se dezvolte). Ele sunt consecinţa unui deficit în

una dintre enzimele responsabile de metabolismul glicogenului,

care se acumulează în ficat, inimă, rinichi şi muşchi

şi nu mai furnizează glucoza de care au nevoie celulele.

Tratamentul, puţin satisfăcător în ansamblu, este cel al

simptomelor (crize de hipoglicemie); unele forme de

glicogenoză sunt, în plus, sensibile la un control al aporturilor

alimentare în glucide.

GLICOZURIE. Prezenţă a glucozei în urină.

în stare normală, urina nu conţine decât infime cantităţi

de glucoza. Glicozuria este foarte caracteristică, deşi nu

specifică, unui diabet zaharat. Ea evidenţiază o hiperglicemie

(creşterea nivelului de glucoza în sânge) netratată

sau al cărei tratament nu are decât o eficacitate parţială; în

fapt, atunci când hiperglicemia atinge un anumit nivel,

denumit prag renal al glucozei, rinichiul nu mai poate

împiedica glucoza să treacă în urină.

GLIOBLASTOM. Varietate de tumoră malignă a sistemului

nervos central.

Tratamentul constă în ablaţia chirurgicală a tumorii şi

în radioterapie. Dar glioblastomul, tumoră infiltrantă şi prost

delimitată, recidivează în general; prognosticul bolii este

sumbru.

GLIOM. Varietate de tumoră a sistemului nervos central

(encefal sau măduva spinării) dezvoltată pe seama celulelor

gliale (celule care asigură protecţia şi nutriţia celulelor

nervoase).

Glioamele sunt cele mai frecvente dintre tumorile primitive

ale sistemului nervos central la adult. Ele grupează

diferite tipuri de tumori cerebrale, benigne (astrocitom,

oligodendrogliom) sau maligne (glioblastom).

GLOB VEZICAL. Vezică întinsă printr-o rctenţic de

urină.

Globul vezical este mai frecvent la bărbat decât la

femeie. El este foarte des cauzat de un obstacol pe calea

urinară (adenom de prostată, îndeosebi), de o îngustare a

uretrei sau, mai rar, de o disfuncţie neurologică a vezicii

(atonie a muşchiului vezical, de exemplu). La femeie, globul

vezical este cel mai des provocat de o compresie pelviană

a aparatului urinar, consecutivă unui fecalom voluminos

(masă tare de materii fecale acumulată în intestinul gros),

sau de o imobilizare îndelungă la pat.

Globul vezical se traduce prin nesatisfacerea deplină a

necesităţii de a urina şi prin dureri. Retenţia poate fi

completă sau incompletă. Pentru a evita oprirea funcţionării

rinichilor, trebuie realizată evacuarea rapidă a urinei fie cu

ajutorul unui sondaj vezical, fie prin puncţionarea directă

a vezicii prin peretele abdominal şi punerea la locul de

punctionare a unui cateter suprapubian. în continuare, este

necesară tratarea cauzei globului vezical.

GLOBUL ALB. - LEUCOCIT

GLOBULINA. Orice proteină cu greutate moleculară

foarte ridicată.

Globulinele, ca şi alte proteine, sunt constituite dintr-un

foarte lung lanţ de acizi aminaţi. Globulinele sângelui