213 Epiglotă

• Inflamatia epididimului, sau epididimita, este aproape

întotdeauna asociată unei inflamaţii a testiculului în cadrul

unei orhiepididimite. Atunci când sunt afectate ambele

epididime, se poate produce o obstrucţie a canalelor epididimare

ceea ce antrenează o sterilitate.

• Chistul epididimului se prezintă sub forma unui nodul

umplut de lichid. El nu necesită o ablaţie chirurgicală decât

dacă este voluminos sau deranjant şi nu are nici o consecinţă

asupra fertilităţii.

EPIDIDIMECTOMIE. Ablaţie totală sau parţială a

epididimului.

Atunci când a fost îndepărtat doar un singur epididim,

cel rămas asigură o funcţie de reproducere normală. în

schimb, când epididimectomia este bilaterală, ea antrenează

o sterilitate.

EPIDIDIMITA. Inflamaţie acută sau cronică a epididimului,

cel mai des de origine infectioasă. -• ORHIEPIDIDIMITÂ.

EPIDURITĂ. Inflamaţie a ţesutului epidural, situat în

jurul măduvei spinării, între dura-mater şi canalul rahidian.

O epidurită este adesea cauzată de un stafilococ auriu,

care se localizează în ţesutul nervos, cel mai des plecând

de la o leziune cutanată. îngroşarea ţesutului antrenează o

compresie asupra măduvei spinării, mai mult sau mai puţin

întinsă pe lungimea canalului rahidian, provocând o paraplegie

sau o cvadriplegie (paralizia membrelor inferioare

sau a tuturor celor patru membre). Tratamentul face apel

la antibiotice şi, eventual, Ia o intervenţie chirurgicală

permiţând decompresia nervoasă.

EPIFIZA. 1. Fiecare dintre cele două extremităţi ale unui

os lung, adesea îngroşată şi purtătoare a unei suprafeţe

articulare. 2. Mică glandă endocrină situată în susul şi în

spatele celui de al treilea ventricul al creierului. SINONIM:

glanda pineală.

Epifiza se calcifică în cursul copilăriei şi devine vizibilă

pe radiografii după vârsta de 20 ani. Acest proces de

calcificare nu-i modifică funcţionarea. Ea exercită un rol

asupra ciclului de reproducere şi conţine un mare număr

de substanţe biologic active, dintre care prima izolată a fost

melatonina. Aceasta inhibă funcţia gonadotropă (acţiunea

asupra glandelor sexuale) a hipotalamusului (centrul vieţii

vegetative).

Epifiza poate fi sediul unei tumori foarte rare, pincalomul.

-• MELATONINA.

EPIFIZIOLIZĂ. Deplasare a epifizei superioare a

femurului, sau a capului femural, provocată de o anomalie

de creştere a cartilagiului de conjugare. SINONIM: coxa vara

a adolescentului.

Atâta vreme cât durează creşterea femurului, epifiza sa

este separată de partea mediană a osului printr-o zonă

cartilaginoasă deosebit de fragilă, astfel încît o dereglare

care perturbează creşterea poate antrena o deplasare a capului

femural în afara lăcaşului său. Epifizioliza este o boală rară

care apare la copiii de vârste cuprinse între 11 şi 14 ani.

Cauzele sale, prost cunoscute, sunt îndeosebi de ordin

hormonal. Bolnavul şchiopătează şi poate adesea să simtă

dureri acute în zona inghinală. Radiografia arată clar

alunecarea capului femural în raport cu colul femural.

Tratamentul epifiziolizei este de cele mai multe ori

chirurgical: el constă în fixarea capului femural la col, în

general printr-o mişcare elicoidală. Ea trebuie făcută cât mai

rapid posibil, deoarece complicaţiile bolii pot fi grave:

necroza cartilagiului cu contracturi musculare dureroase,

artroză precoce a şoldului etc.

EPIFIZITĂ. Boală a extremităţilor oaselor, afectând

copilul şi adolescentul, localizată pe nucleul epifizei anumitor

oase.

Surmenajul zonelor articulare în timpul creşterii, pus pe

seama, în special, a practicării intensive a unui sport, este

o cauză importantă a epifizitei.

Boala se manifestă prin dureri persistente. Ea duce la

necroza nucleului osos atins, antrenând sechele uneori mari

şi deformări ale regiunii articulare lezate.

TRATAMENT. Acesta necesită adesea o imobilizare într-o

atelă sau gips pentru a reduce riscul deformării; de asemenea,

se poate dovedi necesară o intervenţie chirurgicală.

EPIFORĂ. Lăcrimare anormală constând într-o scurgere

de lacrimi pe obraji.

O epiforă rezultă din obstruarea canalului lacrimonazal

sau dintr-un ectropion al pleoapei inferioare. Lacrimile nu

sunt atunci evacuate pe căile lăcrimare către fosele nazale

şi curg pe obraji. Epifora dispare odată cu tratarea cauzei

sale.

EPIGASTRALGIE. Durere localizată în epigastru, zona

superioară şi mediană a abdomenului.

O epigastralgie este, cel mai des, manifestarea unei

afecţiuni gastroduodenale (gastrită, ulcer). Durerea este

atunci resimţită între mese, regulată, calmată cu luarea de

medicamente alcaline (pansamente gastrice) sau cu ingerarea

de alimente.

EPIGASTRU. Regiune superioară şi mediană a abdomenului,

deprimată (doar la obezi nu este cazul) într-o

scobitură numită scobitura epigastrică.

EPIGLOTĂ. Mic cartilagiu al regiunii superioare a

laringelui.

Epiglota este o lamă de cartilagiu acoperită cu o

mucoasă a cărei bază este legată şi articulată la restul

laringelui. Situată la extremitatea superioară a laringelui,

ea face parte din peretele anterior al acestui organ; baza

limbii se găseşte chiar deasupra şi în faţa ei.

EPIGLOTITĂ 214

EPIGLOTITĂ. Inflamaţie acută a epiglotei.

Epiglotita este cauzată de o bacterie, Huemophilus

influenzae. Este cea mai gravă dintre laringitele (inllamaţiile

laringelui) copilului. Simptomele ei apar brusc: febră

ridicată, jenă respiratorie importantă, jenă la deglutiţie care

se traduce printr-o acumulare de salivă. Copilul are tendinţa

de la sine să stea aşezat, aplecat în faţă, cu gura deschisă,

manifestând o mare nevoie de aer. Evoluţia se desfăşoară

în câteva ore: agravarea stării respiratorii, cianoză, somnolenţă.

După transportarea de urgenţă la spital, tratamentul

constă dintr-o intubaţie (introducerea unui tub suplu în

trahee trecând prin nas) şi printr-o perfuzie cu antibiotice.

Prognosticul, rezervat în absenţa tratamentului, este excelent

dacă acesta a fost întreprins cât mai devreme posibil.

-* LARINGITĂ.

EPILEPSIE. Afecţiune caracterizată prin repetarea

cronică a descărcărilor (activări bruşte) celulelor nervoase

ale cortexului cerebral.

Orice persoană poate face o dată în viaţă o criză de

epilepsie, numită şi criză comiţiaiă. Atunci este vorba de

o activare exagerată şi trecătoare a unei zone eorticale. Nu

se vorbeşte de epilepsie, ori de boala epileptică, decât în

cazurile în care crizele se manifestă în decurs de luni sau

ani. Epilepsiile fără cauză sunt denumite epilepsii primare

idiopatice; altele, provocate mai ales de o tumoră cerebrală

sau de o agresiune cerebrală de origine toxică (luarea anumitor

antidepresoare, neuroleptice), metabolică (hipoglicemie)

sau infecţioasă (encefalită), se numesc secundare.

Epilepsiile generalizate. Aceste activări bruşte ale

celulelor cortexului cerebral sunt reprezentate, în principal,

de forma majoră (grand mal) şi cea minoră (petit mal).

• Forma majoră se caracterizează printr-o pierdere totală

a stării de conştientă şi prin convulsii durând între cinci şi

zece minute După un debut foarte brusc, semnalat

printr-un strigăt, apoi printr-o cădere adesea traumatizantă,

criza se desfăşoară în trei faze: faza tonică, marcată printr-o

contracţie intensă a întregului corp şi adesea prin muşcarea

limbii; faza clonică, corespunzând convulsiilor, secusclor

bruşte şi generalizate; faza rezolutivă, caracterizată printr-o

respiraţie zgomotoasă, uneori cu pierderea urinei. Bolnavul

nu-şi aminteşte nimic din timpul crizei atunci când aceasta

s-a încheiat.

• Forma minoră, cea mai frecventă, numită absenţă,

debutează, în general, la vârste cuprinse între 4 şi 6 ani şi

dispare la pubertate. Tânărul bolnav îşi pierde brusc starea

de conştientă pe durata câtorva secunde, nu se mişcă, nu

răspunde la întrebări, iar privirea îi devine fixă. Nu are loc

o cădere, iar criza poate trece total neobservată.

• Alte epilepsii generalizate se întâlnesc în encefalopatiile

epileptice ale copilului mic, boli în care o epilepsie este

asociată cu o întârziere mintală.

Epilepsiile parţiale. Aceste activări brutale ale celulelor

unei regiuni a cortexului cerebral se numesc simple dacă

nu au loc tulburări de cunoştinţă: ele cuprind atunci

manifestări motorii (convulsii limitate la o regiune, de

exemplu braţul), senzitive (furnicături), senzoriale (halucinaţii).

Epilepsiile complexe, traducându-se printr-o

alterare a conştientei se manifestă printr-o activitate psihomotorie

care poate fi simplă (mişcări de masticaţie, bătaie

din picior) sau mai complexă (fugă), şi de care subiectul

nu-şi dă seama; de asemenea, se pot observa sindroame

psihice (senzaţie neplăcută şi intensă de bizarerie, de

deja-văzut, de deja-trăit).

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea epilepsiei face apel la

electroencefalografie. Scanografia cerebrală şi imageria prin

rezonanţă magnetică (I.R.M.) permit uneori să se depisteze

cauza bolii.

TRATAMENT. Tratamentul unei crize de grand mal constă

mai întâi în măsuri de protecţie (alungirea bolnavului în

poziţia laterală de securitate, punerea unei canule) şi dacă

este necesar o injecţie intramusculară cu benzodiazepină.

Tratamentul de fond constă în luarea de medicamente

anticpileptice pentru evitarea recidivării crizelor. Epilepsiile

secundare nu dispar întotdeauna cu tratarea cauzei lor.

PRONOSTIC. Este dificil să se stabilească un prognostic

general pentru epilepsie, acesta depinzând de existenţa sau

nu a unei cauze (în particular, tumoră cerebrală la adult),

de frecvenţa crizelor şi de tipul lor. Totuşi, majoritatea

epilepticilor suferă de o boală bine controlată prin anticpileptice

şi pot duce o viaţă practic normală. Această

calitate a vieţii este obţinută cu preţul urmării regulate a

tratamentului, care uneori trebuie să fie făcut toată viaţa.

Speranţa de viaţă nu este nicicum micşorată de către această

boală. '

Epilepsia are totuşi răsunet asupra vieţii private şi

profesionale a pacienţilor. Ei trebuie, în fapt, să respecte

o anumită igienă a vieţii: ore de somn suficiente şi regulate,

evitarea consumului regulat de băuturi alcoolice. Doar

pacienţii care au o epilepsie fotosensibilă (care survine în

timpul unei stimulări luminoase intermitente) trebuie să-şi

ia precauţii când privesc la televizor, când lucrează pe

ordinator sau când practică jocuri video: cameră suficient

de bine luminată, respectarea unei distanţe suficiente între

ecran şi pacient. în toate cazurile trebuie excluse activităţile

sportive în care o criză poate pune în pericol viaţa

subiectului: plonjare submarină, alpinism, sporturi aeriene.

Scăldatul în apă de mică adâncime poate fi autorizat dacă

e vorba de crize bine controlate, cu condiţia ca pacientul

să fie însoţit. în plus, unele profesii nu sunt recomandate

sau sunt interzise: şofer pe vehicul greu sau de vehicul de

transport în comun, personal navigant al companiilor

aeriene, profesiuni în care lucrul la înălţime este frecvent

ctc. în sfârşit, copilul epileptic are adesea dificultăţi şcolare,

ale căror cauze sunt multiple: tulburări de atenţie legate de

tratament, absenteism din cauza crizelor, tulburări de