201 Electromiografie

milimetri, nu mai departe de cohlee (organul auzului care

face parte din urechea internă).

ELECTROCUTARE. Totalitate a leziunilor consecutive

trecerii unui curent electric prin corp, precum şi degajării

concomintente de căldură.

Nu toţi curenţii electrici prezintă aceleaşi riscuri. Cel

mai nociv este curentul casnic alternativ cu frecevenţa de

50Hz. Ţesuturile interne ale corpului, umede şi sărate, se

dovedesc a fi bune conducătoare de electricitate, bariera

principală la trecerea curentului venind din partea pielii.

Pielea uscată este un bun izolator şi prezintă o rezistenţă

mare (mai multe zeci de mii de ohmi), spre deosebire de

pielea umedă (doar câteva sute de ohmi).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Orice descărcare electrică poate

antrena o siderare (oprire subită a funcţionării) centrilor

nervoşi, o fibrilaţie ventriculară (contracţii cardiace rapide,

anarhice şi ineficace), o contracţie musculară putând

împiedica victima să se elibereze de legătura cu sursa de

curent, o contractură a muşchilor respiratori şi o pierdere

a stării de conştientă. Nu este necesar mai mult de o descărcare

de vreo zece amperi pentru ca acest curent, străbătând

inima, să producă o aritmie (perturbaţie a ritmului

cardiac). Un curent de intensitate mare produs de tensiuni

înalte poate carboniza ţesuturile în locurile în care rezistenţa

este cea mai mare, în general la punctele de intrare şi de

ieşire a curentului.

TRATAMENT. Reanimarea trebuie să fie întreprinsă cât

mai rapid posibil (în primele cinci minute), pe loc, după

ce s-a întrerupt curentul. Ea constă într-o ventilaţie artificială

(gură-la-gură), asociată cu masaj cardiac în caz de stop

cardiorespirator. Reanimarea trebuie să fie urmată timp de

două sau trei ore. în cursul transportării victimei către un

centru spitalicesc, nici respiraţia gură-la-gură, nici masajul

cardiac nu trebuie să fie întrerupte. O fibrilaţie ventriculară

necesită o cardioversiune (restabilirea unui ritm cardiac

normal prin şoc electric) de urgenţă.

PREVENIRE. Pentru a evita orice risc de electrocutare în

casă, trebuie interzisă instalarea prizelor electrice în

apropierea unei alimentări cu apă şi, înainte de a întreprinde

repararea unei instalaţii electrice, trebuie verificat dacă este

întrerupt curentul electric, trebuie purtată încălţăminte cu

talpă de cauciuc (care este un rău conducător electric) şi

trebuie lucrat într-un mediu uscat.

ELECTROENCEFALOGRAFIE. Examen care per

mite înregistrarea activităţii electrice spontane a neuronilor

cortexului cerebral.

Traseul obţinut este numit electroencefalogramă.

INDICAŢII. Electroencefalografia (EEG) are drept indicaţie

principală epilepsia: ea permite diagnosticarea acestei boli,

precum şi supravegherea tratamentului şi evoluţiei ei. Ea

serveşte, de asemenea, la stabilirea diagnosticului encefalitei,

meningoencefalitei şi la determinarea originii metabolice

Primul ajutor în caz de electrocutare

Corpul omenesc este foarte bun conducător: după ce s-a

întrerupt curentul, victima trebuie îndepărtată de sursa

electrică; atunci când aceasta este imposibil, trebuie dată

deoparte cu ajutorul unui lemn şi având grijă să punem

sub propriile picioare un obiect uscat.

Atunci când victima este în stare de sincopă respiratorie,

trebuie să se practice respiraţia artificială

(gură-la-gură); dacă victima respiră, ea trebuie pusă în

poziţia laterală de siguranţă.

Apoi trebuie acordat primul ajutor în caz de arsură

şi protejată plaga (aplicarea unui pansament curat) în

aşteptarea ajutorului.

sau toxice a unui sindrom confuzional (dezorientare în timp

şi în spaţiu, tulburări de înţelegere şi de memorie, agitaţie).

TEHNICĂ. Pe toată suprafaţa pielii capului sunt dispuşi

10-20 electrozi, mici plăci metalice legate prin fire de

aparatul de înregistrat. Acesta măsoară potenţialul electric

detectat de fiecare electrod şi compară electrozii doi câte

doi, fiecare comparaţie traducându-se printr-un traseu numit

derivaţie. Reactivitatea electroencefalografică este evaluată

cu ajutorul unor probe simple: deschiderea ochilor, hiperpnee

(respiraţie amplă şi lentă), stimulare luminoasă intermitentă

obţinută cu descărcări luminoase scurte şi intense

a căror frecvenţă este crescută treptat.

DESFĂŞURARE ŞI EFECTE SECUNDARE. Examenul

nu necesită spitalizare. El durează aproximativ 20 minute,

nu antrenează nici durere, nici efecte secundare.

ELECTROFOREZĂ. Tehnică de laborator care permite

separarea diferiţilor constituenţi ai unui amestec chimic în

vederea identificării şi studierii fiecăruia dintre ei.

ELECTROMIOGRAFIE. Examen constând în înregistrarea

activităţii electrice a unui muşchi sau a unui nerv.

INDICAŢII. Electromiografia (EMG) este un examen foarte

util în patologia ncuromusculară, mai ales în caz de paralizie.

Astfel, ca contribuie la diferenţierea unei tulburări

anorganice (psihologică); unei atingeri a sistemului nervos

central (encefal şi măduva spinării), unui sindrom neurogen

periferic (atingerea nervilor sau a originii lor aflate în

măduvă), unei atingeri musculare şi unei tulburări a conducţiei

neuromusculare (transmitere a influxului nervos la

muşchi).

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Se deosebesc două tipuri

de examene.

• Examenul detectării activităţii musculare constă în

înregistrarea activităţii electrice spontane a unui muşchi,

mai întâi în repaus, apoi în cursul unei mişcări voluntare,

cu ajutorul unui electrod, cel mai des în formă de ac, înfundat

în muşchi prin piele şi legat la un aparat care furnizează

pe un ecran şi pe hârtie un grafic, succesiunea unor unde

ELECTRONISTAGMOGRAFIE 202

sub formă de limbă, fiecare reprezentând contracţia unei

unităţi motorii (grupă de celule musculare comandate de

una şi aceeaşi celulă nervoasă).

• Examenul de stimulare si de detectare a activităţii musculare

se bazează pe aceleaşi principii dar procedează în

mod diferit, stimulând un nerv printr-un curent electric de

scurtă durată, nedureros. Nervul declanşează atunci propriile

reacţii electrice care se propagă în toată lungimea sa înainte

de a fi transmise muşchiului corespunzător, de unde ele sunt

culese. Se poate astfel, pe de o parte să se calculeze viteza

de conducţie prin nerv şi, pe de altă parte, să se studieze

conducţia neuromusculară.

Examenul se desfăşoară într-un cabinet medical sau în

regim de consultaţie spitalicească, fără o pregătire deosebită,

şi durează între 20 şi 30 minute.

ELECTRONISTAGMOGRAFIE. Examen destinat

înregistrării nistagmusului ocular (secuse ritmice patologice

ale unuia sau ambilor globi oculari), care se întâlnesc în

leziunile neurologice ale trunchiului cerebral sau în

atingerile urechii interne.

Electronistagmografia serveşte la diagnosticarea

anumitor tulburări de echilibru sau a vertijelor.

După ce 3 electrozi au fost plasaţi în jurul fiecărui ochi,

modificările electrice antrenate prin mişcările globului

ocular sunt înregistrate şi reprezentate pe un grafic.

Examenul durează aproximativ o oră şi cuprinde mai multe

faze, în timpul cărora ochii sunt fixaţi sau mobili, pacientul

fiind succesiv în plină lumină şi în întuneric, imobil şi aşezat

pe un scaun care se balansează. O electronistagmografie

poate cauza uşoare senzaţii de ameţeală.

ELECTROOCULOGRAFIE. Examen al ochiului,

destinat să înregistreze potenţialul de repaus (activitatea

electrică de bază, în absenţa stimulării) al acestui organ în

timpul mişcărilor oculare.

Electrooculografia permite confirmarea diagnosticului

numeroaselor afecţiuni retiniene (mai precis, ale epiteliului

pigmentar), constituţionale (chist, degenerescentă tapetoretiniană)

sau dobândite (epitelită retiniana sau atingere

toxică provocată de unele antipaludice de sinteză).

TEHNICĂ ŞI EFECTE SECUNDARE. Se dispun mai întâi

4 electrozi pe piele, de fiecare parte a ochilor. într-o cameră

în care intensitatea luminoasă variază, pacientul trebuie apoi

să efectueze mişcări de „du-te vino" ale ochilor între două

puncte de lumină roşie. Activităţile electrice captate sunt

amplificate de un ordinator, care le înregistrează şi Ie traduce

pe un grafic numit electrooculogramă.

Electrooculografia este un examen absolut deloc dureros,

care nu este însoţit de vreun efect secundar.

ELECTRORETINOGRAFIE. Examen al ochiului

destinat înregistrării activităţii electrice a retinei după o

stimulare luminoasă.

Principalele indicaţii ale unei electroretinografii le constituie

bolile ereditare ale retinei (degenerescenta tapetoretiniană),

atingerile retiniene toxice sau traumatice,

consecutive administrării de antipaludice de sinteză sau

prezenţei unui corp străin metalic în ochi, şi, mai general,

au ca scop verificarea bunei funcţionări a retinei.

TEHNICA. Electroretinografia permite să se distingă, cu

ajutorul luminilor de intensităţi şi de culori diferite, activitatea

conurilor, sensibile la intensităţile mari şi la culoarea

roşie (sistemul fotopic), de cea a bastonaşelor, sensibile Ia

intensităţile slabe şi la albastru (sistemul scotopic). Se obţine

un traseu, electroretinograma (ERG). Informaţiile electrice

sunt colectate prin intermediul electrozilor plasaţi pe cornee

şi, la marginea orbitei, sub piele. Lentile de contact din

material plastic împiedică pleoapele să se închidă în timpul

examenului. La copil, poate fi necesară o anestezie

generală.

EFECTE SECUNDARE. Pacienţii care poartă lentile de

contact nu trebuie să şi le pună cu 24 ore înainte şi la 24

ore după examen. După acesta, pacientul rămâne adesea

orbit timp de câteva ore. Electrozii plasaţi pe cornee pot

antrena o uşoară iritare a ochiului, tratabilă cu un colir.

ELECTROŞOC. Metodă terapeutică vizând reducerea

anumitor tulburări psihiatrice prin efectul descărcărilor

electrice. SlNONIM: sismoterapie.

Electroşocul constă în trecerea unei descărcări electrice

prin creier, în maniera de a provoca o criză convulsivă.

Adesea contestată fiind considerată brutală, metoda

electroşocurilor rămâne de o eficacitate remarcabilă în

tratamentul depresiunilor grave, în particular a melancoliei,

a stărilor schizofrenice şi a confuziilor mintale persistente.

Electroşocul se practică aproape întotdeauna sub anestezie

generală cu o supraveghere medicală riguroasă. Cura,

efectuată în mediu spitalicesc, comportă în medie 12 şedinţe,

în număr de 2-3 pe săptămână. Efectele sale nedorite (luxaţie,

ruptură musculară) sunt benigne şi puţin numeroase.

ELECTROTERAPIE. Tratament care utilizează energia

electrică.

DIFERITE TIPURI DE TEHNICĂ

• lonizarea are o afecţiune locală destinată tratării durerilor

de cap, nevralgiilor, durerilor tendinoase sau articulare,

contracturilor; ea permite, de asemenea, reeducarea anumitor

paralizii.

• Exciumeuromotoarele, a căror acţiune are loc asupra

fibrelor nervoase sau musculare, au aceleaşi indicaţii ca şi

ionizarea.

• Vibraţiile mecanice sunt indicate pentru tratarea durerilor

articulare vertebrale şi ligamentare şi pentru reducerea

cicatricelor. Ele sunt aplicate cu ajutorul unei sonde în

contact cu pielea prin intermediul apei sau al unei pomezi

analgezice. Ele exercită un efect de micromasaj rapid şi un

efect termic.

EMBOLIE GAZOASA

• Undele scurte electromagnetice sunt utilizate datorită

acţiunii lor antiinflamatorii şi de ameliorare a circulaţiei,

precum şi pentru a activa procesul de cicatrizare şi de

regenerare nervoasă.

DESFĂŞURARE ŞI EFECTE SECUNDARE. Electroterapia

se practică în cabinet, la un medic neurolog sau

reeducator funcţional, sau chiar la spital, într-un serviciu

de reeducare sau într-un centru împotriva durerilor. Ea se

desfăşoară într-o serie de 5 până la 15 şedinţe de 10 până

la 30 minute fiecare. Această serie poate fi reînnoită de 3 ori.

Electroterapia poate antrena câteva rare arsuri, mai ales în

cazul metodelor care utilizează direct curenţii electrici

(ionizare, curenţi excitomotori) şi radiaţiile luminoase.

ELEFANTIAZIS. Formă extremă de limfedem (acumulare

de limfă în ţesuturile unei regiuni a corpului).

-> LIMFEDEM.

ELIPTOCITOZĂ. Boală ereditară a sângelui în care se

observă globule roşii de formă ovală.

Se disting trei forme patologice după gravitatea lor:

• o formă frusta, care nu dă loc nici unui simptom, cea mai

frecventă;

• o formă mai puţin gravă, antrenând o anemie hemolitică

moderată, compensată spontan de către bolnav;

• o forma gravă,CM hemoliză severă (distrugerea globulelor

roşii) necesitând transfuzii şi, eventual, ablaţia splinei (organul

care distruge globulele roşii prost formate).

ELISA. Tehnică de dozare enzimatică a sângelui permiţând

detectarea imunoglobulinelor îndreptate împotriva

unui agent bacterian sau viral.

Testul ELISA permite determinarea faptului că o persoană

este sau nu infectată cu un microorganism dat. Testul

este numit seropozitiv în caz de infecţie şi seronegativ în

caz contrar. El serveşte mai ales la diagnosticarea unei

seropozitivităţi datorate virusului SIDA. Orice pozitivitate

a acestui test implică verificarea sa printr-un procedeu mai

specific, ca reacţia Western-Blot.

ELONGAŢIE. - ÎNTINDERE.

EMBARURĂ. Fractură a cutiei craniene cu înfundarea

părţii fracturate.

EMBOL. Element de dimensiuni mici migrând în circulaţia

sangvină şi responsabil de o embolie.

EMBOLIE. Obstrucţie brutală a unui vas, cel mai des o

arteră, prin migrarea unui corp străin (numit embol) vehiculat

prin circulaţia sangvină.

EMBOLIE ARTERIALĂ A MEMBRELOR. Obstrucţie

brutală a unei artere a membrului superior sau inferior.

O embolie arterială a unui membru este consecinţa

formării unui cheag pe peretele auriculului sau ventriculului

stâng, ea însăşi consecutivă unei patologii a unei valvule

(îngustare mitrală sau stenoză mitrală), unui infarct de

miocard sau unei tulburări a ritmului cardiac (fibrilaţie

auriculară). Mai rar, ea poate fi consecutivă formării unui

cheag pe peretele unui anevrism al aortei.

O embolie arterială de acest tip se manifestă printr-o

durere bruscă şi intensă a unui membru, cel mai des unul

dintre membrele inferioare. Pulsul, luat la încheietura mâinii

sau la gleznă, este impalpabil. Pielea este rece, palidă, apoi

poate deveni insensibilă. Uneori muşchii sunt paralizaţi. în

funcţie de artera obstruată, limita superioară a acestor semne

este mai mult sau mai puţin ridicată pe membru, care,

uneori, poate fi afectat în întregime.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Trebuie practicată de

urgenţă o ablaţie chirurgicală a embolului, sub anestezie

generală sau locală, după deschiderea peretelui arterei. O

altă metodă, realizabilă sub anestezie locală, constă, cu

ajutorul unei sonde introduse în arteră trecând prin piele,

în aducerea embolului până la orificiul de puncţionare. în

absenţa tratamentului, embolia poate provoca o gangrena

a membrului afectat. Prevenirea recidivelor face apel la

anticoagulante sau antiagregante.

EMBOLIE CEREBRALĂ. Obstruare bruscă a uneia

dintre arterele destinate irigării sangvine a encefalului.

O embolie cerebrală este consecutivă unei afecţiuni a

inimii sau a unei artere: formarea în inimă a unui cheag ca

urmare a unei valvulopatii, a unui infarct de miocard, a unei

tulburări de ritm cardiac (fibrilaţie auriculară) sau a implantării

unei proteze valvulare, apoi migrarea către creier a fragmentelor

acestui cheag; formarea unui cheag pornind de

la îngustarea (stenozarea) unei artere carotide sau a unei

plăci de aterom (depunere de colesterol); fragmentarea şi

migrarea materialului ateromatos format în carotidă etc.

Embolia cerebrală provoacă un accident vascular

cerebral de tip ischemic, adică datorat unei diminuări a

irigării sangvine a unui teritoriu cerebral. Acest accident

se traduce în diferite moduri: paralizie, abolirea sensibilităţii,

tulburări ale vorbirii, chiar şi de conştientă.

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Dacă există siguranţa

că este vorba de o embolie cerebrală, poate fi propus un

tratament anticoagulant, dar există un risc de hemoragie.

Prognosticul, relativ sever, depinde de localizarea şi de

întinderea teritoriului afectat.

EMBOLIE GAZOASĂ. Migrare a bulelor de gaz în

vasele sangvine, care le transportă de cele mai multe ori

până la creier.

CAUZE. Embolia gazoasă este o formă destul de rară de

embolie; ea poate fi provocată de intrarea accidentală de

aer într-un vas în cursul unei intervenţii chirurgicale (chirurgie

cardiacă, pulmonară, neurochirurgie), în timpul unor

intervenţii implicând circuitul sangvin (transfuzie masivă

sub pompare, circulaţie extracorporală) sau în decursul unor

T

EMBOLIE GRASĂ

acte diagnostice sau terapeutice (angiografie, celioscopie,

laparoscopie). Un caz deosebit de embolie gazoasă este

cauzat de formarea de bule de gaz în vasele sangvine ca

urmare a unei decompresii brutale (accidente de plonjare

în apă, boala chesoanelor).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Embolia gazoasă dă loc unor

tulburări neurologice bruşte — convulsii, comă, deficit

motor, tulburări vizuale —, surse ale unor posibile sechele

şi ale unor tulburări cardio-vasculare: colaps, stop

cardio-circulator, tulburări ale ritmului cardiac sau ale

insuficienţei coronariene.

TRATAMENT. Tratamentul, care trebuie pus în aplicare

de urgenţă, este bazat pe reanimarea cardiorespiratoric, cu

restaurarea unei presiuni arteriale normale şi ventilaţia cu

oxigen pur, precum şi pe controlul convulsiilor. Oxigenoterapia

hiperbarică (metodă care permite creşterea cantităţii

de oxigen furnizată ţesuturilor administrându-l la o

presiune mai mare decât presiunea atmosferică), efectuată

de cele mai multe ori într-un centru specializat, constituie

tratamentul cel mai adecvat al emboliei gazoase.

EMBOLIE GRASĂ. Migrare, într-un vas sangvin, a

unor particule grăsoase provenind din măduva osoasă.

O embolie grasă este cauzată de eliberarea de fragmente

de măduvă osoasă, bogate în grăsimi, în circulaţia sangvină

ca urmare a unei fracturi sau, uneori, a unei intervenţii

chirurgicale osoase sau articulare, în mod deosebit dacă

aceasta are loc la membrele inferioare sau la bazin. Semnele

apar după câteva ore: febră, insuficienţă respiratorie acută,

purpură (pete cutanate hemoragice) a toracelui şi a conjunctivei;

alte complicaţii hemoragice (renale, cardiovasculare)

pot, de asemenea, să survină. Tulburările neuropsihice sunt

de expresie variabilă (agitaţie, confuzie, comă). Embolia

grasă pare mortală în 15 până la 30% dintre cazuri, fără să

se poată determina totuşi cu certitudine dacă embolia în sine

sau contextul în care ea se produce (traumatisme grave)

constituie cauza morţii. Alte cazuri se vindecă adesea fără

sechele în cincisprezece zile.

EMBOLIE PULMONARĂ. Obstrurare brutală a

uneia dintre ramurile arterei pulmonare.

Embolia pulmonară este o afecţiune frecventă şi o cauză

importantă de mortalitate. Ea este cauzată de formarea unui

cheag pe peretele unei vene, aproape întotdeauna într-o venă

profundă a unui membru inferior, uneori într-o venă a micului

bazin sau chiar a abdomenului (vena cavă inferioară),

cheag care, eliberat în circulaţia sangvină, migrează şi se

opreşte într-o arteră pulmonară. Acest fapt poate fi

consecutiv unei naşteri sau unui avort, unei operaţii (în

particular, osoasă sau articulară), unei imobilizări prelungite

(zăcut la pat, fractură), unei insuficienţe cardiace, unui

cancer, unei poliglobulii (creşterea volumului total al

globulelor roşii ale organismului).

SIMPTOME Şl SEMNE. Consecinţele unei embolii

pulmonare pot fi de două tipuri: insuficienţă respiratorie

204

acută şi deficit circulator. Cu apariţie bruscă, embolia se

traduce printr-o jenă respiratorie, o durere la baza toracelui,

o accelerare a bătăilor inimii, angoasă şi uneori hemoptizie

(scuiparea de sânge).

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul emboliei

pulmonare necesită o spitalizare de urgenţă; aceasta constă

atât în tratarea simptomelor şi consecinţelor emboliei

îndeosebi prin administrarea de oxigen, cât şi în împiedicarea

extinderii cheagurilor existente şi a formării de noi

cheaguri cu ajutorul unui anticoagulant, heparină, administrată

pe cale venoasă apoi înlocuită prin luarea de

antivitamină K pe cale orală timp de 3 până la 6 luni. în

formele cele mai grave, tromboiiticele ca streptokinaza sau

urokinaza permit dizolvarea cheagurilor existente.

Tratamentul preventiv al emboliei pulmonare consecutive

unei flebotromboze a unui membru inferior sau al regiunii

abdominopelviene constă din mobilizarea precoce, după

naştere sau după intervenţie chirurgicală, sau din contenţia

membrului în caz de intervenţie ortopedică pe un membru

inferior, cu prescrierea de heparină pe cale subcutanată.

EMBOLIZARE. Tehnică constând în injectarea într-o

arteră a unui material care permite obstruarea ei completă.

Embolizarea este utilizată pentru închiderea unei artere

a cărei funcţionare este patologică: dacă artera alimentează

un cancer localizat, embolizarea provoacă distrugerea prin

necroză a celulelor care depind de această arteră; dacă artera

este sediul unui anevrism arteriovenos (comunicare anormală

între o arteră şi o venă, putând fi responsabilă de o

insuficienţă cardiacă), pentru tratarea acestei malformaţii

poate fi suficientă obturarea arterei.

Embolizarea este o intervenţie delicată. Ea necesită o

anestezie locală sau generală şi o spitalizare de câteva zile.

EMBRIOGENEZĂ. Ansamblu al transformărilor

suferite de către oul fecundat până la dezvoltarea completă

a embrionului.

EMBRIOLOGIE. Ştiinţă care studiază dezvoltarea

fiinţei vii de la fecundarea oului până la sfârşitul stadiului

embrionar (sfârşitul lunii a doua la fiinţa umană), care

marchează dobândirea formei definitive.

EMBRION. Fiinţă umană în timpul primelor 8 săptămâni

ale dezvoltării sale în interiorul uterului, sau în eprubetă

apoi în uter în cazul fecundaţiei in viiro.

Totuşi, în practica ginecoobstetricală, există obiceiul de

a se face distincţia între perioada embrionară, care se întinde

până la sfârşitul celei de a treia luni de sarcină, şi perioada

fetală, care urmează acesteia.

EMBRIOPATIE. Afectare a embrionului în timpul

primelor X săptămâni de sarcină.

Spre deosebire de fetopatii, care afectează un făt începând

cu a 9-a săptămână, când deja este bine format,

r

205

embriopatiile survin în perioada de dezvoltare a embrionului

(embriogeneză) şi, dacă ele nu provoacă un avort spontan,

constituie cauza unor grave malformaţii.

EMBRIOSCOPIE. Examen direct al embrionului în

timpul primelor două luni de sarcină.

Embrioscopia se practică la femeile însărcinate care au

avut deja un copil afectat de malformaţii ale membrelor sau

de o fantă labiopalatină (buză-de-iepurc) pentru a depista

acest tip de malformaţii.

Un tub de fibre optice este introdus în uter, fie pe cale

vaginală, fie pe cale abdominală. Adus în contact cu

membranele care învelesc embrionul, instrumentul permite

si fie văzut embrionul prin transparenţă, fără a pătrunde

îh cavitatea ovulară. Examenul, practicat sub anestezie

locală, este nedureros şi nu durează decât câteva minute.

Efectuat în mediu spitalicesc specializat, el necesită, din

prudenţă, un repaus de 24 ore. Riscul de naştere falsă este

de ordinul 5 până la 10%.

EMETIC. Medicament destinat provocării vărsăturilor.

EMFIZEM PULMONAR. Afecţiune difuză a plămânilor,

caracterizată printr-o distensie a alveolelor cu

distrugerea peretelui lor.

CAUZE. Acestea rămân adesea necunoscute, dar vârsta

înaintată este un factor favorizant; în formele vârstei de

aproximativ 4(1 ani, zise „juvenile", emfizemul este cauzat

de o anomalie a proporţiilor de enzime prezente în plămâni.

Emfizemul centrolobular este o complicaţie a bronşitei

cronice, ea însăşi consecutivă unui fumat excesiv. Emfizemul

profesional este provocat de unele boli pulmonare:

tuberculoză, pneumoconioze (silicoza, de exemplu).

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Emfizemele pulmonare se

traduc printr-o jenă respiratorie. Ele riscă să evolueze către

0 insuficienţă respiratorie cronică cu răsunet asupra

funcţionării inimii (insuficienţă cardiacă).

TRATAMENT. Dacă emfizemul pulmonar este legat de o

bronşită cronică sau de o dilatare a bronhiilor, tratamentul

ei constă mai întâi în prevenirea agravării afecţiunii: încetarea

fumatului, tratamentul precoce al oricărei infecţii

bronhopulmonare. Restul tratamentului vizează îngrijirea

simptomelor: kineziterapie respiratorie, administrare de

bronhodilatatoare ca teofilinele şi beta-2-simpatomimcticele,

inhalaţii zilnice de oxigen.

EMULSIE. Prcparaţie farmaceutică formată din două faze

lichide dintre care una (ulei, răşină), insolubilă în cealaltă,

este dispersată în ea sub formă de globule.

ENCEFAL. Parte superioară a sistemului nervos central,

constituită din trunchiul cerebral, din cerebel şi din creierul

mare, asigurând controlul întregului organism.

ENCEFALITĂ

STRUCTURA. Encefalul ocupă cutia craniană şi conţine

trei elemente.

• Trunchiul cerebral, care prelungeşte măduva spinării,

amplasat în coloana vertebrală, cuprinde, începând de jos

în sus, bulbul rahidian, protuberanta inelară şi pedunculii

cerebrali.

• Cerebelul sau creierul mic este o masă rotunjită situată

în spatele trunchiului cerebral.

• Creierul, situat deasupra trunchiului cerebral, cuprinde

diencefalul (talamus, hipotalamus, hipofiză) şi cele două

emisfere cerebrale, foarte voluminoase, fixate de cele două

părţi ale diencefalului.

FUNCŢIONARE. Encefalul formează, împreună cu măduva

spinării, sistemul nervos central, legat de organe prin nervii

sistemului nervos periferic. Substanţa albă asigură

conexiunile de la un punct la altul al encefalului, precum

şi între encefal şi măduvă. Substanţa cenuşie asigură receptarea

informaţiilor, analizarea lor şi elaborarea răspunsurilor

(contracţiile musculare, de exemplu). Fiecare parte a

encefalului are funcţiuni specifice, a căror complexitate

creşte odată cu înălţimea localizării sale. Trunchiul cerebral

conţine centrii de control ai inimii şi respiraţiei; creierul

mic armonizează mişcările corpului; diencefalul permite

trierea generală a informaţiilor senzitive (talamus) şi

comanda superioară a hormonilor şi viscerelor (hipotalamus);

emisferele sunt responsabile de senzaţiile

conştiente, de motricitatea voluntară şi de funcţiunile superioare

(facultăţile intelectuale, emoţiile, comportamentele

complexe). -> CREIER.

ENCEFALINĂ sau ENKEFALINĂ. Substanţă prezentă

în celulele sistemului nervos, cu proprietăţi asemănătoare

celor ale morfinei.

Studiul substanţelor care activează encefalinele organismului

este una dintre căile cercetării terapeutice actuale.

De fapt, aceste substanţe ar putea da posibilitatea să se

elaboreze medicamente analgezice tot atât de puternice ca

morfina, dar cu acţiune mult mai precisă şi neavând efectele

ei nedorite, în particular cele asupra stării de conştientă şi

respiraţiei.

ENCEFALITA. Afecţiune inflamatorie a encefalului.

CAUZE. Cauzele encefalitelor sunt mai ales infecţioase şi

cu precădere virale. Virusurile rabiei şi herpesului pot

provoca o poliocncefalită, în timp ce o leucoencefalită poate

constitui o complicaţie a rujeolei, oreionului, gripei,

mononucleozei infecţioase. Unele encefalite cu arbovirusuri

sunt transmise fie prin ţânţari (encefalita japoneză), fie prin

căpuşe (encefalita de taiga).

SIMPTOME ŞI SEMNE. O encefalită se manifestă printr-o

febră asociată cu semne neurologice variate (somnolenţă,

confuzie, delir, tulburări de comportament, cefalee, convulsii).

Anumite semne sunt caracteristice, ca un sindrom infecţios

clar şi semne de localizare temporală în caz de encefalită

T

ENCEFALOMIELITĂ

herpetică. Redoarea cefei se observă în caz de meningită,

paralizii şi tulburări senzitive în caz de mielită. Apariţia

acestor simptome necesită o spitalizare de urgenţă.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Diagnosticarea se face pe

baza electroencefalogramei (înregistrarea activităţii electrice

a creierului), scanografiei cerebrale şi examenului lichidului

cefalorahidian prelevat prin puncţie lombară.

Evoluţia permite să se facă distincţia între encefalitele

acute şi cele subacute. Encefalitele acute, cu evoluţie rapidă,

cuprind două grupuri principale de boli: encefalitele virale

primitive (de exemplu, encefalitele herpetice), cele mai

grave, şi leucoencefalitele perivenoase, sau postinfecţioase

(de exemplu, după rujeolă la copil), care se vindecă de

obicei fără sechele. Encefalitele subacute, care durează

mai mult, sunt reprezentate mai ales prin boala lui

Creutzfeldt-Jacob.

TRATAMENT. Acesta constă, după caz, în reanimare în

formele foarte grave, în tratamentul antiviral, care trebuie

început imediat în caz de encefalită herpetică, corticosteroizi

în caz de leucoencefalită perivenoasă.

ENCEFALOMIELITĂ. Afecţiune inflamatorie a

encefalului şi măduvei spinării.

Encefalomielitele au o origine adesea inflamatorie,

infecţioasă (mai ales virală) sau tumorală. Se observă concomitent

semnele de encefalită (somnolenţă, convulsii etc),

de mielită (paralizii, abolirea sensibilităţii într-o regiune a

corpului) şi de meningită (redoarea cefei, dureri de cap şi

febră). Diagnosticul este confirmat prin puncţie lombară

sau prin scanografie cerebrală. Tratamentul, după caz, poate

face apel la reanimare sau la medicamente antivirale.

-» ENCEFALITĂ.

ENCEFALOPATIE. Atingere difuză a encefalului legată

de o afecţiune generală.

Cauzele encefalopatiilor sunt intoxicaţiile, tulburările

metabolice (carenţă în vitamina Bl, insuficienţă de oxigen)

sau alte boli generale (hipertensiune arterială, insuficienţă

hepatică, alcoolism cronic). Semnele neurologice sunt o

încetinire a ideilor, o agitaţie, o confuzie mintală şi, mai

rar, convulsii. Examenele complementare şi tratamentul

variază după boala în cauză. -> GAYET-WERNICKE (encefalită

a lui).

ENCEFALOPATIE HEPATICĂ. Atingere difuză a

encefalului cauzată de o boală gravă a ficatului, acută sau

cronică.

Encefalopatia hepatică poate surveni fie în cursul unei

hepatite acute, virale sau toxice, pentru care constituie o

gravă complicaţie, fie în cadrul unei ciroze. în acest ultim

caz, encefalopatia este favorizată de o hemoragie digestivă,

de o infecţie bacteriană sau de luarea de medicamente

(diuretice sau sedative).

O encefalopatie hepatică necesită o spitalizare de

urgenţă. Tratamentul vizează îngrijirea bolii în cauză şi

206

administrarea de lactuloză şi/sau de antibiotice cu spectru

larg de acţiune.

ENCEFALOPATIE SPONGIFORMĂ. Atingere

difuză a encefalului, cauzată de un agent infecţios anume,

prionul (proteină capabilă să se replice în absenţa oricărei

informaţii genetice).

Encefalopatiile spongiforme afectează bovinele (boala

vacilor nebune), ovinele şi vizonii. La om, ele cuprind două

tipuri de boală: boala lui Creutzfeldt-Jacob şi kuru. Nu se

ştie cu certitudine încă dacă omul poate fi contaminat prin

consumul de carne infectată. în schimb, transmiterea s-a

putut face prin intermediul ţesuturilor grefate şi al medicamentelor

provenind de la animale vii sau moarte (grefa

de cornee, injectarea de hormoni de creştere). Encefalopatiile

spongiforme se caracterizează printr-o demenţă gravă, cu

evoluţie subacută (întinzându-se pe mai multe luni). Confirmarea

diagnosticului nu este posibilă decât după moarte şi

presupune examinarea la microscop a creierului, ale cărui

regiuni au aspectul unui burete — de unde şi denumirea

afecţiunii. Nu există încă tratament pentru aceste boli.

ENCONDROMATOZĂ. Boală genetică traducându-se

prin apariţia de numeroase condroame (tumori cartilaginoase

benigne) pe oasele mâinilor şi picioarelor, dar şi pe

oasele lungi ale membrelor. SINONIME: boală a lui Hollier,

discondr aplazie.

Condroamele trebuie supravegheate radiologie, dat fiind

riscul, totuşi relativ mic, de degenerescentă malignă a

acestor tumori.

ENCOPREZIE sau ENCOPREZIS. Emisie voluntară

şi repetată de materii fecale în afara locurilor rezervate

acestui scop, la un copil mai mare de 4 ani indemn de orice

boală organică.

Calificată ca encoprezie primară dacă e vorba de un

copil care n-a deprins curăţenia fecală, şi secundară dacă

ea survine după o perioadă de curăţenie, boala afectează

în principal băieţii. Encoprezia secundară este forma cea

mai obişnuită. Ea dovedeşte, în general, persistenţa unui

comportament foarte infantil şi profunde dificultăţi afective.

Atunci când debutează în jurul vârstei de 6 ani, ea este

cauzată, de cele mai multe ori, de unele perturbări provocate

de începutul şcolarităţii.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. în toate cazurile, o consultaţie

medicală este lucrul care se impune. Ea va permite

eliminarea eventualităţii unor boli digestive care pot antrena

anomalii ale emisiei de scaune. Consultaţia va permite, de

asemenea, să abordeze probleme psihologice susceptibile

să influenţeze asupra comportamentului unui copil: dificultăţi

în relaţiile cu părinţii, depresie, tulburări anxioase.

Spălaturi, practicate adesea în timpul unei scurte şederi

în mediu spitalicesc, sunt recomandate în timpul episoadelor

de constipaţie. De altfel, tranzitul intestinal poate să fie

uşurat prin modificări ale regimului alimentar (fibre în mod

r 207 ENDOCRINOLOGIE

deosebit). Se impune, de asemenea, uneori, să se asigure

o reeducare a defecării pentru a regulariza ritmul scaunelor.

Această reeducare trece îndeosebi printr-o mai bună conştientizare

a senzaţiei de necesitate şi prin încurajări punând

în valoare, în mod sistematic, progresele copilului.

în sfârşit, recurgerea la o psihoterapie individuală sau

la o terapie familială se dovedeşte, în general, indispensabilă

pentru încetarea encopreziilor celor mai tenace.

ENDARTERIECTOMIE. Ablaţie a endarterei, tunica

internă a unei artere formată din intima şi din partea

adiacentă, media, atunci când artera este alterată din pricina

aterosclerozei.

INDICAŢII. O endarteriectomic se realizează pe o arteră

al cărei calibru este redus de manieră importantă şi al cărei

perete este neregulat. Ea are drept scop refacerea unui debit

bun al arterei bolnave, ca şi o vascularizare corectă a

teritoriilor irigate de către aceasta.

Endarteriectomia se practică mai ales pe arterele caro-

; tide şi pe arterele membrelor inferioare.

; TEHNICĂ. O endarteriectomie este realizată sub anestezie

generală. Intervenţia este de lungă durată şi delicată, dar

riscurile operatorii sunt mici. Ea constă în izolarea, cu cleme

(pense), a zonei arteriale lezate de restul circulaţiei, apoi

în incizarea vasului, de pe care se îndepărtează, după

.: separare, intima bolnavă, precum şi eventualele cheaguri.

= Incizia este apoi suturată.

1 ENDEMIE. Persistenţă a unei boli infecţioase în sânul

| unei populaţii sau al unei regiuni.

|

J ENDOCARD. Tunică internă a inimii, tapisând interiorul

| miocardului şi limitând cavităţile cardiace.

| ENDOCARDITĂ. Inflamaţie a endocardului.

1 O endocardită poate fi de origine infecţioasă sau

I reumatismală.

§ Endocardită infecţioasă. Această infecţie a endofc

cârdului şi valvulelor cardiace este cauzată de infecţii cu

p bacterii (streptococi, stafilococi, germeni Gram negativi)

H ttu cu ciuperci (Candida albicans), care aparţin uneori florei

|L (Obişnuite a mucoaselor organismului. în două treimi din

B cazuri, endocardită survine la subiecţii care suferă de o

•| afectare a valvulelor cardiace (stenoză sau insuficienţă

B porticS, insuficienţă mitrală), de o cardiopatie congenitală

K tiu purtători ai unei proteze valvulare; într-un număr de

H cazuri, ea este consecutivă unui gest cu risc infecţios

B ((htamente dentare, intervenţie chirurgicală).

•j ''' Endocardită este deosebit de frecventă la toxicomanii

K Cllt Utilizează droguri injectabile pe cale intravenoasă.

H fiMPTOME ŞI SEMNE. Endocardită poate lua două forme

H «buce, după cum afectează un pacient suferind sau nu de

K: «atingere prealabilă a valvulelor cardiace.

• Forma acuta, cea mai puţin frecventă, survine pe valvule

sănătoase, se manifestă printr-o febră bruscă, ridicată, însoţită

de frisoane, de o stare septicemică şi adesea de semne

de insuficienţă cardiacă stângă (edem pulmonar acut).

• Forma subacută sau boala lui Osler, mai frecventă, este

o infecţie care survine la pacienţii suferind de o atingere a

valvulelor cardiace de origine reumatismală, congenitală,

arterioscleroasă sau degenerativă. Semnele, progresive,

asociază o febră persistentă şi moderată în jur de 38"C, o

oboseală intensă, transpiraţii, pierdere în greutate, dureri

articulare şi musculare difuze, modificarea unui suflu la

auscultaţia cardiacă. Palparea pune în evidenţă o splenomegalie

(creştere în volum a splinei). Există, de asemenea,

semne cutanate: falsele panariţii ale lui Osler (atât la

degetele de la mâini, cât şi la cele de la picioare), purpură.

EVOLUŢIE. O endocardită este o boală gravă din cauza

riscului de complicaţii cardiace şi extracardiace.

TRATAMENT. Tratamentul medical necesită o asociere

de antibiotice în doze puternice, active pe germenele izolat

prin hemocultură şi prescrise pentru 4 până la 5 săptămâni

pentru a evita recidivele. Administrarea se face pe cale

intravenoasă. Tratamentul chirurgical (înlocuirea valvulei

afectate printr-o proteză sau remedierea ei) este indicat dacă

se constituie sau se agravează rapid o insuficienţă cardiacă

sau dacă există o scăpare valvulară importantă, tratamentul

medicamentos fiind insuficient în acest caz.

PREVENIRE. Prevenirea endocarditei infecţioase constă

dintr-o antibioterapie practicată atunci când un subiect

afectat de o cardiopatie (reumatismală, congenitală etc.) este

supus unui gest numit „de risc": extracţii şi devitalizări

dentare, adenoidectomie (ablaţia chirurgicală a vegetaţiilor),

chirurgia şi endoscopia bronşică, urologică, ginecologică,

digestivă.

Endocardită reumatismală. Această inflamaţie a endocardului

şi a valvulelor cardiace este complicaţia unei boii

specifice: reumatismul articular acut, încă frecvent în unele

ţări cu asistenţă medicală redusă.

La originea bolii se află o angină streptococică; în schimb,

atingerea vasculară nu este infecţioasă, ci este cauzată de

un conflict imunitar tisular plecând de la infecţia streptococică

faringeană. Toate valvulele inimii pot fi atinse,

provocând o stenoză sau o insuficienţă valvulară.

Tratamentul este cel al valvulopatiei, mai întâi

medicamentos, apoi, dacă aceasta se agravează, chirurgical

prin aplicarea unei proteze valvulare.

ENDOCRINĂ. Se spune despre secreţiile (hormonii) care

trec direct în circulaţia sangvină, precum şi despre organele

şi despre ţesuturile care produc aceste secreţii.

ENDOCRINOLOGIE. Ştiinţă care studiază fiziologia

şi patologia hormonilor şi pe cele ale organelor care îi

produc, glandele endocrine, precum şi tratamentul acestei

patologii.

ENDODONŢIE 208

ENDODONŢIE. Disciplină specializată în studiul şi

tratamentul bolilor pulpei dentare.

ENDOMETRIOZĂ. Afecţiune ginecologică ce se

caracterizează prin prezenţa unor fragmente de mucoasă

uterină (endometru) în afara localizării lor normale.

Endometrioza este frecventă mai ales la femeile în vârste

de 25 până la 40 ani. Ea este o cauză importantă a sterilităţii

feminine: între 30 şi 40% dintre pacientele suferind de

endometrioza au probleme de infertilitate. Infertilitatea

depinde de locul afectării, localizarea tubară (în trompele

uterine) fiind cea mai preocupantă.

CAUZĂ. Cauza bolii este puţin cunoscută: este posibil ca

fragmente de mucoasă uterină neeliminate în timpul fluxului

menstrual să urce în lungimea trompelor lui Fallopio pentru

a se fixa pe un organ al cavităţii pelviene, unde formează

un chist. întocmai ca un endometru normal, fragmentele

de mucoasă se supun fluctuaţiilor hormonale din timpul

ciclului menstrual: ele se dezvoltă sub influenţa estrogcnilor

şi a progesteronului, apoi sângerează atunci când nivelurile

hormonale, scad, provocând declanşarea scurgerilor

menstruale.

S1MPTOME Şl SEMNE. Umflarea chisturilor provoacă

dureri în timpul menstrelor, mai ales către finalul lor. Aceste

dureri, care dispar în timpul ciclului, constituie principalul

simptom, dar endometrioza mai poate să fie răspunzătoare

de hemoragii menstruale abundente şi de dureri în cursul

raporturilor sexuale.

DIAGNOSTIC. Acesta se stabileşte atunci când o femeie

în perioada de activitate genitală prezintă semne funcţionale

concludente, asociate sau nu cu o sterilitate. Diagnosticul

este confirmat prin ecografie, care pune în evidenţă chistul

sau chisturile ovariene, şi mai ales prin celioscopie, care

relevă aderenţele şi leziunile chistice întunecate implantate

în peritoneu.

TRATAMENT. Acesta face apel la ablaţia chistului sau a

chisturilor, sau la distrugerea lor prin electrocoagulare sau

laser, sub control endoscopic. în plus, medicamente care

suprimă menstruaţia (progestative, danazol, substanţe analoage

gonadoliberinei, un hormon al hipotalamusului) pot

fi administrate timp de câteva luni. La sfârşitul tratamentului,

poate fi avută în vedere o naştere. După menopauză,

leziunile se atrofiază spontan deoarece secreţia

hormonală încetează. Totuşi, dacă durerile persistă, o

histerectomie (ablaţia uterului) poate fi practicată.

ENDOMETRITĂ. Inflamaţie a endometrului (mucoasa

uterină) provocată de către o infecţie.

O endometrită, care poate fi acută sau cronică, este cauzată

de diferiţi germeni, adesea cei care se află la originea

bolilor cu transmisie sexuală, chlamydii, micoplasme. Ea

poate să urmeze unei naşteri sau unui avort (retenţia resturilor

placentare) sau chiar să rezulte din prezenţa unui

sterilet.

O endometrită acută se traduce prin dureri pelviene, prin

pierderi vaginale, prin metroragii (sângerări care survin în

afara scurgerilor menstruale) şi, uneori, prin febră. O endometrită

cronică este descoperită cu ocazia cercetării unei

sterilităţi, a tulburărilor menstruale sau a infecţiilor pelviene.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe examenul clinic şi pe identificarea germenului prin

prelevare locală şi cultivare. După caz, un chiuretaj destinat

eliminării rămăşiţelor a căror prezenţă întreţine infecţia,

îndepărtarea steriletului răspunzător şi, eventual, administrarea

de antibiotice asigură vindecarea.

ENDOMETRU. Mucoasă care căptuşeşte faţa internă a

uterului.

Endometrul suferă modificări pe toată durata vieţii femeii.

în cursul ciclului menstrual, sub influenţa secreţiei hormonale,

el se îngroaşă pentru a pregăti o eventuală nidaţie a

oului şi pentru a-i asigura nutriţia. în absenţa fecundaţiei,

stratul superficial al endometrului se dezlipeşte şi este

eliminat, formând scurgerile menstruale. După menopauză,

endometrul se atrofiază, iar ciclul menstrual este întrerupt.

PATOLOGIE. Endometrul poate fi sediul unei inflamaţii

(endometrică), al polipilor, al unui cancer. -• UTERULUI

(cancer al).

ENDORFINA. Substanţă produsă de anumite celule ale

sistemului nervos central, având proprietăţi analgezice

asemănătoare celor ale morfinei.

ENDOSCOP. Tub optic dotat cu un sistem de iluminare

şi utilizat pentru practicarea unei endoscopii.

Se deosebesc două tipuri de endoscoape.

• Endoscopul rigid, utilizat mai ales pentru explorarea

vezicii şi a cavităţii abdominale, este constituit dintr-un tub

de 5 până la 8 mm în diametru, dotat cu un ocular.

• Endoscopul suplu saufibroscopul, de diametru mai mic,

este făcut din fibre de carbon sau de sticlă care pot transmite

lumina ce provine de la o sursă de lumină „rece". El permite

o explorare netraumatizantă a cavităţilor cu acces dificil

precum colonul, stomacul sau bronhiile.

Endoscoapelc pot fi echipate cu camere video sau cu

accesorii chirurgicale: pensă (pentru a prinde şi a scoate

un corp străin), pensă pentru biopsie (pentru a preleva un

fragment de ţesut), foarfece, fir pentru scoaterea polipilor,

coşuleţ (pentru a scoate calculii), ansă diatermică (fir metalic

răsucit, în formă de buclă, utilizat pentru rezecţia polipilor

pediculaţi).

ENDOSCOPIE. Explorarea vizuală a unei cavităţi,

naturale sau nu, prin intermediul unui tub optic dotat cu un

sistem de iluminare numit endoscop.

Numeroase organe pot beneficia de un studiu endoscopic:

esofagul, colonul, rectul, traheea, bronhiile, stomacul,

căile biliare, căile aeriene superioare, uretra, vezica,

ureterele, cavitatea peritoneală, uterul, articulaţiile mari etc.

r

209

Endoscopia, termen generic, acoperă diferite explorări,

fiecare dintre ele având o destinaţie precisă: bronhoscopia

(explorarea bronhiilor), coloscopia (explorarea colonului),

laparoscopia (explorarea cavităţii abdominale), artroscopia

(explorarea unei articulaţii) etc. O endoscopie este

practicată de obicei sub anestezie locală, uneori sub

anestezie generală. Ea poate fi realizată în scopuri de

diagnostic sau operatorii.

• Endoscopia diagnostica permite să te apropii de organul

bolnav, să îl examinezi, să-i faci biopsia.

• Endoscopia operatorie permite să se efectuaze intervenţii

complexe, fără deschiderea pereţilor, pentru tratarea anumitor

boli care, altădată, necesitau o cale chirurgicală clasică:

ablaţia tumorilor de vezică, a unei hipertrofieri prostaticc,

a polipilor din stomac, tratamentul sterilităţii feminine etc.

ENTERITĂ. Inflamaţie a mucoasei intestinale a intestinului

subţire, de la pilor până la valvula ileocecală.

CAUZE. Acestea sunt multiple: inflamatorii (boala lui

Crohn), infecţioase — în particular bacteriene, tuberculoze,

virale,parazitare —, tumorale (limfom), vasculare (aterom)

şi rădice (postradioterapie).

SIMPTOME ŞI TRATAMENT. Simptomele cuprind

crampe care survin după mese, diaree şi, mai puţin frecvent,

hemoragii digestive adesea cu febră, precum şi o denutriţie

consecutivă malabsorbţiei nutrimentelor. Examenul clinic

permite să fie decelate semnele (meteorism abdominal

localizat, ansă intestinală dilatată, masă tumorală) care

orientează diagnosticul către o boală a intestinului subţire.

Boala poate, de asemenea, să se declanşeze în mod brusc

printr-o ocluzie intestinală provocată de un obstacol

mecanic sau de o obstrucţie funcţională a intestinului.

Tratamentul depinde de cauză şi poate fi medical

(administrarea de antiinflamatorii şi de antibiotice) sau

chirurgical.

ENTEROBACTERII. Familie de bacili (bacterii în

formă de bastonaş) Gram negativi.

Familia enterobacteriilor regrupează vreo douăzeci de

genuri diferite având în comun câteva caracteristici

biochimice, precum şi habitatul lor: tubul digestiv al omului

sau cel al animalelor.

ENTEROCOC. Gen bacterian aparţinând familiei streptococilor,

coci. Gram pozitivi grupaţi în lanţuri.

ENTEROCOLITA. Inflamaţie simultană a mucoaselor

intestinului subţire şi a colonului.

Enterocolita infecţioasâ. Este o inflamaţie a mucoaselor

intestinului subţire şi a colonului care poate fi cauzată de

0bacterie, de un virus sau de un parazit. Contaminarea se

face prin ingestia alimentelor infectate sau prin transmisie

între indivizi. Simptomele ei sunt o diaree apoasă sau

sangvinolentă, crampe abdominale, vărsături, asociate sau

nu cu febră.

ENTEROTOXINĂ

• Enterocolita bacleriana poate fi cauzată de o bacterie vie

care distruge mucoasa (shigelloze, salmonelloze, yersinioze

cu Campylobacter jejuni) sau de o bacterie care produce

o toxină responsabilă de o hipersecreţie hidroelectrolitică

(holeră, intoxicaţii alimentare). Tratamentul constă, în

principal, în rehidratare şi în administrarea de antibiotice

în caz de afectare severă sau prelungită.

• Enterocolita cauzată de o tuberculoza intestinala, sau

tuberculoza digestiva, este încă şi azi o cauză relativ frecventă

a enterocolitei infecţioase; ea priveşte mai frecvent

pacienţii imunodeprimaţi (SIDA). Tratamentul este cel al

diareei (rehidratare, antibiotice) şi al tuberculozei.

• Enterocolita virală, cauzată, în particular, de retrovirusuri,

afectează, în principal, copiii şi evoluează de la sine către

vindecare. Citomegalovirusul, care afectează subiecţii

imunodeprimaţi şi bolnavii de SIDA, poate provoca o

atingere uneori gravă a colonului şi a rectului, cu leziuni

de tip ischemic (întreruperea circulaţiei sangvine).

• Enterocolita parazitara poate fi de origine variată.

Parazitozele cele mai frecvente sunt amibiaza (afectarea

duodenojejunală); evoluţia este favorabilă sub tratament

antiparazitar. Bolnavii de SIDA sau persoanele imunodeprimate

pot fi subiecţii unor infestări intestinale grave

(criptosporidioză sau anguililoză).

Enterocolita inf lamatorie. Este o inflamaţie de origine

neinfecţioasă a mucoaselor intestinului subţire şi a colonului.

Boala lui Crohn reprezintă forma principală a acestui

tip de enterocolita. în acesta boală cronică a cărei origine

este încă necunoscută, orice segment al tubului digestiv

poate fi afectat şi, îndeosebi, ileonul şi colonul.

ENTEROPATIE. Afecţiune a intestinului subţire.

Termenul de enteropatie grupează boli multiple de

origine inflamatorie, infecţioasâ, tumorală, vasculară etc.

De obicei, ea desemnează, în principal, trei afecţiuni:

enteropatia la gluten, enteropatia exudativă şi enteropatia

asociată deficitului de imunoglobuline.

• Enteropatia la gluten sau boala celiacă este provocată

de intoleranţa la gluten.

• Enteropatia exudativă este consecinţa pierderii exagerate,

în tubul digestiv, a substanţelor (îndeosebi proteinele) prezente

în mod normal în sânge, limfă şi lichidul intestinal.

• Enteropatia asociată cu deficitele în imunoglobuline

(îndeosebi deficitul în IgA şi în gamaglobuline) se traduce

cel mai frecvent printr-o diaree consecutivă unei malabsorbţii,

cu sau fără atrofiere a mucoasei intestinale.

-• BOALĂ CELIACĂ.

ENTEROSTOMIE. Deschidere a unui segment al intes- .

tinului subţire sau a colonului la nivelul pielii.

ENTEROTOXINĂ. Toxină a cărei ţintă este tubul

digestiv, îndeosebi jejunul sau colonul, antrenând diaree.

Enterotoxinele sune eliberate de către anumite bacterii

cu transmisie orală (ingestia de apă sau de alimente

ENTEROVIRUSURI 210

contaminate) sau orofecală (fecale aduse la gură prin

intermediul mâinilor murdare).

ENTEROVIRUSURI. Totalitate a virusurilor A.R.N.

aparţinând familiei Picornaviridae.

Categoria enterovirusurilor cuprinde, în special, poliovirusurile,

virusurile ECHO, virusurile coxackie A şi B,

enterovirusurile 68-72 şi virusul hepatitei A.

ENTORSĂ. Lezare a ligamentelor unei articulaţii fără

deplasarea suprafeţelor articulare.

Entorsele sunt provocate de o mişcare bruscă a articulaţiei

care o face să depăşească amplitudinile sale normale.

Se pot distinge entorsele benigne de entorsele grave.

• Entorsele benigne, denumite popular scrântituri, corespund

unei întinderi violente a ligamentelor articulare, dar

fără o ruptură reală şi fără smulgerea acestora. La examinarea

clinică, articulaţia este uneori foarte dureroasă şi

umflată, dar ea permite mişcări normale. Radiografia este

normală. Tratamentul constă în punerea unui bandaj de

contenţie (strapping) sau a unei aţele pentru o durată de 2

până la 3 săptămâni, uneori chiar un gips dacă articulaţia

este foarte dureroasă (glezna, de exemplu).

• Entorsele grave sunt caracterizate printr-o ruptură sau

smulgere ligamentară antrenând mişcări anormal de ample

la nivelul articulaţiei. La examenul clinic, articulaţia se

prezintă dureroasă şi umflată, dar uneori nu mai mult decât

în cazul unei entorse benigne. Deci se impune radiografia

pentru a detecta entorse care pot antrena sechele: dureri

persistente, înţepenire, instabilitate şi fragilitate cronică a

regiunii în cauză. O imobilizare timp de mai multe săptămâni

poate fi suficientă, dar adesea este necesară o

intervenţie chirurgicală: ea constă fie în a repara ligamentul

smuls, fie în a realiza un transplant ligamentar. în toate

cazurile, este necesară o reeducare adecvată până la

recuperarea completă.

Practicarea unor sporturi (tenis, fotbal, baschet) expune

în mod deosebit articulaţiile, mai ales genunchiul şi glezna,

la producerea unei entorse. în plus, oboseala şi supraantrenamentul

sunt factori favorizanţi. Prevenirea constă

în respectarea încălzirii înaintea oricărei activităţi sportive

şi în purtarea de bandaje elastice pe articulaţiile ameninţate.

ENTROPION. întoarcere a marginii pleoapei spre

interiorul globului ocular, afectând cel mai des pleoapa

inferioară.

Un entropion este uneori congenital şi, în acest caz, el

este cauzat de o hipertrofiere a pielii şi a muşchiului

orbicular subiacent. El este adesea legat de vârstă (entropion

senil) şi de contractura spasmodică a muşchiului orbicular

al pleoapei al cărei plan fibros este relaxat. Câteodată

intermitent, el n-apare decât după câteva clipiri.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Entropionul are drept consecinţă

o frecare a genelor de cornee, ceea ce provoacă leziuni

superficiale care dau dureri, o sensibilizare a ochiului la

lumină, o lăcrimare, un spasm al pleoapei şi o înroşire a

ochiului. Aceste tulburări agravează, la rândul lor,

entropionul.

TRATAMENT. Tratamentul entropionului este doar chirurgical

şi constă în întinderea din nou a pleoapei. Intervenţia

necesită o spitalizare scurtă şi se practică, al adult,

sub anestezie locală.

ENUCLEARE. Ablaţie a globului ocular prin secţionarea

nervului optic.

O enucleare poate avea loc la subiecţii afectaţi de o

cecitate incurabilă şi dureroasă sau la persoanele care au

o tumoră oculară malignă. Intervenţia are loc cel mai des

sub anestezie generală.

Această operaţie este însoţită de implantarea unei

proteze intraorbitare din material sintetic pe care se suturează

muşchii oculomotori pentru a le permite mobilitatea.

La câteva săptămâni după intervenţie, poate fi pusă o proteză

oculară pentru a da aparenţa că există ochiul adevărat.

ENUREZIE sau ENUREZIS. Emisie de urină, involuntară

şi inconştientă, în general nocturnă, la un copil

care a depăşit vârsta deprinderii de a fi curat şi care nu suferă

de vreo leziune organică a căilor urinare.

Enurezia se deosebeşte de incontinenţă, în care copilul

nu este curat nici ziua, nici noaptea. Enurezia este numită

primară atunci când copilul nu este în măsură să-şi controleze

vezica la vârsta normală a curăţeniei, adică între 2 şi

4 ani; ea este numită secundară atunci când survine după

o perioadă în care curăţenia fusese deprinsă.

Tulburarea funcţională a controlului emisiei de urină este

frecventă: între 5 şi 10% dintre copiii în vârstă de 7 ani şi

între 0,5 şi 1 % dintre copiii de 8 ani sunt afectaţi de această

tulburare.

DIFERITE TIPURI DE ENUREZIE

• Enurezia nocturna izolata sau enurezia adevărata se

observă mai ales la băieţi şi prezintă adesea un caracter

familial (părinţi, fraţi şi surori). Ea nu survine decât noaptea.

• Enurezia prin imaturitate vezicula, cauzată de persistenţa

unei vezici de tip infantil, foarte contractilă, ea este cea mai

răspândită la fete. Ea se caracterizează mai ales prin nevoia

frecventă şi imperioasă de a urina (mai mult de 6 micţiuni

pe zi) sau prin pierderi de urină în timpul râsului, tusei,

jocului.

CAUZE. Mecanismul enureziei este încă prost cunoscut.

Unii îi atribuie o cauză psihomatică (dificultăţi relaţionale

şi afective, climat de tensiune familială, rigoare excesivă

a mamei în ceea ce priveşte dobândirea deprinderii de a fi

curat), alţii susţin intervenţia unui mecanism hormonal

(absenţa reducerii secreţiei hormonului andiuretic în

timpul nopţii, conducând la o umplere excesivă a vezicii

ceea ce stă la baza pierderii de urină). Aceste explicaţii

rămân doar ipoteze.