249 Fractură

epidermă. Acestea sunt, în principal, substanţe opace, ca

bioxidul de titan, care prezintă inconvenientul de a da pielii

un aspect albicios. Filtrele sunt substanţe active care absorb

radiaţia şi eliberează energie absorbită prin schimb termic

cu pielea. Majoritatea acestor substanţe pot da loc unor

reacţii alergice.

Majoritatea produselor antisolare asociază ecranul cu

filtrul. Combinaţia acestor două tipuri de constituenţi

permite să se obţină grade variate de protecţie, măsurate

printr-un coeficient de protecţie: protecţie slabă (coeficient

cuprins între 2 şi 4), medie (între 4 şi 8), puternică (între

8 şi 15) şi foarte puternică, pentru condiţii de însorire

extremă (coeficient care depăşeşte valoarea 15).

• Fotoprotecţia interna constă în absorbţia pe cale orală a

unor medicamente ca vitamina PP, derivaţii de caroten şi

antipaludicele de sinteză. Ea este indicată în caz de fotodermatoze,

afecţiuni ale pielii declanşate sau agravate de

către soare (urticarie solară, de exemplu).

FOTOSENSIBILIZARE. Creşterea sensibilităţii! pielii

la radiaţile solare, mai ales la ultraviolete, cauzată adesea

de substanţe chimice sau medicamentoase şi traducându-se

printr-o erupţie cutanată.

CAUZE. O fotosensibilizare poate fi idiopatică (fără cauză

cunoscută), provocată de un factor declanşam extern sau

intern, sau de origine genetică.

UFotosensibilizările de origine externa survin după aplicarea

unei substanţe pe piele (parfum) sau după contactul

pielii cu diferite vegetale (floare-broştenească, păstârnac,

muştar etc).

tFotosensibilizările de origine interna survin după ingestia

de substanţe sau de medicamente care exercită o acţiune

fotosensibilizantă după ce au fost depuse pe piele:

psoralenele, unele antibiotice (îndeosebi tetraciclinele),

chinolonele, unele antifungice (grizeofulvina în mod

deosebit) etc.

• Fotosensibilizarile de origine generala sunt cauzate de

unele deficienţe genetice stabilite (xeroderma pigmentosum,

albinism, pebaldism).

SIMPTOME Şl SEMNE. Ele variază după tipul de fotosensibilizare:

plăci roşii pe care sunt supraînălţate vezicule

mici şi deosebit de pruriginoase, vezicule sau bule.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul constă în

aplicarea pe leziuni a unor medicamente antiseptice, a unor

produse de catifelare sau a unor corticosteroizi locali.

Administrarea pe cale generală a corticosteroizilor sau

antihistaminicelor este rezervată pentru formele cele mai

grave. Prevenirea se bazează pe protecţia pielii (cremă

protectoare de tip total) şi mai ales pe suprimarea agentului

susceptibil să declanşeze fotosensibilizarea. Fotosensibilizarile

idiopatice pot fi prevenite prin administrarea de

«itamine PP, de antipaludice de sinteză (nivachină), de

carotenoizi sau prin puvaterapie (expunere la radiaţiile

ultraviolete A, asociată cu administrarea de psoralene).

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Fotosensibilizarea se foloseşte

în tratamentul unor boli ale pielii, în particular al

psoriazisului, în cursul puvaterapiei. -> FOTOOERMATOZĂ,

FOTOPROTECŢIE, PUVATERAPIE.

FOTOTERAPIE. Metodă de tratament utilizând acţiunea

luminii asupra pielii. SINONIM: actinoterapie.

Sursa de lumină utilizată poate fi lumina solară (helioterapia)

sau lumina artificială. Helioterapia este utilizată

pentru a trata leziunile acneice şi favorizează, în majoritatea

cazurilor, tratamentul psoriazisului.

• Luxterapia, fototerapie specifică, este o metodă a cărei

eficacitate nu a fost total demonstrată. Ea constă în expunerea

pacientului la o lumină necolorată intensă. Şedinţele

de expunere, de durată variabilă, debutează într-un centru

specializat şi pot fi urmate la domiciliu până la ameliorarea

stării pacientului. Luxterapia este utilizată în tratamentul

depresiunilor sezoniere (care se manifestă cu regularitate

în anumite perioade ale anului).

FOTOTRAUMATISM. Leziune a ochilor cauzată de

radiaţiile luminoase, îndeosebi solare. -> OFTALMIE.

FOVEA. -» MACULA.

FOX şi FORDYCE (boală a lui). Afecţiune cutanată

caracterizată printr-o erupţie de mici leziuni pruriginoase

la nivelul axilelor, plicii inghinale, areolei sânului şi al

pubisului.

FRACTURĂ. Ruptură a unui os sau a unui cartilagiu tare.

Se face deosebire între fracturile deschise, în care

fragmentele osoase au trecut prin piele şi în care focarul

fracturii este în aer liber (de unde şi riscul de infecţie) şi

fracturile închise, în care focarul fracturii nu comunică cu

exteriorul.

Fracturile patologice survin la oasele fragilizate printr-o

leziune preexistentă, fie că aceasta este de origine infecţioasă,

fie tumorală.

SIMTOME ŞI SEMNE. Pe plan clinic,o fractură se traduce

printr-o durere acută, o imposibilitate de a realiza unele

gesturi, un hematom, uneori o deformare. Fragmentele

osoase pot să se depărteze unele de altele (fractură cu

deplasare), pot să se încalece sau să se prindă unele de altele,

în plus, la copil există două tipuri de fracturi specifice:

fractura în lemn verde (osul nu este rupt pe toată circumferinţa

lui) şi fractura în turtită de unt (tasare localizată a

osului).

TRATAMENT. Primul scop al tratamentului este acela de

a pune osul într-o poziţie bună printr-o manevră numită

reducere, manuală sau chirurgicală. Este vorba de reaşezarea

extremităţilor osoase în contact unele cu altele, într-o

aliniere perfectă, cu scopul ca fractura să se consolideze

într-o poziţie bună, restituind osului forma sa iniţială. După

reducere, controlată radiologie, osul este imobilizat: această

FRACTURĂ DENTARĂ 250

contenţie poate fi ortopedică, prin gips sau tracţiune, sau

chirurgicală, cu ajutorul unui material extern (fixator extern)

sau intern (şurub, placă cu şuruburi, cui, serclaj metalic).

După trecerea perioadei normale de consolidare, se

evaluează soliditatea osului fracturat după aspectul

radiologie. Cu excepţia copilului, la care este de cele mai

multe ori inutilă, atunci începe reeducarea: reluarea mişcărilor,

refacerea musculaturii, ajutarea pentru reluarea

sprijinului complet.

FRACTURĂ DENTARĂ. Leziune care poate afecta

smalţul şi dentina, sau uneori chiar şi pulpa unui dinte.

De origine traumatică, uneori favorizate de o carie,

fracturile dentare pot fi orizontale, verticale sau oblice.

Fractura dentară, spre deosebire de cea a osului, nu se

consolidează, deoarece nici smalţul, nici dentina nu sunt

vascularizate.

FRACTURĂ DE OBOSEALĂ. Fractură survenind pe

un os sănătos, care nu a suferit nici un traumatism. SINONIM:

fisura de oboseală.

O fractură de oboseală survine pe un os supus unor

constrângeri excesive şi care este cu atât mai fragil cu cât

subiectul este mai în vârstă. în medicina sportivă, ea priveşte

de cele mai multe ori membrele inferioare şi survine după

o activitate fizică intensivă sau neobişnuită (marş îndelung)

sau din cauza încălţămintei neadecvate. Astăzi, îmbătrânirea

populaţiei, care rămâne totuşi foarte activă, a multiplicat

numărul de cazuri de fracturi de oboseală, care au loc pe

oasele cele mai diverse: bazin, sacrum, femur, tibia etc.

Fracturile de oboseală se manifestă prin dureri, uneori

responsabile de un mers şchiopătat, deranjând sau împiedicând

mersul. Tratamentul lor se limitează de cele mai multe

ori la simpla odihnă. Uneori, este preconizată purtarea unei

ghete gipsate.

FRAGILITATE CAPILARĂ. Micşorare a rezistenţei

vaselor capilare consecutivă alterării peretelui lor.

O fragilitate capilară se observă în purpura simplex sau

senilă, boala lui Rendu-Osler, purpura alergică, purpurele

metabolice cauzate de scorbut, diabet, boala lui Cushing,

ciroză, uremie, precum şi de infecţii şi de disproteinemii.

Ea poate rezulta dintr-un tratament de lungă durată cu

corticosteroizi. Afecţiunea antrenează sângerări variabile

care merg de la purpura benignă până la hemoragia oculară

sau cerebrală. Tratamentul este empiric şi puţin eficace, în

afara cazului că a fost descoperită o cauză curabilă.

FRECVENTĂ CARDIACĂ. Număr de cicluri cardiace

pe unitatea de timp (pe minut, prin convenţie).

Frecvenţa cardiacă în repaus, la vârsta adultă, variază

după subiect, între 60 şi 100 pe minut. Ea este mai rapidă

la copil şi se micşorează uşor la subiecţii în vârstă. Frecvenţa

cardiacă se accelerează la efort sau în cursul unui stres, sub

efectul unei stimulări a nervului simpatic şi al acţiunii anumitor

hormoni (adrenalină, noradrenalină) asupra nodului

sinusal. Ea se încetineşte prin stimularea nervului

pneumogastric (sau vag) al cărui tonus predomină în repaus.

Ea este modulată, mai ales la subiectul tânăr, prin respiraţie:

accelerându-se la inspiraţie şi încetinindu-se la expiraţie.

Dacă acest fenomen este marcat, se vorbeşte de aritmie

respiratorie.

Măsurarea frecvenţei cardiace poate să se facă prin

luarea pulsului (palparea la nivelul unei artere periferice a

undei sistolice, generată de contraţia ventriculelor) sau,

într-o manieră mai precisă, prin auscultarea prelungită a

zgomotelor inimii cu ajutorul unui stetoscop aplicat pe

torace. Este posibil, de asemenea, să se determine frecvenţa

cardiacă pornind de la o înregistrare electrocardiografică.

PATOLOGIE. Frecvenţa cardiacă în repaus poate fi

anormal de lentă (mai puţin de 60 cicluri pe minut) sau de

rapidă (mai mult de 100 cicluri pe minut): atunci se vorbeşte,

respectiv, de bradicardie şi de tahicardie. Dacă ea este

neregulată sau anarhică, este vorba de o tulburare de ritm

cardiac.

FRENIC, -Ă. Care priveşte diafragmul.

Nervul frenic inervează diafragmul.

FRIEDMAN (analizor al lui). Aparat care permite

înregistrarea câmpului vizual. SINONIM: campimeîrul lui

Friedman.

Analizorul lui Friedman permite o bună explorare a

30 grade centrale ale câmpului vizual. Metodele care utilizează

o cupolă, ca perimetrul lui Goldman, permit explorarea

unui câmp mai larg.

FRIEDREICH (boală a lui). Boală degenerativă a

măduvei spinării.

Boala lui Friedreich, deşi foarte rară, este cea mai

frecventă dintre degenerescentele spinocerebeloase (afectând

măduva spinării şi creierul mic). Ea debutează, în

general, la pubertate.

Boala lui Friedreich este ereditară.

SIMTOME ŞI EVOLUŢIE. Boala se traduce mai întâi prin

dificultăţi la alergat şi la mers.

Evoluţia ei este progresivă. Simptomele cele mai caracteristice

se observă câţiva ani mai târziu: ataxie (incoordonarea

mişcărilor), parezie (diminuarea forţei musculare)

predominant la membrele inferioare, abolirea reflexelor,

afectarea sensibilităţii profunde (subiectul, cu ochii închişi,

nu poate spune în ce poziţie se găseşte). Acestor semne

neurologice li se asociază un sindrom dismorfic, constituit

de cele mai multe ori din scobirea mai accentuată a boitei

plantare, mai puţin frecvent printr-o cifoscolioză (deformarea

coloanei vertebrale). în plus, mai există şi tulburări

ale ritmului cardiac.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Actualmente nu există

un tratament curativ. Prevenirea constă în sfatul genetic

pentru viitorii părinţi în familiile cu antecedente. Studiile