191 Drepanocitoza

urină, lichid cefalorahidian) sau patologic (efuziune în

pleură, peritoneu, într-o articulaţie).

DRACUNCULOZA. Boală parazitară subcutanată

cauzată de infestarea cu Dracunculus medinensis, numit şi

filarie de Medina, vierme de Guineea sau dragon.

Dracunculus medinensis este un vierme din clasa

Nematodelor, cu aspect filiform, care măsoară între 90 cm

şi un metru lungime, la vârsta adultă. Dracunculoza se

întâlneşte în Africa saheliană şi în Orientul Apropiat.

Contaminarea se face prin consumul de apă din eleştee,

mlaştini, râuri care conţin ciclopi (crustacee microscopice)

infestaţi cu larva parazitului; larvele traversează

peretele abdominal, apoi se implantează şi îşi efectuează

maturarea în ţesutul subcutan, cel mai des la glezne.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Filaria de Medina adultă, la

aproximativ un an după contaminare, perforează pielea

pentru a-şi depune ouăle, formând o băşică sau o mică plagă

pe gleznă sau pe picior. Extremitatea viermelui este atunci

vizibilă în puroiul care se scurge. Această plagă poate, în

anumite cazuri, să se suprainfecteze şi să favorizeze un

tetanos. Viermele moare uneori de la sine, calcificându-se;

O radiografie permite atunci să fie localizat. în alte cazuri,

el provoacă o infecţie articulară sau un abces subcutanat.

TRATAMENT Şl PREVENIRE. Extirparea viermelui, prin

rularea progresivă pe un chibrit sau pe o rămurică de arbust,

fără a-l rupe, se dovedeşte a fi mijlocul cel mai eficace de

a suprima parazitul, dar această manevră este lentă şi

delicată. în completare trebuie administrat un tratament cu

antibiotice.

Prevenirea constă în fierberea apei şi în filtrarea ei

înainte de a fi consumată.

DREN. Tub de cauciuc, ori din fibre de păr de cal, material

sintetic sau silicon, destinat fie colectării şi evacuării în afara

organismului a lichidelor fiziologice (sânge) sau patologice

(puroi), ori a lichidelor de spălare, fie la expulzia gazelor.

Retragerea unui dren este un gest medical delicat,

deoarece trebuie ales momentul adecvat, trebuie respectată

asepsia şi evitarea deteriorării ţesuturilor. Această operaţie

nu este dureroasă atunci când drenul este plasat în orificii

naturale. El este utilizat mai ales la plăgi. Cicatrizarea se

face spontan sau cu ajutorul câtorva pansamente dacă

cicatricea este ceva mai mare.

DRENAJ. Evacuare în exteriorul organismului a

lichidelor, gazelor fiziologice sau patologice în retenţie în

organism.

Deşi pregătiea şi desfăşurarea unui drenaj sunt extrem

de variate, ele au întotdeauna loc într-un mediu spitalicesc,

amplasarea unui dren efectuându-se măcar sub anestezie

locală. Unul dintre drenajele cele mai obişnuite este cel al

efuziunii lichidiene a pleurei. Pacientul fiind aşezat pe

marginea patului, medicul practică o anestezie locală, apoi

înţeapă cu un ac, montat pe o seringă, într-un spaţiu

intercostal, în regiunea posterioară şi inferioară a toracelui.

Când lichidul pleural trece în ac, acesta este branşat pe un

dren legat de un vas şi lăsat în loc timp de câteva zeci de

minute. După intervenţie, sunt suficiente un pansament

obişnuit şi un repaus de câteva ore.

DRENAJ POSTURAL. Metodă de kineziterapie care

utilizează poziţia corpului pentru a facilita drenarea

bronhiilor.

Drenajul postural este indicat în anumite boli în care

are loc o creştere a secreţiei bronhiilor mari. Aceste afecţiuni

sunt adesea acute, de origine infecţioasă, dar cel mai des

cronice (bronşită cronică, dilataţia bronhiilor, mucoviscidioză).

Tehnica necesită ca bolnavul să fie alungit pe un

pat, cu picioarele supraînălţate. Secreţiile sunt drenate în

mod natural, prin acţiunea gravitaţiei, către trahee, de unde

sunt eliminate apoi prin tuse. Fiecare regiune a plămânilor

este drenată în mod preferenţial după poziţia exactă a

corpului (culcat pe partea dreaptă sau pe partea stângă, cu

perne puse în diferite părţi etc).

DREPANOCITOZA. Boală ereditară a sângelui,

caracterizată printr-o mutaţie a hemoglobinei (hemoglobinopatie),

traducându-se printr-o gravă anemie cronică.

Drepanocitoza este cea mai frecventă dintre bolile

hemoglobinei. Ea apare în diferite zone ale globului, toate

supuse din plin paludismului. Marele număr de subiecţi

afectaţi din aceste regiuni se explică prin faptul că

subiecţii heterozigoţi (care n-au moştenit boala decât de la

un singur părinte şi care deci nu au decât una, din cele două

gene, care să fie suferit mutaţia) sunt protejaţi de paludism.

Această mutaţie a hemoglobinei este deosebit de frecventă

în Africa ecuatorială şi în sânul populaţiei negre din Statele

Unite.

Drepanocitoza transmisă printr-un singur părinte, zisă

heterozigotă, sau AS, este forma cea mai puţin gravă:

subiectul este purtătorul genei, dar nu dezvoltă boala.

Drepanocitoza transmisă prin ambii părinţi (forma

homozigotă, sau SS) constituie forma mai gravă.

CAUZĂ. Drepanocitoza rezultă din mutaţia unui acid

aminat al lanţului proteic beta al hemoglobinei, pigment care

transportă oxigenul. într-un mediu sărac în oxigen, această

hemoglobina modificată, zisă hemoglobina S, este mai puţin

solubilă decât cea normală şi formează lanţuri rigide care

duc la deformarea globulului roşu, care ia forma de seceră

(drepanocit). Globulele roşii deformate se blochează în

vasele mici; de altfel ele sunt fragilizate şi se distrug uşor,

antrenând o anemie hemolitică.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Drepanocitoza se manifestă

printr-o anemie hemolitică cronică întreruptă, la copil, de

crize de anemie acută (favorizate de hipoxie [scăderea

nivelului de oxigen inspiraţi, cum se poate întâmpla în

cursul unei călătorii într-un avion insuficient presurizat) cu

o mărire bruscă a volumului splinei, iar la adolescent şi

adult, prin crize dureroase rezultând din ocluzia vaselor de

T

192

către globulele roşii deformate, în particular în articulaţii.

Mortalitatea este crescută în copilărie, prin afectarea funcţiunilor

splinei (hemoragii, tromboze care favorizează

infecţiile), şi la vârsta adultă fiind, în principal, cauza

complicaţiilor vasculare.

TRATAMENT. Este doar cel al manifestărilor bolii; el

constă,în principal,în antibioterapia preventivă şi în perfuzia

intravenoasă, care are scopul de a rehidrata bolnavul. Atunci

când ambii părinţi sunt purtători ai genei, este posibil să

se diagnosticheze prezenţa bolii la copil chiar antenatal

(amniocenteză, biopsia vilozităţilor coriale).

DRESSLER (sindrom al lui). Pericardită (inflamaţie a

pericardului, membrana care înconjoară inima) survenind

la una sau mai multe săptămâni după un infarct al

miocardului.

Evoluţia, favorabilă în mod spontan, poate fi grăbită prin

administrarea de antiinflamatoare, în particular aspirină.

Totuşi, în săptămânile care urmează încetării tratamentului,

este posibil să apară o recidivă.

DROG. Substanţă care poate produce o stare de

dependenţă fizică şi/sau psihică şi care poate genera o

toxicomanie, indiferent de tipul substanţei în cauză (stimulantă,

analgezică etc). -• TOXICOMANIE.

DUBLU-ORB (testare). Metodă comparativă a eficacităţii

a două terapeutici sau a unui nou medicament şi unui

placebo.

O testare dublu-orb necesită participarea a două grupuri

de pacienţi. Produsul testat este condiţionat în acelaşi mod

ca şi medicamentul utilizat ca referinţă sau placebo. Medicul

prescrie pacienţilor unul dintre cele două produse fără a avea

el însuşi cunoştinţă de natura sa. Atunci când experimentarea

este încheiată, se analizează rezultatele şi se

verifică, în caz de ameliorare, cărui produs îi este datorată.

DUCHENNE (miopatie a lui). Boală ereditară caracterizată

printr-o degenerescentă musculară.

Miopatia lui Duchenne este cea mai frecventă şi cea mai

severă dintre distrofiile musculare, care afectează l băiat

din 2 500. Modul ei de transmisie este recesiv şi legat de

sex, adică boala este transmisă de către femei şi nu afectează

decât băieţii. Gena anormală este localizată pe unul dintre

cromozomii X ai mamei. Produsul genei respective, distrofina,

există în concentraţii foarte reduse în muşchii

subiecţilor afectaţi. Astăzi este posibil să se detecteze

această boală în faza antenatală prin biopsia vilozităţilor

coriale sau prin amniocenteză.

SIMPTOME Şl DIAGNOSTIC. Miopatia lui Duchenne

debutează în prima copilărie, după deprinderea mersului.

Muşchii membrelor inferioare sunt primii afectaţi, urmaţi

de cei ai membrelor superioare. Copilului îi este din ce în

ce mai greu să meargă, iar paralizia se instalează treptat.

Electromiograma permite să se afirme natura musculară

a tulburărilor; biopsia musculară confirmă diagnosticul.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Evoluţia este rapidă şi

severă: mersul devine imposibil către vârsta de 12 ani şi

necesită recurgerea la fotoliul cu rotile; insuficienţa respiratorie

devine cronică; este frecventă o atingere a inimii.

Tratamentul vizează combaterea simptomelor şi face

apel la kineziterapie şi la ortopedie.

PERSPECTIVE. Actualmente sunt în studiu două mari căi

de cercetare privind tratamentul acestei afecţiuni. Injectarea

de mioblaşti(celule musculare tinere) în muşchii atinşi a dus

la rezultate încurajatoare la animal, dar nu este încă utilizată

decât în mod limitat la om. A doua metodă, care este încă

de domeniul cercetării, face apel la terapia genică; ea constă

în introducerea în celula afectată a genei normale de

distrofină.

DUODEN. Parte iniţială a intestinului subţire, urmând

pilorului (sfincterul muscular de la extremitatea stomacului)

şi continuându-se cu jejunul (a doua porţiune a intestinului

subţire).

Duodenul este un segment fix al tubului digestiv, în

formă de cadru care înconjoară capul pancreasului. Lungimea

sa este de 25 cm, iar diametrul său variabil după

regiuni, de la 3 la 4 cm.

Duodenul joacă un rol important în digestie datorită

sosirii la nivelul său a sărurilor biliare şi a enzimelor

pancreatice. Calciul, fierul, vitaminele, lipidele şi o parte

a glucidelor sunt în mod deosebit absorbite în această parte

a tubului digestiv. Duodenul poate fi sediul unei inflamaţii

sau a unui ulcer.

DUODENITĂ. Inflamaţie a peretului duodenului.

DUPLICITATE RENALĂ. Anomalie congenitală

caracterizată prin prezenţa a doi rinichi pe aceeaşi parte,

partea opusă putând să fie normală sau să prezinte aceeaşi

malformaţie.

O duplicitate renală izolată nu antrenează complicaţii

şi nu necesită vreun tratament specific.

DUPUYTREN (boală a lui). Afecţiune a mâinii caracterizată

printr-o flectare progresivă şi ireductibilă a unor

degete,îndeosebi a inelarului şi auricularului (degetul mic),

către palmă.

Boala lui Dupuytren este provocată de îngroşarea şi

refracţia aponevrozei palmare, membrana conjunctivă şi

fibroasă conţinută în mână. Cauza acestei boli este încă

necunoscută; în unele cazuri, ea pare să fie favorizată de

diabet, de luarea de medicamente antiepileptice sau de

alcoolism. Mai frecventă la bărbaţi decât la femei, ea

afectează, în general, ambele mâini.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Retractându-se, aponevroza

palmară antrenează formarea de noduli fibroşi, duri şi

193 DURILLON

palpabili, în palmă, şi a unor benzi de ţesut îngroşat, numite

blide de retracţie, sub piele: articulaţiile dintre falange şi

metacarpiene, precum şi cele dintre falange şi falangine

sunt afectate, provocând o flectare a degetelor. Mişcările

mâinii sunt stânjenite, în special în ce priveşte apucarea

obiectelor.

TRATAMENT. Tratamentul chirurgical, care constă în

ablaţia bridelor de retracţie şi a nodulilor, dă rezultate bune.

Totuşi poate surveni o recidivă.

DURERE. Senzaţia neplăcută care se manifestă sub

diferite forme (arsură, înţepătură, crampă, greutate, întindere

etc.) de intensitate şi întindere variabile.

Durerea este asociată cu leziuni tisulare, reale sau

potenţiale, sau descrisă ca şi cum aceste leziuni există.

Diversitatea durerii şi faptul că ea ar fi întotdeauna

subiectivă explică faptul că e dificil să se propună o definiţie

satisfăcătoare. Această noţiune acoperă, în fapt, o multitudine

de experienţe distincte, care variază după diferite

criterii senzoriale şi afective. Unii subiecţi descriu o durere

in absenţa oricărei cauze fiziologice probabile; totuşi, este

imposibil să se facă deosebirea între experienţa lor şi cea

cauzată de o leziune reală.

înţelegerea mecanismelor durerii şi clasificarea lor sunt,

de asemenea, dificil de sesizat. O senzaţie dureroasă are drept

prim obiect protejarea organismului; ea nu se insera deci

în domeniul senzaţiilor zise fiziologice, deoarece a suferi

nu poate fi considerată o stare normală. Mai mult, această

senzaţie de alarmă faţă de o agresiune exterioară sau

Ulterioară poate, în a doua etapă, dacă nu este uşurată, să

se întoarcă împotriva însuşi organismului, slăbindu-l în loc

să-l ajute. O durere intensă poate acapara universul emoţional

şi poate subjuga sistemul nervos, făcându-l incapabil

si îndeplinească o altă activitate. în sfârşit, aprecierea

intensităţii unei dureri este eminamente variabilă; ea depinde

de structura emoţională a subiectului care suferă, ceea ce

face iluzorie orice tentativă de a stabili un etalon pentru

intensitatea stimulului dureros şi suferinţă.

MECANISM. Durerea este provocată, de cele mai multe

ori, de excitarea receptorilor denumiţi în mod obişnuit

nociceptori (terminaţii nervoase sensibile la stimulii

dureroşi), care se află, în principal, în piele şi, într-o mai

mică măsură, în vase, mucoase, oase şi tendoane. Organele

interne conţin mai puţini astfel de receptori.

DIFERITE FORME DE DURERE. O durere se defineşte

după sediul ei, după tipul ei, difuz sau localizat, după

intensitatea ei, după periodicitatea şi caracterul ci; durerea

poate fi pulsatilă, batantă, zvâcnitoare (zvâcniturile sunt

caracteristice unei inflamaţii), ca un fulger (atingere nervoasă),

poate avea o natură de crampă (atingere musculară)

sau de colică (atingere viscerală) etc. în unele cazuri,durerea

este resimţită într-o altă parte a corpului decât cea în care

se află zona lezată sau traumatizată; atunci se vorbeşte de

durere iradiată. Un alt tip de durere se referă la membrul

fantomă; ea este resimţită de aproximativ 65% dintre

amputaţi.

• O durere acută se manifestă cu ocazia unei leziuni tisulare

şi are ca rol esenţial prevenirea individului asupra unei

disfuncţii a organismului său. Ea este asociată cu palpitaţii,

cu o creştere a presiunii arteriale, a nivelurilor unor hormoni

(cortizol, catecolamine) şi a frecvenţei ventilaţiei (mişcarea

aerului în plămâni).

• O durere cronică este o durere persistentă mai mult de

o lună peste timpul obişnuit în cazul unei boli acute, ori

după timpul socotit după ce a survenit o vindecare sau chiar

poate fi o durere asociată unei boli cronice.

TRATAMENT. Lupta împotriva durerii reprezintă una

dintre priorităţile medicinei. în afara tratamentului cauzei,

tratamentul constă, în general, în administrarea de analgezice

nenarcotice (aspirină, paracetamol) pentru durerile uşoare,

de antiinflamatoare nesteroidiene pentru durerile medii.de

analgezice narcotice (înrudite cu morfina) pentru durerile

mari. Tratamentul durerilor cronice rebele poate, de

asemenea, să facă apel la injectarea locală de opiacee, prin

cateter epidural sau intradural pentru măduvă şi intravascular

pentru creier, prin intermediul unui rezervor

subcutanat, unde este injectat produsul, sau al unei pompe

de infuzie reglabilă la comandă. Tratamentele nemedicamentoase

precum crioterapia (aplicarea frigului), masaje,

acupunctura, electroterapie, chiar intervenţiile de neurochirurgie

care vizează întreruperea căilor sensibilităţii (de

exemplu, termocoagularea ganglionului lui Gasser în

nevralgiile rebele de trigemen) pot fi, de asemenea, folosite.

Centre specifice de tratament al durerii au fost create în

aceşti ultimi ani. Ele cunosc o dezvoltare importantă şi se

integrează în sistemul de spitalizare a bolnavului.

DURERE DE CAP. > CEFALEE

DURILLON (fr.). îngroşarc localizată a stratului cutanat

al epidermului pe o zonă de frecare a piciorului.

ECOENDOSCOPIE 196

EFECTE SECUNDARE. Eco-Dopplerul vascular este un

examen nedureros, a cărui durată nu depăşeşte 40 minute,

care nu necesită spitalizare şi nu antrenează vreun efect

secundar.

ECOENDOSCOPIE. Tehnică de examinare care asociază

explorarea ecografică, prin reflexia ultrasunetelor în

organe, şi endoscopia.

INDICAŢII. Ecoendoscopia serveşte mai ales la explorarea

tubului digestiv. Pe calea superioară sau înaltă (endoscopul

introdus prin gură), tehnica este utilizată, în principal, pentru

a determina existenţa şi întinderea tumorilor esofagiene sau

gastrice, benigne sau maligne. Studiul afecţiunilor acute sau

cronice ale pancreasului (tumorale, infecţioase) fac, de

asemenea, apel la această tehnică, ca în cazul bolilor biliare

cu diagnosticare dificilă.

Ecoendoscopia inferioară sau joasă, cu introducerea

endoscopului prin anus, studiază îndeosebi tumorile rectalc

şi permite să se aprecieze întinderea unei tumori şi cercetarea

ganglionilor adiacenţi.

DESFĂŞURARE. Ecoendoscopia înaltă (superioară)

necesită de cele mai multe ori o anestezie generală, uşoară,

care nu adoarme complet pacientul. Acesta este examinat

pe nemâncate. Un fibroscop-endoscop, dotat cu fibre de

sticlă care trimit o imagine pe un ocular (sistem optic plasat

pe partea ochiului observatorului) sau pe un ecran, este

introdus prin gură. Apoi un endoscop, dotat la extremitatea

sa cu un balonaş plin cu apă pentru a favoriza trecerea

ultrasunetelor, este introdus pe aceeaşi cale până în

esofag, stomac sau duoden. Examenul durează între 15 şi

30 minute. Ecoendoscopia pe calea joasă (inferioară) se

desfăşoară în acelaşi mod, dar nu necesită anestezie.

ECOGRAFIE. Tehnică permiţând vizualizarea unor

organe interne sau a unui făt cu ajutorul ultrasunetelor.

SlNONOM: ultrasonografie.

Ecografia este folosită şi în imageria intervenţională

pentru a dirija gesturile puncţiei sau biopsiei. în blocul

operator, ea poate ghida explorarea chirurgicală, inclusiv

pe cea a leziunilor creierului sau a măduvei spinării; datorită

simplităţii şi a calităţii sale de a nu vătăma, ecografia este

adesea primul examen practicat pentru stabilirea unui

diagnostic.

TEHNICA. Ecografia este practicată în două modalităţi:

unidimensională şi bidimensională. Prima modalitate, foarte

puţin utilizată, indică printr-un traseu structurile întâlnite

de către fasciculul de ultrasunete în lungimea unei linii

drepte. A doua, cea mai obişnuită, dă imagini anatomice

în două dimensiuni. în acest caz se vorbeşte de ecotomografie.

O sondă este pusă pe piele sau este introdusă într-o

cavitate naturală (vagin sau rect). Ea este dotată cu un

emiţător de ultrasunete (unde acustice nepercepute de

urechea umană) care traversează organele, dar sunt reflectate

în parte atunci când întâlnesc o modificare a densităţii

ţesuturilor.

Există mai multe tipuri de sonde:

• Sondele utilizate pe cale externa sunt plasate pe corpul

pacientului deasupra regiunii de explorat.

• Sondele endocavilare (utilizate pe cale internă) sunt

indroduse fie în vagin (ecografie endovaginală pentru

explorarea micului bazin), fie în rect (ecografie endorectală

pentru explorarea prostatei), fie în esofag (ecografia endoesofagiană

sau transesofagiană pentru explorarea inimii).

• Sondele miniaturizate, introduse prin cateterism în vase,

permit ecografia intravasculară.

Ultrasunetele, care se propagă uşor în medii lichide şi

nu sunt reflectate de acestea, sunt oprite de aer şi de oase.

De aceea ecografia este puţin sau deloc indicată în examinarea

creierului, plămânilor, intestinelor sau a oaselor.

Plecând de la ultrasunetele reflectate, ordinatorul produce

imagini care pot fi fotografiate. Medicul, comparând

diferitele planuri, interpretează clişeele.

DESFĂŞURARE. După zona de explorat, pacientul este

lungit pe spate sau pe o parte, cu toracele sau abdomenul

dezgolit. Ecografia endovaginală se desfăşoară în poziţie

ginecologică (genunchii îndoiţi şi depărtaţi, picioarele puse

pe suporţi). Pentru ecografiile efectuate din exterior, zona

este în prealabil unsă cu gel pentru a favoriza transmiterea

ultrasunetelor. Medicul aplică atunci sonda şi o deplasează

observând continuu organele studiate pe ecranul său de

control. El poate da imediat indicaţii privind rezultatul.

Unele ecografii necesită ingerarea unei cantităţi suficiente

de apă pentru a umple vezica, care astfel nu apare,

alte ecografii fiind făcute pe nemâncate sau cu ingerarea

unui preparat destinat reducerii cantităţii de gaze intestinale.

Examenul este nedureros şi durează între 10 şi 20 minute.

EFECTE SECUNDARE. Ecografia este o metodă de

imagerie medicală puţin costisitoare, care nu necesită nici

pregătirea specială a pacientului, nici spitalizarea sa. Ea nu

comportă riscul razelor X. Nu există vreun efect secundar

cunoscut. * ECOCARDIOGRAFIE.

ECOGRAFIE OBSTETRICALĂ. Examen care

permite vizualizarea unui făt, prin folosirea tehnicii cu

ultrasunete.

INDICAŢII

• în primul trimestru de sarcina, ecografia obstetricală

permite să se realizeze diagnosticarea vitalităţii embrionului,

să se determine vârsta sarcinii şi să se detecteze o sarcină

multiplă sau extrauterină.

• în al doilea trimestru (către a 22-a săptămână de amenoree

aproximativ), ea serveşte la controlul înălţimii fătului, al

mişcărilor sale şi al bătăilor inimii fătului. Ea permite, de

asemenea, să se verifice dacă se desfăşoară normal

creşterea sa.

• în al treilea trimestru (către a 32-a săptămână de

amenoree), ea permite verificarea morfologiei fătului şi