211 Epicondilită

TRATAMENT. Tratamentul necesită participarea activă a

copilului care va trebui să primească atâtea explicaţii

anatomice şi fiziologice cât este posibil să înţeleagă. Trebuie,

de asemenea, să i se suprime aşternutul sau scutecul, ceea

ce menţine copilul într-o situaţie regresivă. Restricţia aporturilor

de lichide seara nu are un efect terapeutic real. în

orice caz, este indispensabil să disculpabilizezi copilul, să

nu fie dojenit, nici pedepsit şi să nu fie ironizat.

Tratamentul propriu-zis variază în funcţie de tipul de

enurezie.

• Enurezia nocturna izolata poate fi suprimată progresiv,

după vârsta de 8 ani, cu ajutorul unui aparat numit

„pipi-stop" care, plasat sub cearceaf, sună la contactul cu

primele picături de urină. El permite stabilizarea unei treziri

condiţionate, dar trebuie totuşi ca responsabilitatea operaţiilor

să fie dată pe mâna copilului. în fapt, trezirile

nocturne impuse de părinţi sunt cel mai des epuizante pentru

ei şi ineficace. Dacă tulburările persistă, recurgerea la un

tratament hormonal antidiuretic uşor va avea un efect

imediat. în cazurile cele mai severe, poate fi pusă în aplicare

o psihoterapie.

• Enurezia prin imaturitate vezicula se tratează, în principal.

prin reeducarea micţiunilor copilului, într-un serviciu de

urodinamică. Este, de asemenea, posibil să se recurgă la

un tratament medicamentos care vizează reducerea contractilităţii

excesive a muşchiului vezicii.

ENZIMA. Proteină care accelerează reacţiile chimice ale

organismului.

Funcţia generală a unei enzime este aceea de a cataliza

0 reacţie chimică, altfel zis de a o accelera fără a-i modifica

alte caracteristici şi fără ca ea însăşi să fie modificată.

Enzima se fixează pe o substanţă, numită substratul ci, şi

o transformă. în interiorul celulelor, enzimcle sunt astfel

responsabile atât în sinteza noilor substanţe care servesc

ia constuirea celulei (anabolism), cât şi la degradarea

substanţelor care servesc la producerea de energie (catabolism).

Rolul lor este vital, deoarece condiţiile fizicochimice

(temperatură, pH) care domnesc în corp împiedică

majoritatea reacţiilor să se producă cu o viteză suficientă.

ENZIMĂ DE CONVERSIE. Enzimă care participă la

reglarea presiunii arteriale. SINONIME: enzima de conversie

a angiotensinei, kininază II.

în terapeutică, medicamentele inhibitoare ale enzimei

de conversie sunt utilizate pentru tratarea hipertensiunii

arteriale.

ENZIMOPATIE. Orice afecţiune cauzată de o dereglare

a metabolismului unei enzime.

Enzimopatiile au adesea drept cauză o mutaţie ereditară

a genei care comandă sinteza enzimei. Pentru o enzimă dată

care are drept funcţie accelerarea uneia dintre reacţiile

chimice ale organismului prin transformarea unei substanţe

(substratul) în alta (produsul reacţiei), semnele unei cnzimopatii

sunt fie o insuficienţă a produsului, fie o acumulare

anormală de substrat. După enzima în cauză, manifestările

sunt foarte variate, uneori foarte grave: astfel, fenilcetonuria

se manifestă printr-o atingere severă a sistemului nervos,

cu întârziere mintală.

TRATAMENT. Acesta poate fi un regim alimentar de

excludere (se suprimă alimentaţia substratului, care tinde

deja să se acumuleze de la sine în organismul bolnavului).

El poate fi şi simptomatic (atacă nu boala, ci simptomele ei).

EOSINOFILIE. Creşterea numărului de polinucleare

cosinofile (un tip de globule albe) din sânge. SINONIM:

InpereosinojWe.

în general, se vorbeşte de cosinofilie începând de la

nivelul de 500 polinucleare cosinofile pe milimetrul cub

de sânge (numărul lor, nu procentajul, este cel care contează).

Eosinofilia, diagnosticată cu ocazia unei numărători

globulare a sângelui, se observă în circumstanţe patologice

variate.

EPENDIM. Membrană care căptuşeşte suprafaţa canalului

central al măduvei spinării, denumit canalul ependimului,

şi ventriculii cerebrali.

Canalul ependimului permite scurgerea lichidului cefalorahidian.

Ependimul în sine poate fi sediul unei tumori, cel

mai des benignă: ependimomul.

EPENDIMOM. Tumoră, în general, benignă a sistemului

nervos central, dezvoltată pornind de la ependim.

Ependimoamele se observă la orice vârstă, dar sunt mai

frecvente la copil şi la adolescent. Aceste tumori, de cele

mai multe ori benigne, sunt susceptibile să se întindă în

sistemul nervos. Tratamentul, neurochirurgical, constă în

ablaţia ependimomului.

EPICANTHUS. Pliu cutanat vertical situat la unghiul

intern al ochiului. SINONIM: pliu epicanthic.

Epicanthusul este congenital, cel mai des şi cel mai

marcat la copiii din rasa galbenă comparativ cu copiii din

rasa albă. El se întâlneşte frecvent în trisomia 21. Dacă

maschează o parte a globului ocular, epicanthusul poate

simula un strabism (defect al paralelismului axelor oculare).

Atunci când este deranjant, epicanthusul trebuie operat.

EPICONDIL. Mică proeminenţă osoasă situată în

vecinătatea unui condil articular (suprafaţă rotunjită şi

proeminentă adaptându-se, în general, unei cavităţi pentru

a forma o articulaţie).

Termenul epicondil desemnează de cele mai multe ori

apofiza extremităţii inferioare a humerusului, situată pe

partea externă a cotului care permite inserţia numeroşilor

muşchi ai antebraţului.

EPICONDILITĂ. Inflamaţie a tendoanelorcare se insera

pe epicondil (apofiza extremităţii inferioare a humerusului),

la partea externă a cotului.

EPIDEMIE 212

Numeroşi muşchi ai antebraţului, îndeosebi cei care

comandă extensia şi rotaţia mâinii, se leagă de epicondil.

Aceşti muşchi sunt foarte solicitaţi în practicarea anumitor

sporturi,ca tenisul şi golful, dar şi prin numeroasele gesturi

ale vieţii zilnice sau profesionale. O epicondilită, denumită,

de asemenea, „tennis elbow" în medicina sportivă, poate

surveni după un traumatism violent, dar ea se produce mai

des ca urmare a microtraumatismelor frecvente, a unui surmenaj

al regiunii cotului sau al repetării intense a anumitor

mişcări.

O epicondilită se caracterizează printr-o durere la partea

externă a cotului; în cazurile cele mai severe, câteva gesturi

precise, ca ţinerea unei sticle sau deschiderea unei uşi, devin

imposibile.

TRATAMENT. Tratamentul constă mai întâi în punerea

în repaus a cotului, prin întreruperea eventuală a practicării

sportului respectiv timp de cel puţin 15 zile; el cuprinde,

de asemenea, şi aplicarea frecventă de gheaţă pe regiunea

dureroasă (crioterapie) şi prescrierea de antiinflamatoare pe

cale orală sau sub formă de pomadă; masajele pot, de

asemenea, să contribuie la diminuarea inflamării. Dacă

durerea persistă, infiltraţiile locale de corticosteroizi sunt

necesare. Reluarea activităţii sportive va trebui să se facă

treptat. în caz de recidivă, trebuie să fie avut în vedere un

tratament chirurgical.

PREVENIRE. Pentru a preveni riscurile unei epicondilite

atunci când se practică un sport în care braţul este foarte

solicitat, este obligatoriu să se respecte practicarea încălzirii,

să se utilizeze un material studiat (la tenis, de exemplu,

să se aibă grijă la folosirea unei rachete cu mânerul adaptat

la forţa sa şi la mâna sa), iar iniţierea să se facă sub îndrumarea

unui bun antrenor pentru a evita erorile tehnice şi

gesturile neadecvate.

EPIDEMIE. Dezvoltare şi propagare rapidă a unei boli

contagioase, de cele mai multe ori de origine infecţioasă,

într-o populaţie.

O epidemie poate rămâne localizată sau se poate extinde

pe o regiune mai mare, chiar poate să cuprindă totalitatea

globului (pandemie). Ea se poate grefa pe o endemic (boală

constant prezentă într-o populaţie) sau poate surveni pentru

prima oară.

EPIDEMIOLOGIE. Disciplină care studiază diferiţii

factori care intervin în apariţia unor boli, frecvenţa lor,

modul lor de distribuţie, evoluţia lor şi aplicarea mijloacelor

necesare pentru prevenirea lor.

EPIDERM. Strat superficial al pielii.

Funcţia esenţială a epidermului este asigurarea unei

bariere între organism şi mediul exterior. Stratul bazai, cel

mai profund, se află pe dermul subiacent epidermului.

Straturile următoare (corpii mucoşi ai lui Malpighi, apoi

stratul granulos) sunt din ce în ce mai bogate în keratină,

proteină caracteristică epidermului, până în stratul cornos,

superficial, extrem de bogat în keratină. Celulele moarte

ale epidermului se elimină prin descuamare.

Keratină de la suprafaţă se descuamează în lambouri

foarte fine pentru a lăsa locul celei care se formează

dedesubt. Epidermul, concomitent impermeabil, rezistent

şi suplu, serveşte în ansamblu la consolidarea rolului de

protecţie a pielii, mai ales faţă de apă şi agresiunile fizice

şi chimice, mulţumită keratinei, şi faţă de agresiunile care

ameninţă imunitatea celulară.

EPIDERMOLIZĂ BULOASĂ. Orice afecţiune

cutanată caracterizată printr-o tendinţă cronică la formarea

de bule (băşicuţe).

Epidermolizele buloase pot fi dobândite, manifestându-

se atunci la adult, sau ereditare, manifestându-se la

nou-născut sau la copil, în acest caz. Ele se manifestă prin

apariţia de bule conţinând un lichid limpede sau uneori cu

sânge; localizate în anumite părţi sau generalizate pe tot

corpul, acestea pot afecta gura. Evoluţia lor depinde de la

caz la caz, această boală putând când să nu fie caracterizată

decât prin câteva bule pe mâini şi pe picioare, când să

provoace bule diseminate susceptibile să apară chiar de la

naştere şi să ameninţe viaţa copilului.

în formele dobândite, se impune cercetarea unei boli

generale: colită, limfom, disglobulinemie, amiloidoză sau

conectivită.

TRATAMENT. Nu există un tratament curativ cu adevărat

eficace al epidermolizelor buloase. Totuşi, un tratament

preventiv (suprimarea sporturilor violente) şi simptomatic

(dezinfecţia bulelor) este necesar. Este recomandat părinţilor

unui copil atins de epidermoliză buloasă ereditară să recurgă

la sfatul genetic al unui specialist dacă doresc să mai aibă

alţi copii.

EPIDERMOTEST. Test pentru depistarea alergiilor

cutanate sau respiratorii. SINONIME: test epicutanat, lest

epidermic.

Epidermotestele, denumite în mod obişnuit teste cutanate,

sunt practicate în cazul unei eczeme de contact, consecutive

venirii în contact a unui alergen (substanţă

responsabilă de o alergie) cu pielea. Ele constau în aplicarea

de substanţe pe piele şi în notarea acelora care provoacă o

mică eczemă locală; se ajunge astfel la stabilirea alergenelor

responsabile de alergie la bolnavul respectiv.

EPIDIDIM. Organ cilindric care se întinde în spatele

testiculului, fiind continuarea conurilor aferente, un fel de

tuburi mici care ies din testicul, şi prelungindu-se prin

canalul deferent, sau canalul spermatic, care se deschide

în uretră.

PATOLOGIE. Epididimul poate fi sediul a numeroase

afecţiuni.

• Agenezia epididimară (dezvoltarea incompletă a epididimului),

congenitală, poate antrena o sterilitate atunci când

ea implică ambele epididime.