257 Geamăn

Gastroscopia permite examinarea tubului digestiv de la

esofag până la duoden, extragerea corpilor străini şi ablaţia

unor tumori mici, precum şi oprirea unor hemoragii prin

injectare sau coagulare. Tumorile mari pot fi decupate cu

ajutorul sondelor laser introduse în gastrofibroscop.

GASTROSTOMIE. Operaţie chirurgicală constând în

legarea directă a stomacului cu pielea printr-o sondă care

permite alimentarea. -• STOMIE.

GAUCHER (boală a lui). Boală ereditară privind

metabolismul lipidelor consecutivă deficitului unei enzime,

betaglucozidaza.

Boala lui Gaucher afectează cel mai des adultul între

20 şi 30 de ani.

Boala se traduce prin acumularea de glucocercbrozide

(lipide legate de glucide, prezente mai ales în creier), în

splină, ficat, ganglioni, măduva osoasă şi, într-un grad mai

mic, în creier. Ea se manifestă printr-o creştere în volum

i splinei şi a ficatului. Hiperactivitatea splinei antrenează

o anemie, o micşorare a numărului de granulocite şi de

plachete cu riscul hemoragiilor şi al infecţiilor. O atingere

nervoasă poate să se manifeste, mai ales la sugar şi la copil.

Nu există tratament al acestei boli.

QAYET-WERNICKE (encefalopatie a lui). Atingere

difuză a encefalului prin carenţă în vitamina B1.

Encefalopatia lui Gayet-Wernicke este consecinţa unei

carenţe decurgând la rândul ei, de cele mai multe ori,

dintr-un alcoolism cronic, uneori dintr-o denutriţie gravă.

Semnele ei sunt o dezorientare spaţio-temporală, tulburări

ale vigilenţei (somnolenţă), ale statului în picioare şi ale

mersului,o hipertonie (redoare), o paralizie a musculaturii

care pune în mişcare ochii.

Tratamentul constă în injectarea de vitamina B1.

BAZELOR DIN SÂNGE (examen al). Măsurare a

nivelului oxigenului şi dioxidului de carbon în sângele

arterial. SINONIM: gazomeirie arteriala.

Aceste niveluri reflectă hematoza (îmbogăţirea sângelui

în oxigen şi epurarea dioxidului de carbon din el prin

plămâni).

Prelevarea sângelui se face plecând de la o arteră superficială,

în general artera radială de la încheietura mâinii,

nu, la copil, din capilarele urechii. Rezultatul, obţinut în

dteva minute, este exprimat în „presiune parţială" arteriali:

Pa02 pentru oxigen (în mod normal de la 11,3 la

133kilopascali, adică de la 85 la 100 milimetri coloană

mercur în vechile unităţi, aceste valori micşorându-se cu

vârsta); PaC02 pentru dioxidul de carbon (în mod normal

de la 4,9 la 5,7 kilopascali, adică de la 37 la 43 milimetri

coloană de mercur, valoare care nu se modifică cu vârsta).

Aceste măsurători sunt făcute întotdeauna cuplat cu cele

ale altor parametri de importanţă fiziologică considerabilă:

pH (reflectă concentraţia sângelui în ioni bicarbonat şi în

dioxidde carbon); procentul de hemoglobina oxigenată (de

la 97 la 100% în sângele arterial); cantitatea de hemoglobina

sangvină; nivelurile de bicarbonaţi sangvini.

Plecând de la totalitatea acestor elemente, este posibil

să se evalueze situaţia respiratorie a unui bolnav, să se aprecieze

perturbaţiile echilibrului acido-bazic, să se determine,

atunci când se cunoaşte debitul cardiac, cantitatea de oxigen

pe care inima şi plămânii le furnizează ţesuturilor periferice.

Atunci când sunt cuplate cu măsurătorile de gaze în sângele

arterial şi de gaze în sângele venos amestecat, prelevat din

artera pulmonară în cursul unui cateterism cardiac, este, de

asemenea, posibil să se evalueze consumul periferic de

oxigen. Examinarea gazelor din sânge face parte din explorarea

funcţională respiratorie. Ea permite evaluarea gravităţii

unei insuficienţe respiratorii şi determinarea cauzei sale,

fiind în acelaşi timp utilă pentru interpretarea perturbaţiilor

de echilibru acido-bazic sangvin (acidoză, alcaloză),

pentru evaluarea aportului şi utilizării oxigenului.

GĂLBEAZĂ A FICATULUI. • DISTOMATOZÂ.

GĂLBINARE. -* ICTER.

GÂT. Parte a corpului situată între cap şi trunchi.

Gâtul este format din şapte vertebre cervicale şi numeroşi

muşchi legaţi de craniu, de vertebrele cervicale şi de

clavicule. El este străbătut de părţile superioare ale aparatului

digestiv (faringe şi esofag) şi de aparatul respirator

(laringe şi trahee). El este delimitat pe marginea superioară

a claviculelor şi de stern. Măduva spinării trece prin gât,

aflându-se în canalul rahidian cervical.

GÂTLEJ. Spaţiul înconjurat de palatul moale, arcurile

palatine şi baza limbii; reprezintă orificiul de comunicare

dintre cavitatea bucală şi faringe. S\NON\M:fauces (latină).

GÂTULUI (chist congenital al).-* CHIST BRANHIAL.

GEAMĂN. Fiecare dintre copiii născuţi dintr-o sarcină

gemelară.

DIFERITE TIPURI DE GEMENI

• Gemenii adevăraţi, zişi homozigoti, provin din fecundarea

unui singur ovul de către un singur spermatozoid. Fetuşii

se află în acelaşi sac ovular şi împart aceeaşi placentă: ei

se numesc univilelini. întotdeauna de acelaşi sex, ei au un

patrimoniu genetic identic şi seamănă foarte mult unul cu

altul. O grefă între gemeni homozigoţi nu antrenează nici

o rejecţie.

• Gemenii falşi, zişi dizigoţi, provin din fecundarea a două

ovule de către spermatozoizi diferiţi. Ei au fiecare placenta

lui şi sacul lui ovular: ci se numesc bivitelini. De acelaşi

sex, ori de sex diferit, ei nu seamănă mai mult unul cu altul

decât fraţii şi surorile provenind din sarcini obişnuite.

SARCINA ŞI NAŞTEREA. în timpul sarcinii, prezenţa

gemenilor este decelată prin ecografie începând de la a 6-a

sau a 7-a săptămână de sarcină. O sarcină gemelară trebuie

GâLINEAU 258

să beneficieze de o supraveghere clinică şi ecografică foarte

regulată: o dată pe lună până la a 28-a săptămână de amenoree

(absenţa scurgerilor menstruale), de două ori pe lună

până la sfârşitul sarcinii, care se situează în jur de a 37-a

sau a 38-a săptămână de amenoree.

Naşterile gemenilor se pot face pe cale naturală, în

general sub anestezie peridurală - aceasta, destinzând perineul,

accelerează şi uşurează expulziile succesive - şi sub

monitoraj cardiac al celor doi gemeni. Gemenii se prezintă

fie în acelaşi sens (două prezentări cu capul, două prezentări

cu spatele), fie unul cu capul la picioarele celuilalt, fie

transversal. De îndată ce s-a născut primul geamăn, dacă

al doilea se prezintă transversal, obstetricianul caută să-1

orienteze într-o poziţie favorabilă de angajare, prin

manevră externă sau internă, înainte de a-1 extrage (după

ruptura celei de a doua pungi a apelor, dacă ea există). Al

doilea copil se naşte, în general, la 2-5 minute de primul.

După o naştere gemelară, riscul de hemoragie după

expulzarea placentei este mai mare. Nou-născuţii sunt, în

general, mai mici decât copiii unici. Totuşi, îngrijirile care

li se acordă nu diferă de cele care se dau altor copii.

-• SARCINĂ MULTIPLĂ.

GELINEAU (sindromul lui). Tulburare caracterizată prin

accese repetate de nevoie subită de somn (narcolepsie), în

cursul cărora tonusul muscular descreşte (catalcpsie).

Este o afecţiune rară, cu cauze necunoscute, care atinge

de cele mai multe ori bărbatul tânăr. Adesea, catalepsia

provoacă o cădere a bolnavului. Tratamentul constă în administrarea

de amfetamine, imipramină sau modafinil (o nouă

substanţă mai eficace şi mai bine tolerată).

GENA. Segment al A.D.N.-ului ce condiţionează sinteza

uneia sau mai multor proteine şi deci manifestarea şi

transmiterea unui caracter ereditar determinat.

Genele sunt situate în locuri bine precizate ale cromozomilor,

care se numesc loci (singular: locus). Această

localizare este întotdeauna identică de la o generaţie la alta.

O fiinţă umană posedă aproximativ 100 000 gene diferite,

totalitatea genelor unui individ constituind genotipul său.

Totalitatea materialului genetic, adică toate moleculele de

A.D.N. ale unei celule, este denumită genom. Cromozomii

mergând în perechi, fiecare celulă posedă fiecare genă în

dublu. Doar genele purtate de cromozomii X şi Y la individul

de sex masculin sunt unice. Diferitele versiuni ale unei

gene (gena „culoarea ochilor", de exemplu) sunt denumite

alele (ochi albaştri,ochi negri,ochi verzi etc). Atunci când

alela este aceeaşi pe ambii cromozomi, subiectul este

denumit homozigot. Dacă cele două alele sunt diferite, el

se numeşte heterozigot.

O boală ereditară care se manifestă doar dacă cele două

alele ale genei respective au suferit o mutaţie se numeşte

cu transmisie recesivă. Dacă, din contra, o singură alelă care

a suferit o mutaţie este suficientă pentru ca boala să se

manifeste, ea se numeşte cu transmisie dominantă.

GENERALIST. Medic care profesează medicina generală,

spre deosebire de medicul specialist. SINONIM:

omnipractician.

GENETICĂ. Ştiinţă al cărei obiect îl constituie ereditatea,

normală şi patologică.

Genetica analizează şi permite să se prevadă transmiterea

caracterelor ereditare; aceasta se supune legilor

eredităţii.

GENIOPLASTIE. Operaţie chirurgicală de modificare

sau de refacere a bărbiei.

GENITAL FEMININ (aparat). Totalitatea a organelor

femeii care asigură funcţia de reproducere.

ORGANE GENITALE EXTERNE. Acestea poartă, în

general, denumirea de vulvă. Vulva este formată din două

pliuri cutanate, numite buzele (labii) mari, care acoperă două

pliuri de mucoasă, numite buzele (labii) mici, şi protejează

un vestibul în care se deschide uretra în faţă şi vaginul în

spate. De o parte şi de alta a vestibulului se deschid două

glande ale lui Bartholin, care secretă un lichid lubrifiant.

La comisura buzelor mici se găseşte un tubercul erectil,

clitorisul, bogat în terminaţii nervoase care îi conferă

sensibilitate.

ORGANE GENITALE INTERNE. Acestea cuprind două

glande sexuale, ovarele, şi căile genitale, formate din trompele

uterine, uter şi vagin.

• Ovarele sunt glande în formă de migdală cu o lungime

de 3^4 centimetri. Ele sunt situate de o parte şi de alta a

uterului, de care sunt legate prin ligamente. Suprafaţa lor

este sidefie şi boţită. Ele conţin foliculii ovarieni, denumiţi

şi foliculi ai lui De Graaf, care produc ovulele.

• Trompele uterine, sau trompele lui Fallopio, sunt

conducturi de 8-9 centimetri lungime. Extremitatea lor

liberă, în formă de pavilion este mărginită de franje şi se

deschide în faţa unui ovar. Peretele lor are o musculatură

netedă, bine dezvoltată, precum şi cili care îi tapisează faţa

internă. Cealaltă extremitate a trompelor se deschide în

colţurile superioare ale uterului, coarnele uterine.

• Uterul este un muşchi cavitar, în formă de pară întoarsă,

de 7 centimetri înălţime şi de 5 centimetri lăţime, situat între

vezică şi rect. Corpul său se îngustează în jos, către istm,

şi se termină prin colul uterin, care iese în vagin. Peretele

său conţine un strat de musculatură netedă şi este căptuşit

în interior de o mucoasă, endometrul, bogată în glande şi

vase sangvine. în exterior, uterul este acoperit de peritoneu

şi susţinut prin ligamente rezistente. în mod normal, el este

înclinat în faţă (anteflexie) şi formează cu vaginul un unghi

de aproximativ 90°.

• Vaginul este un conduct musculo-membranos de aproximativ

8 centimetri lungime, al cărui perete este constituit

din pliuri longitudinale şi transversale. Peretele este tapisat

cu o mucoasă bogată în glande care secretă mucus. îmbogăţit

cu celule provenind din descuamarea naturală a peretelui,

r 259

acest mucus formează pierderile vaginale naturale. Fundul

vaginului, ocupat de proeminenţa cilindrică a colului uterin,

formează în jurul acestuia un sul, fundul de sac vaginal.

Orificiul inferior al vaginului este închis în parte printr-o

cută, himenul, ruptă la primul raport sexual.

FUNCŢIONAREA. Funcţia genitală feminină începe la

pubertate şi ia sfârşit la menopauză. Ea este ritmată prin

ciclurile ovariene şi prin scurgerile menstruale, care, atunci

când femeia nu este gravidă, se produc la fiecare 28 de zile

(ta medie) sub forma unor scurgeri de sânge provenind din

peretele vascularizat al uterului, amestecat cu resturi fine

din mucoasa uterină. La fiecare ciclu, în fapt, unul dintre

foliculii ovarieni ajunge la maturitate în unul din cele două

ovare şi se sparge, eliberând un ovul: aceasta este ovulaţia.

Captat de franjele şi de pavilionul trompei uterine, ovulul

se îndreaptă către uter. Dacă, în timpul parcurgerii acestui

traiect, care durează 4 zile, el este fecundat de către un

spermatozoid, ovulul se va implanta în mucoasa uterină

pentru a deveni embrion. Dacă nu este fecundat, se declanşează

scurgerile menstruale. Aceste fenomene se supun unei

secreţii hormonale hipofizare (hormonul foliculostimulant

şi cel luteinizant) care controlează ciclul ovarian. în ce

priveşte ovarele, acestea secretă proprii lor hormoni (estrogenii

şi progesteronul, în principal), care stimulează organele

sexuale şi pregătesc uterul pentru o eventuală sarcină.

EXAMENELE. Aparatul genital feminin poate fi explorat,

ftl principal, prin 5 tehnici diferite: examenul ginegologic

efectuat de medic; radiografia, cu introducerea unui produs

de contrast în cazul unei histerosalpingografii (radio-

'• grafie a uterului şi a trompelor); ecografia; colposcopia

(examenul direct al vaginului şi colului uterin cu ajutorul

unui tub optic introdus pe cale vaginală), care permite să

se efectueze un frotiu cervicovaginal; în sfârşit, celioscopia

\ (examenul direct al organelor cu ajutorul unui tub introdus

|i printr-o incizie minusculă abdominală). Frotiurile, care

S( trebuie să fie practicate regulat, servesc la depistarea can-

'1 cerelor uterine.

I PATOLOGIA. în afara malformaţiilor congenitale, rare

fi (vagin sau uter dublu sau absente, imperforarea himenului,

m pseudohermafrodismul), deplasările de organe (prolapsus),

li poziţiile defectuoase ale uterului (retroversie) şi sarcinile

j§ extrauterine (implantarea oului fecundat în altă parte decât

m ta uter), patologia aparatului genital feminin cuprinde

fi numeroase afecţiuni. Dacă dezechilibrele sau insuficienţele

JL secreţiei hormonale se află adesea la originea întârzierii

• ' pubertăţii, tulburărilor ciclului menstrual sau ale menom

pauzei, sau chiar şi a unei sterilităţi, afecţiunile cele mai

• ' frecvente sunt infecţiile şi tumorile.

I OENITAL MASCULIN (aparat). Totalitatea organelor

* ' ! masculine care permit reproducerea.

jjî La bărbat, aparatul genital este strâns legat de aparatul

mj trinar. El cuprinde testiculele, epididimele, canalele defejf;

lente, veziculele seminale, prostata, precum şi penisul.

GENOM

• Testiculele, situate în burse, sunt de formă ovoidă şi o

lungime de aproximativ 4 centimetri. Ele elaborează testosteronul

(hormon masculin, ce acţionează asupra dezvoltării

organelor genitale şi asupra caracterelor sexuale secundare)

şi spermatozoizii.

• Epididimul, conduct situat în spatele testiculului,

primeşte spermatozoizii, pe care-i îndreaptă spre canalul

deferent.

• Canalul deferent este situat în cordonul spermatic (pedicul

ce conţine testiculul şi epididimul). Este vorba de un conduct

foarte fin care leagă epididimul de ampulele deferenţiale

şi de canalele ejaculatoare. El transportă spermatozoizii.

• Veziculele seminale sunt două buzunare situate în spatele

prostatei; ele fabrică plasma seminală, care, amestecată cu

secreţiile prostatice, va forma sperma cu spermatozoizii.

• Canalele ejaculatoare, care urmează veziculelor seminale,

expulzează sperma în uretră în momentul excitării sexuale.

• Prostata este o glandă care cântăreşte 15-20 grame,

situată sub colul vezical şi înconjură uretra. Ea secretă plasma

seminală, care, asociată secreţiilor veziculelor seminale şi

spermatozoizilor, va forma sperma.

• Penisul, sau membrul viril, este constituit din uretră,

conductul care vehiculează urina în cursul micţiunii şi

sperma în cursul ejaculării, şi cele două organe erectile

numite corpi cavernoşi, care sunt flacide în stare de repaus;

în cursul erecţiei, ele devin rigide datorită afluxului de

sânge.

EXAMENE. Numeroase examene explorează aparatul

genital masculin:

- spermograma (numărarea spermatozoizilor, studierea

formei lor, a mobilităţii lor, a vitalităţii lor etc.) poate

permite diagnosticarea originii unei sterilităţi masculine;

- dozările sangvine ale testosteronului explorează

funcţia hormonală a testiculului;

- ecografia este destinată descrierii veziculelor seminale,

a prostatei şi a testiculelor;

- eco-Dopplerul studiază vascularizarea corpilor

cavernoşi, care asigură calitatea erecţiei.

PATOLOGIE. în afara sterilităţii, principalele patologii care

pot afecta aparatul genital masculin sunt:

- atrofiile şi ectopiile (poziţie anormală, în general de

origine congenitală) testiculare;

- tumorile şi infecţiile testiculului şi ale epididimului;

- tulburările de ejaculare;

- tumorile prostatei, benigne (adenom) sau maligne

(cancer);

- tulburările de erecţie (impotenţa sexuală, de exemplu).

GENOM. Totalitate a materialului genetic, adică a

moleculelor de A.D.N., dintr-o celulă.

Genomul este constituit din totalitatea genelor (secvenţele

codante) şi din alte secvenţe, zise necodante, care

constituie cea mai mare parte a A.D.N.-ului cromozomic.

în 1990, o echipă de cercetători francezi a lansat un

proiect ambiţios: elaborarea hărţii genomului uman. De la

GENOTERAPIE 260

realizarea sa efectivă la sfârşitul anului 1993, devine posibilă

cunoaşterea totalităţii genelor care constituie genomul, ceea

ce va permite să fie caracterizate toate acele gene care se

află la originea a aproximativ 5 000 boli genetice inventariate

în prezent, deci să se amelioreze diagnosticarea şi,

pe termen mai lung, să se permită vindecarea prin terapie

genică (tratament al bolilor prin modificarea genelor).

GENOTERAPIE. - TERAPIE GENICĂ.

GENOTIP. Totalitate a caracterelor genetice ale unei

fiinţe vii, care se traduc sau nu în fenotipul său (totalitatea

caracterelor fizice şi biologice ale unui individ).

GENU VARUM. Deviaţie a gambei spre interiorul axei

membrului inferior, cu proeminenţa genunchiului în afară.

Genu varum, deviaţie denumită în mod curent „picioare

în paranteză", poate evolua spre o artroză a genunchiului

(gonartroză) prin exces de presiune pe punctele supuse în

mod normal unor presiuni scăzute.

• La copil, genu varum este obişnuit până la vârsta de 18

luni. La copiii trecuţi de această vârstă, el poate fi consecinţa

unei boli osoase (rahitism). Genu varum este nedureros.

Tratamentul, dacă este necesar, este chirurgical şi constă

în plasarea unei agrafe pe tibie de partea externă a

cartilagiului de conjugare (placa cartilaginoasă situată la

extremităţile unui os, asigurând creşterea lui); oasele cresc

atunci cu o viteză normală pe partea internă a genunchiului,

mai puţin repede pe partea externă, ceea ce permite

obţinerea unei corecţii progresive.

• La adult, genu varum poate fi urmarea unui genu varum

infantil netratat sau a unei sechele de fractură. Tratamentul

formelor grave este chirurgical, prin osteotomie (secţionare

osoasă) urmată de o corecţie a axei şi de o fixare a osului

în cauză. Acest act chirurgical nu este obligatoriu urmat de

o imobilizare în aparat gipsat.

GENUNCHI. Regiune articulară situată la joncţiunea

coapsei cu gamba.

Articulaţia genunchiului uneşte femurul cu tibia şi cu

rotula. Adaptarea perfectă a suprafeţei articulare a femurului

cu cea a tibiei este asigurată prin existenţa a două formaţii

fibrocartilaginoase, denumite meniscuri. Ligamentele

foarte puternice garantează o stabilitate perfectă a acestei

articulaţii.

PATOLOGIE

• Entorsa genunchiului este o leziune a ligamentelor

genunchiului, mergând de la simpla întindere (entorsă

benignă) la ruptura completă (entorsă gravă). Ea este adesea

cauzată de o mişcare de torsiune forţată a piciorului,

survenind îndeosebi în timpul practicării anumitor sporturi

ca fotbalul sau schiul. Entorsele benigne se traduc printr-o

durere şi o umflare a articulaţiei. Purtatul unui simplu bandaj

sau a unui gips timp de 3 săptămâni permite calmarea

durerii. Entorsele grave se caracterizează printr-o durere vie

şi hemartroză (sângerare în cavitatea articulară). Subiectul,

când stă în picioare, are impresia că îi fuge genunchiul.

Ruptura completă a unui ligament lateral necesită o

imobilizare gipsată de 6 săptămâni. Ruptura unui ligament

încrucişat anterior nu necesită imobilizare gipsată, în afară

de cazul în care este reparat chirurgical, prin suturarea sau

transpoziţionarea ligamentară (cu ajutorul unui fragment de

tendon prelevat de pe muşchii învecinaţi sau de la tendonul

rotulian); această reparaţie, constrângătoare pentru pacient,

nu trebuie să fie propusă decât sportivilor de performanţă,

în fapt, o simplă reeducare, care de altfel oricum trebuie

să urmeze, duce aproape întotdeauna la rezultate excelente

şi la reluarea majorităţii activităţilor sportive.

• Leziunile meniscurilor genunchiului, frecvente la sportivii

de performanţă, sunt în principal rupturi, mergând uneori

până la ruptura completă. Tratamentul lor este chirurgical.

După intervenţie, este recomandat subiectului să-şi reia

mersul cât mai repede posibil.

• Luxaţia genunchiului se caracterizează prin pierderea

contactului între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei;

leziunile arterei poplitee şi ale nervului sciatic, care trece

prin spatele regiunii poplitee, sunt posibile. Luxaţia

genunchiului necesită o reparaţie chirurgicală.

• Alte patologii se mai observă pentru genunchi, care poate

fi contaminat cu un germene care antrenează apariţia unei

artrite septice, poate fi sediul unei boli inflamatorii afectând

sinoviala (membrana care acoperă faţa internă a

capsulei articulare), ca poliartrita reumatoidă, sau o boală

degenerativă care afectează cartilagiile prin uzură treptată,

ca artroza. Tumori pot să se dezvolte plecând de la sinoviala,

de la oase sau de la părţile moi înconjurătoare. In sfârşit,

hidrartroza genunchiului, denumită în mod curent scurgere

de sinovie sau „apă la genunchi", este cel mai des consecinţa

unui traumatism, unei artroze sau unei poliartrite

rcumatoide.

GENUNCHIERĂ. Bandaj sau gips servind Ia menţinerea

sau protejarea articulaţiei genunchiului.

• Genunchierele elastice sunt utilizate fie pentru a obţine

o compresie susţinută şi prelungită în caz de hidrartroza

(acumulare de lichid seros în cavitatea articulară) cronică,

fie pentru a întări articulaţia al cărei aparat muscular este

deficient.

• Genunchierele gipsate, puse sub control ortopedic, sunt

indicate în cazul unor entorse sau fracturi ale genunchiului

(în particular, când rotula a fost afectată). Astfel de genunchiere

permit mersul atunci când acesta este posibil.

GENUNCHIUL (artroză a) - GONARTROZĂ.

GENU RECURVATUM. Deformaţie a genunchiului

caracterizată prin posibilitatea de a întinde exagerat în faţă

gamba, faţă de coapsă, formând un unghi deschis în faţă.

Se deosebesc trei tipuri principale de genu recurvatum.

• Genu recurvatum familial, foarte frecvent, se observă de

la primii paşi ai unui copil. Benign, el este datorat unei

r 261

hiperlaxităţi a articulaţiei şi dispare, în general, la vârsta

adultă fără vreun tratament anume. Câteva exerciţii

musculare simple, ca mersul în vârfurile picioarelor, sunt

recomandate. Se întâmplă totuşi ca deformaţia să persiste

şi la vârsta adultă şi să se afle la originea unei artroze a

genunchiului.

[ tGenu recurvatum congenital, mai rar şi mai grav, este

I întotdeauna asociat unei artrogripoze (luxaţie congenitală

t a genunchiului prin malformarea complexă a articulaţiei).

I Acesta necesită de cele mai multe ori un tratament

chirurgical.

L, • Genu recurvatum dobândit este consecinţa unei fracturi

a părţii inferioare a femurului sau a părţii superioare a tibiei,

j consolidată într-o poziţie proastă, sau consecinţa deficitelor

musculare în urma unei paralizii care permit genunchiului

sS aibă o mobilitate anormală. Pentru a preveni riscurile de

artroză a genunchiului, trebuie, în majoritatea cazurilor,

: practicată o osteotomie (intervenţie chirurgicală care con-

Stăîn secţionarea osului incriminat pentru a-l reaşeza într-o

; poziţie mai favorabilă

QENU VALGUM. Deviaţie a gambei spre exteriorul

axei membrului inferior cu proeminenţa genunchiului spre