241 Fier

fie pe căile biliare, fie din sânge. El se manifestă printr-o

febră, o pierdere în greutate, o stare de oboseală şi uneori

dureri intermitente în regiunea subcostală dreaptă. Tratamentul

se bazează pe luarea de antibiotice sau de antiamibiene.

Dacă acesta se dovedeşte insuficient, abcesul este

drenat prin puncţie (un ac, ghidat prin ecografie, traversează

peretele abdominal) sau printr-o intervenţie chirurgicală.

FICATULUI (cancer al). Tumoră malignă a ficatului.

Un cancer de ficat poate fi primitiv sau secundar (metastaze

provenind de la alt cancer).

Cancerul primitiv al ficatului. Cancerul primitiv al

ficatului rămâne rar în Europa şi în America; el este mai

frecvent în Africa şi în Asia.

• Hepatocarcinomul, sau cancerul hepatocelular, este cea

mai răspândită dintre tumorile hepatice; el survine în 20%

din cazuri pe un ficat sănătos, mai frecvent pe un ficat atins

deoboală hepatică preexistentă (ciroză, hepatită cronică).

Spre deosebire de Europa, unde ciroza alcoolică rămâne

cauza principală a acestui tip de tumoră, în ţările tropicale,

hepatocarcinomul este legat adesea de virusul hepatitelor

B şi C, uneori de poluarea alimentelor, în special cu aflaloxină

(toxină fungică).

tCohmgiocarcinomul, mult mai rar, este mai ales obişnuit

în Asia de Sud-Est, unde este incriminat rolul unor parazitoze.

tAngiosarcomul, cea mai rară dintre tumorile primitive ale

ficatului, este legat câteodată de intoxicaţiile cronice (clorura

de vinii, arsenic).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Hepatocarcinomul se traduce

printr-un ficat mare reperabil la palpare şi printr-o stare

febrilă pseudoinfecţioasă. El provoacă o durere moderată,

localizată în partea superioară a abdomenului. Hepatocarcinomul

se mai poate traduce printr-o agravare a unei

ciroze deja cunoscute.

DIAGNOSTIC Şl EVOLUŢIE. Diagnosticul se pune pe

kazaecografiei,scanografiei şi a biopsiei hepatice ghidate

prin ecografie. Riscul de metastaze, în principal, pulmonare

şi osoase, este important.

TRATAMENT. Acesta comportă ablaţia chirurgicală a

Umorii când aceasta este posibil, prin hepatectomie

parţială. în mod excepţional, poate fi avut în vedere un

Mnsplant hepatic. în formele care nu fac apel la chirurgie,

tratamentul se bazează pe chimioterapie generală sau locală

(injectarea produsului direct în tumoră printr-un cateter

introdus în artera hepatică) sau pe distrugerea tumorii prin

«fcoolizare (injecţii locale cu alcool).

PREVENIRE. Prevenirea tumorilor primitive ale ficatului

jKbazează pe lupta împotriva alcoolismului, pe vaccinarea

precoce împotriva virusului hepatitei B şi C şi pe tratamentul

'«păţitelor cronice B şi C.

Cancerul secundar al ficatului. Este cel mai frecvent

dintrecancerele ficatului în ţările temperate; el poate să se

idedare în cursul oricărui alt cancer; totuşi, este mai frecvent

în cancerele aparatului digestiv (colon, stomac, pancreas,

căi biliare) şi în cancerele ginecologice (uter, ovare, sâni).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cancerul secundar al ficatului

poate să se traducă printr-o alterare a stării generale sau

printr-un icter. Examenul clinic poate evidenţia Ia palpare

un ficat mare nodular („ficat cu castane"), dureros sau nu.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se pune pe

baza ecografiei, scanografiei şi a biopsiei indispesabilă

pentru a confirma atingerea hepatică. Tratamentul, dacă este

posibil, este cel chirurgical (ablaţia tumorii). în formele

difuze se utilizează chimioterapia generală sau locală (injectarea

produsului într-un cateter introdus în artera hepatică).

FICATULUI (Chist al). Cavitate patologică umplută cu

o substanţă lichidă sau fluidă şi situată în interiorul ficatului.

Unic sau multiplu, chistul ficatului poate fi de origine

parazitară (chist hidatic) sau nu.

• Chistul hidatic al ficatului este o manifestare a hidatidozei,

infecţie a organismului provocată de un parazit al

câinelui, Echinoccusgranulosus. Chistul nu antrenează,în

general, nici un simptom timp de ani. Totuşi, el se poate

rupe, provocând o durere intensă, o febră, o criză de urticarie

şi, pe cel mai lung termen, o diseminare a parazitului în

organism. Tratamentul este ablaţia chirurgicală a chistului.

• Chistul neparazitar al ficatului, format prin dilatarea

micilor canale biliare intrahepatice, este frecvent şi nu dă,

în general, simptome. Se procedează uneori la ablaţia

chirurgicală a chistului.

FICATULUI (tumoră benignă a). Proliferare de celule

normale formând un nou ţesut în interiorul ficatului.

Se deosebesc două tipuri de tumori benigne ale ficatului.

• Adenomul se dezvoltă pornind de la hepatocite, celulele

ficatului. Voluminos, dureros, el trebuie extras pe cale

chirurgicală.

• Hemangiomul, foarte frecvent, este un aglomerat de mici

vase sangvine anormale. Hemangiomul nu necesită, în

general, decât o simplă supraveghere.

FICOMICOZA. Infecţie cauzată de unele ciuperci zigomicete

(mucegaiuri). SlNONIM: zigomicozU.

FIER. Oligoelement indispensabil organismului, care

intervine în numerose reacţii chimice şi permite îndeosebi

transportul oxigenului prin hemoglobina globulelor roşii.

FIZIOLOGIE. Aproape 70% din fierul (Fe) organismului

se găseşte asociat la hemoglobina globulelor roşii şi

reprezintă aproape 3 grame. Distrugerea permanentă a

globulelor roşii eliberează fierul din hemoglobina, care este

reutilizat de către organism în cursul sintezei noilor globule

roşii. Cealaltă parte a fierului, fierul de rezervă (între 0,6

şi l ,2 grame), este situat în ţesuturi ca cele ale splinei,

măduvei osoase şi ficatului, fie sub formă de feritină, rapid

FILARIOZA LIMFATICĂ 242

disponibilă în caz de nevoie, fie sub formă de hemosiderină

pentru o eliberare mai treptată.

Piederile de fier sunt, în general, foarte mici, de ordinul

miligramului pe zi. La femei, în perioada menstrelor cresc

pierderile zilnice, care pot atunci să se ridice la 3 miligrame

pe zi.

Pentru a compensa aceste pierderi, organismul scoate

fierul din alimentaţie. Aporturile zilnice recomandate sunt

între 10 şi 18 miligrame după vârstă şi sex. Cărnurile roşii

(bogate în mioglobină), caltaboşul cu sânge (bogat în

hemoglobina), peştele sunt alimente bogate în fier şi, într-o

mai mică măsură, lintea, spanacul (care, contrar opiniei

răspândite, nu este extrem de bogat în fier), fructe uscate.

în anumite circumstanţe, se observă o creştere fiziologică

a necesităţilor în fier: la femei în timpul sarcinii şi alăptării,

la sugari şi la adolescenţi.

CARENŢA. Carenţa în fier, sau carenţa marţială, provocată

de o creştere a pierderilor sau a necesităţilor, sau, mult mai

rar, printr-o malabsorbţie sau un deficit de aport, poate

antrena o anemie. De altfel, în cursul reacţiilor inflamatorii,

macrofagele (celulele de apărare a organismului), stochează

în mod anormal fierul circulant, diminuând astfel fracţiunea

disponibilă pentru globulele roşii. Acest fenomen explică

acel caracter microcitar (globule roşii de mărime mică) al

anemiilor care însoţesc inflamaţiile cronice (cancer, reumatism

inflamator etc).

APORT EXCESIV. Invers, se pot observa supraîncărcări

în fier ale organismului cauzate de o absorbţie excesivă de

origine genetică (hemocromatoză primitivă) sau de aporturi

repetate sub formă de transfuzii sangvine (hemocromatoză

secundară). Puncţia biopsică a ficatului confirmă supraîncărcarea.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Fierul este utilizat în tratamentul

anemiilor feriprive şi în prevenirea lor la subiecţii

expuşi (în caz de sângerare, malabsorbţie, sarcini repetate,

la sugari). în ce priveşte sugarii, fierul conţinut în laptele

matern este suficient pentru a acoperi nevoile sale, până la

vârsta de 3 luni; după această vârstă, este necesar un aport

NECESITĂŢI ÎN FIER

Indivizi

Femeie

- în timpul i

perioadei de

Bărbat

Sugar şi copil

(până la 11 ani)

Adolescent

-fată

- băiat

sarcinii şi

: alăptare

Necesităţi zilnice

(în miligrame)

de la 1,6 1a 1,8

de la 2 la 2,2

1

0,1 per kilocorp

de la 1,6 la 1,8

1,5

cel puţin până la vârsta de un an, fie prin diversificarea

alimentaţiei, fie prin aportul de lapte îmbogăţit în fier.

Absorbţia de fier poate antrena tulburări digestive (constipaţie,

greţuri, vărsături, coloraţia închisă a scaunelor) care

încetează în 24 de ore după oprirea tratamentului.

FILARIOZA LIMFATICĂ. Boală parazitară a ganglionilor

şi a vaselor limfatice consecutivă infestării cu filării.

Filaria este un vierme filiform care poate măsura între

4 şi 10 cm în lungime. Filaria femelă depune microfilarii

(embrioni în formă de viermi) care circulă în limfă şi în

sânge. Viermii adulţi trăiesc în ganglioni şi în vasele

limfatice.

Filariile sunt transmise prin foarte numeroase înţepături

de ţânţari infestaţi aparţinând genurilor Culex, Aedes,

Anopheles, şi Mansonides, abundente în climatele calde şi

umede ale zonei intertropicale. Filaria lui Bancroft

(Wuchereria bancrofti) este una din principalele filării

responsabile de filarioza limfatică.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Filarioza limfatică se manifestă

prin pusee trecătoare de febră, însoţite de dureri în ganglionii

inghinali. Aceştia cresc în volum (adenită), iar vasele limfatice

iau forma de cordoane roşii şi umflate sub piele (limfangită).

în alte cazuri, bonavul emite urină alburie, din

cauza unei fistule între căile urinare şi vasele limfatice, care

antrenează o emisie de chil în urină (chilurie). Puseele de

adenită şi de limfangită se continuă timp de mai mulţi ani.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. O analiză a sângelui,

prelevat de preferinţă noaptea (perioada în care microfilariile

sunt mai abundente), permite decelarea paraziţilor şi stabilirea

diagnosticului. în timpul puseelor de febră, bolnavul

trebuie să ia medicamente antiinflamatoare. O dată febra

dispărută, medicul prescrie un antiparazitar (vermectină).

în caz de chilurie, un regim alimentar bogat în lipide permite

atenuarea simptomelor.

PREVENIRE. Singura prevenire constă în apărarea de

ţânţari cu ajutorul insecticidelor, în ţările din zona intertropicală.

FILTRU SOLAR. Produs cosmetic care protejează pielea

împotriva radiaţiilor solare.

Filtrele solare sunt clasificate după tipurile de radiaţie

pentru care ele sunt active.

• Filtrele cu bandă scurta protejează mai ales de ultravioletele

B (U.V.B.).

• Filtrele cu bandă largă sunt active faţă de ultravioletele

A (U.V.A.) şi ultravioletele B (U.V.B.).

Produsele puse în comerţ pot asocia mai multe

substanţe. Efectul lor global este indicat prin coeficientul

de protecţie, care nu este definit în practică decât pentru

U.V.B. Acest coeficient este raportul dintre durata de

expunere fără a suferi insolaţie şi folosind produsul şi durata

de expunere fără a suferi insolaţie şi fără a folosi produsul.

Astfel, aplicarea unei creme având un coeficient împotriva

'" 243

U.V.B. egal cu 3 la un subiect la care, fără a folosi produsul,

face o insolaţie după 20 de minute de expunere permite,

ţ teoretic, aceluiaşi subiect să rămână expus 20 x 3 = 60

|" minute fără a suferi insolaţie. Aceste cifre rămân totuşi doar

ir orientative.

I în practică, alegerea unui produs depinde de doi factori:

I gradul de însorire (care merge de la slabă la extremă) şi de

Şi' fototipul subiectului (etalonat cu I pentru pieile albe foarte

I' sensibile la soare şi care nu se bronzează, până la VI pentru

I pielea neagră); în plus, însuşi bronzul dobândit este projţ

tector. Chiar pentru un produs foarte eficace, expunerea la

I soare între orele 12 şi 16, vara, trebuie evitată.

1 FIMOZĂ. Strâmtorare a orificiului prepuţial făcând

li imposibilă decalotarea glandului penian.

j O fimoză poate fi congenitală, decelată atunci din

I copilărie sau, uneori, doar la pubertate, sau consecutivă unei

1 afecţiuni (diabet, infecţie, tumoră a penisului). O fimoză

I este întotdeauna responsabilă de o maceraţie locală (ne-

I evacuarea secreţiilor, stagnarea urinei) cu infecţie; în plus,

I o fimoză face raporturile sexuale dificile. în caz de dccalotaj

I forţat, o fimoză se poate transforma în parafimoză (stran-

I gularea bazei glandului printr-un inel prepuţial prea strâmt).

I TRATAMENT. Atunci când fimoză nu este prea gravă, se

I poate, după dezinfectarea locală, să se lărgească treptat

1 inelul prepuţial prin manevre blânde şi repetate de decalotaj.

1' Când fimoză este gravă, este indispensabil să se lărgească

• chirurgical inelul prepuţial sau să se practice o posthectomic

H (ablaţia prepuţului).

H FISTULA. Canal patologic punând în comunicaţie

|| anormală două viscere (fistulă internă) sau un viscer cu

K pielea (fistulă externă).

m. Fistulele sunt fie congenitale, fie dobândite.în acest ultim

• J caz ele pot fi consecinţa unui traumatism sau unei inter-

•*; venţii chirurgicale, unei inflamaţii, unei infecţii (abces), unei

|j tumori sau unui calcul.

I; SIMPTOME Şl SEMNE. O fistulă poate să nu prezinte nici

jjt un simptom sau poate provoca o scurgere a primului organ

H intern către cel de al doilea sau către exterior, prin piele:

H scurgerea conţinutului digestiv prin urină sau prin piele, de

• j ' exemplu. Uneori, semnele sunt mai puţin evidente: diaree

H datorată unei fistule între două segmente ale tubului digestiv,

H| -de exemplu.

B DIAGNOSTIC. Adesea este necesar să cunoaştem traiectul

B • s*80'a' fistulei prin ţesuturi, în vederea tratamentului. Acest

H diagnostic de localizare este făcut prin explorare chirurgicală

jjf s&u prin fistulografie, datorită unui produs de contrast iodat

• ţ« hidrosolubil care, injectat în fistulă, o face vizibilă pe

î | : radiografii.

j j l TRATAMENT. O fistulă este adesea vindecată prin tratarea

S afecţiunii în cauză (tratamentul antibiotic al abcesului). în

IJŞ alte cazuri, chirurgul trebuie să dreneze fistula sau să

•J procedeze la ablaţia ei.

FITOTERAPIE

FISTULIZARE. Apariţie patologică sau creare chirurgicală

a unei fistule (canal care pune în comunicaţie directă

două viscere sau un viscer şi pielea).

FISTULOGRAFIE. Examen radiologie care permite

vizualizare unei fistule (canal patologic punând în comunicaţie

directă două viscere sau un viscer şi pielea).

FISURĂ ANALĂ. Tip de ulceraţie alungită, în formă

de crevasă, amplasată la nivelul canalului anal.

Fisura anală este de origine prost cunoscută, fără îndoială

legată de prezenţa unei plăgi minime survenite în cursul

defecării şi inducând o contractură musculară care deranjează

cicatrizarea. Ea se manifestă de cele mai multe ori prin

apariţia unor dureri violente după defecare (sindrom fisurar).

Tratamentul face apel la aplicarea locală de medicamente

(pomezi antiinflamatorii şi cicatrizante) sau de injecţii

subfisurare. în caz de eşec, ţesutul sclerozat este îndepărtat

chirurgical sub anestezie generală, iar câteva fibre musculare

sunt secţionate, ceea ce permite cicatrizarea.

FITOTERAPIE. Tratament sau prevenire a bolilor prin

folosirea plantelor.

Fitoterapia face parte dintre ramurile medicinei paralele,

în majoritatea ţărilor, îndeosebi în Occident, doar medicii

au dreptul să practice fitoterapia sub formă de consultaţie,

şi doar farmaciştii şi vânzătorii de plante medicinale (în

ţările în care această profesie este recunoscută) sunt abilitaţi

să dea sfaturi în momentul cumpărării.

DIFERITE TIPURI DE FITOTERAPIE. în zilele noastre

şi în ţările occidentale există mai multe specialităţi, eventual

combinate între ele, care utilizează plantele în scopuri

medicale.

• Aromaterapia este o terapeutică ce utilizează esenţele de

plante, sau uleiurile esenţiale, substanţe aromatice secretate

de numeroase familii de plante ca, de exemplu, asteraceele,

laminaceele sau opiaceele, şi extrase prin distilare.

Aceste uleiuri sunt produse complexe care se utilizează cu

precauţie şi respectând dozele prescrise, deoarece ele nu

sunt chiar lipsite de nocivitate. Calea de administrare cea

mai interesantă, deoarece este cea mai rapidă şi mai puţin

toxică, este calea percutanată (prin piele).

• Gemoterapia se bazează pe utilizarea extractelor alcoolice

şi glicerinate de ţesuturi vegetale tinere ca mugurii şi

radicelele aparţinând la vreo 60 de plante diferite. Preparatele

sunt prezentate sub forma distilată de două ori. Fiecare

extract este cunoscut ca având o afinitate pentru un organ

sau o funcţie. De exemplu, maceratul glicerinatde muguri

de Ribes nigrum, sau coacăze negre, în diluţia a doua,

acţionează ca un stimulent al zonei corticale a glandelor

suprarenale, adică în acelaşi mod cu cortizonul.

• Herborisleria corespunde metodei fitoterapiei, în sensul

cel mai clasic şi mai vechi. După ce căzuse în desuetitudine,

în zilele noastre a fost luată din nou în consideraţie.

Herboristeria se serveşte de plantele proaspete sau uscate;

F.I.V. 244

ea utilizează fie planta întreagă, fie o parte a acesteia

(scoarţă, floare, fruct, rădăcină). Prepararea constă în metode

simple: decocţie, infuzie, maceraţie. Aceste preparaţii sunt

băute sau inhalate, aplicate pe piele sau adăugate apei de

baie. Ele mai există şi sub formă mai modernă a capsulelor

cu praf din plante uscate, pe care subiectul le înghite. Această

prezentare are avantajul de a păstra principiile active, care

sunt fragile. Pentru ca tratamentul să fie profund eficace,

prizele trebuie să se întindă pe o perioadă mergând de la

3 săptămâni la 3 luni.

• Homeopatia recurge la plante în mod preponderent, dar

nu exclusiv: trei sferturi din suşe sunt de origine vegetală,

restul fiind de origine animală sau minerală. Sunt utilizate

plantele proaspete în maceraţie alcoolică. Aceste preparate

alcoolice sunt denumite tincturi-mamă: plecând de la ele

se prepară diluţiile care servesc la impregnarea grăunţelor

de zaharoză şi de lactoză care sunt granulele şi globulele.

Tinctura-mamă cea mai utilizată este cea de Caiendula

officinalis, sau florile de gălbenele.

• Filolerapia chineză face parte din ansamblul denumit

„medicină tradiţională chineză" care include acupunctura

şi dietetica chineză. Această fitoterapie vizează modificarea

cantităţilor diferitelor energii sau circuitul acestor energii

în organism.

• Filolerapia farmaceutica utilizează produse de origine

vegetală obţinute prin extracţie şi care sunt diluate în alcool

etilic sau într-un alt solvent. Aceste extracte sunt dozate în

cantităţi suficiente pentru a avea o acţiune susţinută şi

rapidă. Ele sunt prezentate, ca şi oricare altă specialitate

farmaceutică, sub formă de sirop, de picături, de supozitoare,

de capsule, de preparate liofilizate, de preparate nebulizate

(sau atomizate, adică extracte de plante, deshidratate

prin căldură) etc. Concentraţiile sunt destul de ridicate şi

netoxicitatea acestor medicamente este uneori relativă.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ.Fitoterapia este considerată

ca având un câmp de acţiune asupra a numeroase tulburări,

în scop preventiv şi curativ, în cazuri acute sau pentru a

modifica terenul subiectului (tendinţele generale de a fi

victima unui tip de boală).

EFECTE NEDORITE. Acestea sunt rare şi, în general,

benigne. Atunci când un medic prescrie o reţetă care

cuprinde plante care pot fi toxice, ca digitala sau belladona,

se impune ca pacientul să nu depăşească dozele indicate;

tulburările sunt legate adesea de o utilizare abuzivă şi prea

îndelungată a plantei medicinale.

F.I.V. -> FECUNDATE IN VITRO.

F.I.V.E.T.E. -> FECUNDATE IN VITRO.

FIZIOLOGIE. Studiu al funcţiilor şi a funcţionării normale

a organismelor vii.

Fiziologia se ocupă de procesele fizice şi chimice care

au loc în celule, ţesuturi, organe şi sisteme ale fiinţei vii

sănătoase.

FIZIOPATOLOGIE. Studiul mecanismelor care modifică

funcţiile organice (respiraţie, circulaţie, digestie,

eliminare, reproducţie).

Fiziopatologia studiază perturbaţiile fiziologiei, permite

a se cunoaşte mecanismul de acţiune a bolilor şi a se merge

FIZIOTERAPIE. Utilizare terapeutică a agenţilor

naturali ca apa (cure termale, balneoterapie), nămolul (fangoterapie),

unele uleiuri minerale ca parafina (parafinoterapie),

climatul (soarele, altitudinea), căldura şi electricitatea

(curenţi continui sau discontinui de joasă sau înaltă frecvenţă

Idiatermie, ionizare, ultrasunete|).

Fizioterapia, tehnică de reeducare, este indicată în toate

afecţiunile degenerative ale scheletului (îndeosebi în

artroză) şi în bolile articulare inflamatorii (gută, poliartrită

reumatoidă etc), în general între două crize. Ea permite

atenuarea durerilor, prevenirea sau diminuarea unei redori

articulare, restaurarea forţei musculare în jurul unei

articulaţii.

FLATULENTĂ. Emisie prin anus a gazelor intestinale.

Un adult expulzează zilnic între 2 şi 20 litri de gaze care

provin, în principal, din fermentaţiile intestinale care au loc

în colon. Aceste gaze sunt inflamabile şi explozive (risc în

cazul utilizării unui bisturiu electric). Flatulenţa este un

fenomen normal. Unele alimente, deosebit de fermentescibile,

sunt susceptibile să crească producţia de gaze: legumele

(fasolea uscată, varza, ţelina etc), cerealele (pastele făinoase,

pâinea), fibrele (tărâţa), fructele (stafidele, caisele,

citricele, bananele). Abundenţa mai mult sau mai puţin mare

a gazelor şi mirosul mai mult sau mai puţin puternic nu au

vreo semnificaţie patologică şi nu necesită tratament.

FLEBECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unei vene

varicoase, de cele mai multe ori de la un membru inferior.

Flebectomia constă în scoaterea chirurgicală, uneori

după sclerozarea lor, prin mici incizii, a unor segmente de

vene. Această intervenţie uşoară, practicată sub anestezie

locală sau generală, necesită o spitalizare de 1^ zile.

Reluarea mersului este imediată, dar este recomandabil să

se poarte bandaje elastice (ciorapi speciali, de exemplu)în

timpul lunii care urmează intervenţiei.

FLEBITA. Constituire a unui cheag în interiorul unei vene

asociată adesea cu o inflamaţie a peretelui venos. SINONIM:

iromboftebită.

CAUZE. Un cheag riscă să se formeze atunci când o

persoană stă prea multă vreme alungită sau imobilizată: de

exemplu, ca urmare a unei intervenţii chirurgicale, mai ales

când aceasta se face pe micul bazin sau pe membre, sau

după o naştere. El poate apărea, de asemenea, ca urmare a

imobilizării unui membru prin gips sau din cauza unei

compresiuni mai mult sau mai puţin îndelungate a unei vene,

FLORĂ BACTERIANĂ

de exemplu la femeie la sfârşitul sarcinii sau după un zbor

prelungit cu avionul fără a părăsi scaunul.

Tulburări congenitale sau dobândite ale hemostazei

(ansamblul-fenomenelor fiziologice care conduc la oprirea

unei sângerări), ale coagulării sau ale fibrinolizci (dezagregarea

fibrinei care antrenează dizolvarea cheagurilor

sangvine) sunt uneori cauze ale unei flebite.

SIMPTOME Şl DIAGNOSTIC. în caz de flebitâ profundă

a unui membru inferior, subiectul suferă dureri spontane

sau provocate prin palparea pulpei şi simte o senzaţie locală

de căldură. Gamba se umflă. Aceste semne unilaterale se

asociază eventual cu febra şi cu o creştere a ritmului cardiac.

Mai rar, cheagul poate privi venele subcutanate. Dacă

acestea devin tari şi sunt inflamate pe una din porţiunile

lor,este vorba de o flebită superficială. în ambele cazuri,

diagnosticul este confirmat printr-un eco-Doppler venos sau

printr-o flebografie.

EVOLUŢIE. Cheagul se poate întinde din aproape în

aproape, împiedicând circulaţia sangvină.

Odată constituit, cheagul poate, de asemenea, să se

fragmenteze sau să migreze brusc către vena cavă sau către

cavităţile cardiace drepte şi să se oprească într-o ramură a

arterei pulmonare, ceea ce provoacă o embolie pulmonară.

în sfârşit, se constată uneori apariţia unor edeme, a unor

tulburări trofice (relative la nutriţia ţesuturilor), a varicelor,

chiar al unui ulcer al gambei, ansamblu de simptome

desemnat sub denumirea de boală postflebitică.

TRATAMENT. Flebitele profunde constituie urgenţe

medicale, al căror tratament trebuie de preferinţă să se facă

in mediu spitalicesc. Sunt prescrise anticoagulante. Odată

flebita vindecată, membrul afectat este comprimat cu un

bandaj elastic numit contenţie, astfel ca să evite apariţia

varicelor. O flebită superficială îşi revine după un tratament

antiinflamator şi nu îmbracă acelaşi caracter de urgenţă.

PREVENIRE. Prevenirea debitelor este esenţială şi constă

în măsuri simple: contracţii musculare voluntare şi repetate

sub gips, imobilizarea la pat pe o durată limitată (de

exemplu, după o intervenţie chirurgicală sau după o naştere)

şi utilizarea unui tratament anticoagulant preventiv în toate

circumstanţele de risc.

FLEBOGRAFIE. Examen radiologie al venelor, după

injectarea unui produs iodat de contrast.

Flebografia priveşte de cele mai multe ori membrele

inferioare şi vena cavă inferioară, deoarece acestea sunt

localizările cele mai obişnuite ale flebitelor şi trombozelor

venoase.

INDICAŢII. O flebografie este indicată atunci când medicul

suspectează o flebită pe care ecografia chiar n-a putut

s-odeceleze. Ea este, în general, indicată în caz de embolie

pulmonară (obstrucţie a unei ramuri a unei artere pulmonare

printr-un cheag provenit dintr-o flebită).

TEHNICĂ. Un produs iodat de contrast, opac la razele X,

este injectat cu scopul de a putea vizualiza venele profunde

ale pulpei, coapsei si a părţii joase a abdomenului (vena

iliacă).

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Pacientul este reţinut

de la mâncare cu cel puţin 12 ore înaintea examenului.

Medicul pune garouri la înălţimea gleznei, a gambei şi a

coapsei cu scopul de a dilata venele profunde. După dezinfectarea

părţii de şezut corespunzătoare fiecărui picior,

medicul înţeapă pielea cu ajutorul unui ac şi injectează produsul

de contrast. Examenul durează între 15 şi 30 minute.

Curând după aceea, subiectul poate să-şi reia activitatea.

CONTRAINDICAŢII. Flebografia nu este practicată la

femeia gravidă. Medicul trebuie să se asigure că pacientul

nu este alergic la iod. Persoanele care suferă de insuficienţă

renală, trebuie să consume din abundenţă lichide în zilele

care preced şi care urmează examenul, cu scopul de a evita

agravarea insuficienţei lor renale.

EFECTE SECUNDARE. Se întâmplă ca unele persoane să

simtă, în momentul injectării produsului iodat de contrast,

greţuri sau stări scurte de indispoziţie, fără gravitate, dar

care trebuie semnalate medicului.

FLEBOLOGIE. Ramură a medicinei care studiază ansamblul

sistemului venos şi bolile sale.

FLEBOTONIC. - VENUTONIC.

FLEGMON. Inflamaţic acută sau subacută a ţesutului

conjunctiv subcutanat sau profund.

Un flegmon, de origine infecţioasă, provoacă distrugerea

ţesuturilor şi formarea de puroi. El poate rămâne difuz şi

să continue să se întindă sau să se transforme în abces.

Tratamentul său constă în luarea de antibiotice şi, în caz

de abces, din ablaţia sa chirurgicală.

Flegmonul periamigdalian. Denumit în mod curent, dar

pe nedrept, „flegmon al amigdalei", este o inflamaţie a

ţesutului conjunctiv pe care se află amigdala palatină

(amigdala, în limbajul curent). Această complicaţie frecventă

a unei angine prost îngrijite se manifestă printr-un

trismus (contractură musculară care împiedică deschiderea

gurii în mod complet) şi printr-o febră ridicată; bolnavul

are dificultăţi la înghiţit. Examenul clinic dezvăluie o

umflătură a omuşorului şi o boltă a stâlpului anterior al

vălului palatin, de partea atinsă. Tratamentul, condus de

urgenţă, cuprinde incizia şi drenajul chirurgical al flegmonului,

asociate cu antibioterapic pe cale intravenoasă;

două luni mai târziu trebuie practicată amigdalectomia

(ablaţia amigdalelor).

FLICTENĂ. -+ BULĂ DERMATOLOGICĂ.

FLORĂ BACTERIANĂ. Totalitate a speciilor bacteriene

care trăiesc pe suprafaţa pielii sau a mucoaselor unei

gazde fără a-i dăuna. SINONIM: ecosistem baclerian.

FLORĂ INTESTINALĂ 246

FLORĂ INTESTINALĂ. Totalitate a germenilor care

există în mod normal în intestin.

PATOLOGIE. Administrarea de antibiotice cu spectru larg

de acţiune poate perturba în mod grav echilibrul florei

intestinale. Acest dezechilibru pasager se traduce de cele

mai mult eori prin pierderea mirosului de fecale al scaunelor

şi prin dezvoltarea de ciuperci, mai rar printr-o diaree

benignă, care se manifestă pe toată durata tratamentului.

în toate cazurile, oprirea antibioterapiei este urmată de

restaurarea treptată a florei intestinale.

O infecţie intestinală sau toxiinfecţie (secretarea de

toxine de către bacterii) pot, de asemenea, să antreneze o

perturbare a florei, incapabilă să compenseze acţiunea

germenilor patogeni.

FLUOR. Element foarte răspândit în natură sub formă de

fluorură de calciu, una dintre componentele ţesuturilor dure

ale organismului (cartilagii, oase, dinţi etc.) şi de fluorură

de sodiu.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Fluorul (F) constituie

un mijloc de prevenire activă a cariei dentare, incorporarea

sa în smalţul dentar permiţându-i acestuia să reziste atacului

acid. El este, de asemenea, utilizat în tratamentul osteoporozei

(rarefierea ţesutului osos) vertebrale. El este contraindicat

la subiecţii care prezintă o insuficienţă renală (risc

de intoxicare).

MOD DE ADMINISTRARE

• Pentru a preveni cariile, fluorul este uneori administrat

sub formă de comprimate copilului, de la naştere şi pe toată

durata formării dentare. Adolescenţii şi adulţii pot utiliza

apele de gură, pastele de dinţi sau guma de mestecat, toate

cu fluor, dar acţiunea acestor produse nu este reală decât

dacă se respectă un timp de contact de cel puţin 15 minute,

în sfârşit, fluorul poate fi aplicat trimestrial de către dentist.

• Pentru a trata osteoporozele vertebrale, un derivat al

fluorului, fluorură de sodiu, este prescris sub formă de

comprimat.

APORT EXCESIV. Este interzis să se mărească în mod

nesocotit aporturile de fluor, acţiunea lui fiind benefică în

foarte mici doze. în plus, un aport excesiv poate provoca

o fluoroză (apariţia de pete pe emailul dinţilor). In tratamentul

osteoporozei vertebrale, supradozarea în fluorură

de sodiu poate antrena intoxicaţii grave care necesită o

spitalizare de urgenţă.

FLUOROZĂ. Boală provocată de o intoxicaţie cronică

cu fluor.

O fluoroză poate fi de origine hidrotelurică atunci când

apa potabilă conţine mai mult de 2,4 miligrame de fluor

pe litru, cum este cazul în Africa de Nord, în India, în

Argentina, în Islanda şi în regiunile vulcanice ale Statelor

Unite. Ea poate, de asemenea, să fie legată de o intoxicaţie

profesională, afectând, de exemplu, muncitorii care manipulează

criolita (un mineral cu aluminiu).

Fluoroză dă un aspect pătat smalţului dinţilor. Aceste

coloraţii merg de la simple pete albe transparente până la

vinişoare ca ale marmurei, colorate în maro închis.

Tratamentul constă în mascarea petelor neplăcute la

vedere prin lipirea unor materiale (compozite, porţelan).

FLUSH. Acces de înroşire a feţei. SINONIM: bufeu vaso-

Un flush poate fi consecinţa unei emoţii, unui efort fizic,

unui factor alimentar (masă copioasă, condimente, crustacee,

ingestie de alcool), unui medicament (izoniazidă,

sulfamide antidiabetice, disulfiram, acid nicotinic), unei

tumori (feocromocitom, tumoră pancreatică), unei boli

endocrine (boala lui Basedow), unei migrene sau menopauzei,

în acest ultim caz, flushul este denumit în mod

curent bufeu de căldură.

FLUTTER AURICULAR. Tulburare a ritmului cardiac

relativ benignă afectând auriculele, care se contractă în mod

regulat şi coordonat cu o frecvenţă ridicată (aproximativ

300 ori pe minut).

CAUZE. Un flutter auricular poate apărea izolat, fără cauză

deosebită (el se numeşte atunci idiopatic), dar de cele mai

multe ori însoţeşte diferite cardiopatii.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Uneori fără simptome, flutterul

auricular se traduce totuşi cel mai des prin senzaţii de

palpitaţie. Rapiditatea ritmului ventricular (150 contracţii

pe minut pentru un flutter auricular 2/1) poate antrena

agravarea unei insuficienţe cardiace severe sau a unui angor

(angină pectorală).

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se pune pe

baza electrocardiografiei. Reducerea flutterului auricular

este uneori spontană, dar, de cele mai multe ori, este necesar

să se recurgă la o cardioconversie (şoc electric extern) sau

la o stimulare electrică a auriculelor pentru a restabili un

ritm sinusal normal.

FLUX MENSTRUAL. - MENSTRUAŢIE

FOAME. Nevoie fiziologică de a mânca.

Foamea, ca şi opusul ei, saţietatea, este reglată în sistemul

nervos central de către hipotalamus, care primeşte

informaţii din totalitatea organismului asupra rezervelor

energetice şi comunică cu alte structuri cerebrale provocând

senzaţia de foame. Unele patologii de origine organică sau

psihologică pot induce fie o senzaţie de foame excesivă

(bulimie, diabet insulinodependent, hipertiroidie), fie, din

contră, la lipsa de apetit (anorexie).

FOBIE. Temere angoasantă şi nejustificată de o anume

situaţie, de un obiect sau de îndeplinirea unei acţiuni.

Fobiile cele mai obişnuite sunt teama de spaţiile deschise

şi de mulţime (agorafobie), teama de locurile închise

(claustrofobie), teama de a comite un act agresiv sau şocant