187 Distonie

DISTENSIE ABDOMINALĂ. Creştere în volum a

abdomenului.

O distensie abdominală poate să nu fie decât o balonare,

din cauza unei tulburări funcţionale, dar ea poate, de

asemenea, să indice o ascită (efuziune seroasă în peritoneu),

O ocluzie intestinală sau o tumoră abdominală. Sarcina

antrenează la femei o distensie abdominală naturală. Cauza

este cercetată printr-un examen clinic, o ecografie, uneori

o radiografie sau o scanografie.

DISTOCIE. Dificultate care deranjează sau împiedică

desfăşurarea normală a unei naşteri.

Originea unei distocii poate fi maternă sau fetală.

DISTOMATOZA. Boală parazitară a omului şi

mamiferelor, consecutivă infestării cu diferite specii de

Distoma.

Distomele sunt viermi plaţi din clasa trematodelor,

având forma unei frunze, posedând două ventuze şi putând

măsura până la 3 cm lungime.

După organul în care se fixează parazitul, se disting

distomatozele hepatice, intestinale sau pulmonare.

Distomatoza hepatică. Distomatoza hepatică, sau

fascioloza, este o boală parazitară a ficatului, consecutivă

infestării cu Fasciola hepatica (numită şi gălbeaza mare a

ficatului). Ea este prezentă în Franţa la ierbivorele domestice

(vaci, oi etc), mai rară la om, ciclul de reproducere al

parazitului necesitând prezenţa unei mici moluşte semiacvatice,

limnea. Omul se contaminează cu ea consumând

salate crude ca cea de păpădie, creson sau fetică, culese din

fineţe.

SIMPTOME Şl SEMNE. După ingestie, viermele merge

din stomac în ficat până în căile biliare. în săptămânile care

urmează ingestiei parazitului, subiectul are febră, frisoane

şi simte dureri ale ficatului. De asemenea, survin pusee de

urticarie şi uneori umflături ale articulaţiilor. Trecerea

parazitului în căile biliare provoacă un icter, dureri mai acute

ale ficatului, colici hepatice şi o inflamare a căilor biliare

ţi a veziculei.

DIAGNOSTIC. De la primele simptome, infestarea este

diagnosticată prin examene serologice şi sangvine, care pun

în evidenţă o hipereozinofilie (creşterea numărului unei

varietăţi de leucocite care atestă o infestare parazitară).

Prezenţa ouălor viermelui în scaune sau în lichidul biliar,

obţinut prin tubaj duodenal, confirmă diagnosticul.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul necesită o

spitalizare şi constă în amdinistrarea de emetină. Prevenirea

se bazează pe consumarea de creson şi fetică de producţie

exclusiv industrială; păpădia trebuie să fie spălată cu atenţie,

şi nu trebuie s-o culegem de pe pajişti pe care pasc vacile

sau oile.

DI*tOmatOZele intestinale. Acestea sunt boli parazitare

ale intestinului subţire, frecvente în Extremul Orient şi în

Egipt, consecutive infestării cu Fasciolopsis buski în Asia

de Sud-Est, în China şi în India, cu Heterophyes heterophyes

în aceleaşi regiuni ca şi în Orientul Apropiat şi în Egipt, şi

cu Metagonimus în Extremul Orient. Viermii responsabili

de distomatozele intestinale infestează omul, porcul,

pisica, câinele şi unele păsări acvatice. Această parazitoză

se contractează prin ingestia de vegetale sau peşti, în stare

crudă, infestaţi.

SIMPTOME Şl SEMNE. Distomatoza intestinală se

manifestă prin dureri abdominale şi o diaree cronică cu

eliminarea de mucozităţi şi de sânge. Subiectul slăbeşte

treptat şi resimte o mare oboseală.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe examinarea microscopică a scaunelor, care relevă

prezenţa ouălor de viermi. Distomatozele sunt tratate prin

administrarea de praziquantel sau de niclosamid. Prevenirea

constă în prepararea termică a peştilor de apă dulce şi a

vegetalelor înainte de a fi consumate.

Distomatoza pulmonară. Distomatoza pulmonară este

consecinţa infestării cu un vierme din genul Paragonimus

care se găseşte în Africa, în America intertropicală şi, mai

ales, în Asia de Sud-Est. El se cuibăreşte în bronhiile omului

şi ale numeroase animale sălbatice şi domestice: feline,

rozătoare, porc, câine etc. Ciclul lui de reproducere necesită

prezenţa apei dulci şi a anumitor moluşte acvatice.

Contaminarea se face prin ingestia racilor sau crabilor

cruzi. Viermii se prind în bronhii, care se dilată până formează

o cavitate. Paraziţii pot să rătăcească pe sub piele,

uneori în creier, provocând atunci un abces.

Infestarea se traduce prin dureri toracice şi o tuse rebelă.

Uneori subiectul poate scuipa sânge.

DIAGNOSTIC. Radiografia plămânilor permite să se

constate prezenţa cavităţilor juxtapuse ca cercurile olimpice.

Examenul microscopic al scuipatului şi al scaunelor arată

prezenţa ouălor de viermi caracteristici.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Praziquantelul este

eficace. Este prudent să se evite consumul de crustacee

crude sau băutul apei de o provenienţă dubioasă, netratată,

în acele regiuni ale globului mai sus menţionate.

DISTONIE. Contracţie involuntară şi dureroasă care

înţepeneşte o parte a corpului sau întreg corpul într-o poziţie

anormală.

Atunci când o parte a corpului se fixează într-o poziţie

distonică, zona musculară respectivă se contractă sub efectul

unui spasm, zis spasm distonic. Unele distonii nu apar decât

cu ocazia unei mişcări precise: atunci se vorbeşte de distonie

de funcţie.

în cazul crampei scriitorului, cea mai frecventă dintre

distoniile de funcţie, se produce o crispare dureroasă a

degetelor, încheieturii mâinii şi, uneori, a întregului braţ de

îndată ce subiectul încearcă să scrie. în general, crisparea

T

DISTROFIE MUSCULARĂ 188

este însoţită de o durere, care survine de la începerea

scrisului şi împiedică continuarea lui.

TRATAMENT. Este bazat pe cel al eventualei cauze şi pe

luarea de anticolinergice, uneori asociate cu miorelaxante

pentru a lupta împotriva durerii. Dopamina, în unele cazuri

de distonie generalizată familială, permite obţinerea de

rezultate spectaculare.

Pentru distoniile localizate şi de funcţie, kineziterapia

joacă un rol fundamental, deoarece ea acţionează concomitent

pentru decontractarea muşchilor hiperactivi şi pentru

favorizarea consolidării muşchilor antagonişti. Recent, au

fost încercate injecţiile locale cu toxină botulinică; ele

provoacă o paralizie trecătoare a muşchilor atinşi, uşurând

kineziterapia. -• TORTICOLIS.

DISTROFIE MUSCULARĂ. Boală musculară familială

şi ereditară care provoacă o degenerescentă progresivă

a fibrelor musculare.

Distrofiile musculare se clasifică în diferite tipuri, după

modul lor de transmitere (legată sau nu de sex, dominant

sau recesiv), rapiditatea dezvoltării bolii şi debutul apariţiei

simptomelor.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Semnele încep insidios şi se

dezvoltă în continuare foarte lent. Forţa muşchilor slăbeşte

din ce în ce, în mod simetric de fiecare parte a corpului,

provocând un handicap adesea sever. Evoluţia poate fi

rapidă şi gravă, ca în miopatia lui Duchenne, antrenând o

insuficienţă respiratorie şi o atingere a inimii adesea fatală.

Alte distrofii sunt de o evoluţie mai lentă (boala lui Steinert,

miopatia lui Landouzy-Dejerine).

DIAGNOSTIC. O distrofie musculară este diagnosticată

prin electromiografie (analiza activităţii electrice a

muşchiului) şi confirmată prin biopsie musculară: micşorarea

numărului de fibre musculare este întotdeauna

considerabilă, iar fibrele persistente sunt foarte inegale în

ce priveşte diametrul, unele fiind puternic hipertrofiate.

TRATAMENT. Actualmente sunt în curs cercetări, dar nici

un tratament nu şi-a dovedit încă eficacitatea. -• MiOPATlE.

DISTROFIE OVARIANĂ - OVARELOR POLICHISTICE

(sindrom al).

DISULFIRAM. Medicament utilizat în prevenirea

reşutelor de alcoolism cronic.

DISURIE. Dificultate de a urina.

O disurie este provocată de existenţa unui obstacol la

evacuarea urinei, ceea ce poate antrena o golire incompletă,

cu rămăşiţe vezicale după micţiune. Adenomul de prostată,

scleroza colului vezical, îngustarea uretrei, hipertonia

sfincterului striat sunt cauzele obstructive cel mai frecvent

întâlnite ale disuriei.

O disurie se manifestă prin micţiuni lente, penibile, în

mai mulţi timpi, cu necesitatea de a forţa pentru evacuarea

vezicii.

Tratamentul unei disurii este cel al bolii cauzale. O

dilatare a vezicii, apoi a aparatului urinar superior pot apărea

treptat în absenţa tratamentului, cu riscul de a avea răsunet

asupra funcţiei renale.

DIURETIC. Medicament care creşte excreţia urinară a

organismului, utilizat în tratamentul hipertensiunii arteriale

şi al edemelor.

FORME PRINCIPALE. Există trei tipuri de diuretice, care

acţionează fiecare asupra unui segment al nefronului

(unitatea funcţională a rinichiului). Mecanismul de acţiune

generală a diureticelor constă în favorizarea eliminării

ionilor din plasma sangvină (mai ales a sodiului şi

clorului), provocând un fenomen de osmoză care antrenează

în urină apa plasmei sangvine.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Principalele indicaţii

ale diureticelor sunt hipertensiunea arterială şi edemele

consecutive unei insuficienţe cardiace, unei boli renale sau

unei crioze hepatice. Utilizarea medicamentelor diuretice

în regimurile de slăbire nu are eficacitate reală: ea

provoacă o pierdere de apă, uneori nefastă, dar nici o

pierdere de grăsime.

Contraindicaţiile şi interacţiunile medicamentoase sunt

foarte numeroase şi variază după produsul folosit. Astfel,

diureticele sunt, în general, contraindicate în caz de

insuficienţă renală şi incompatibile cu antiinflamatoarele.

EFECTE NEDORITE. în afara agravării unei insuficienţe

renale, diureticele pot avea ca efect nedorit anomalii ale

nivelurilor de ioni sangvini (scăderea sodiului, creşterea sau

diminuarea potasiului), un diabet, reacţii alergice.

Diureticele pot antrena uneori o surditate, reversibilă în caz

de întrerupere rapidă a tratamentului.

DIUREZĂ. Volum al urinii secretate de rinichi într-o

perioadă de timp dată.

DIVERTICUL. Cavitate naturală sau patologică comunicând

cu un organ cavitar.

DIVERTICULITA. Inflamaţie a unuia sau mai multor

diverticuli.

Diverticulita este o complicaţie a diverticulozei, care

afectează, în principal, colonul sigmoid. în acest caz se mai

vorbeşte şi de sigmoidită diverticulară.

DIVERTICULOZĂ COLICĂ. Anomalie a colonului

care constă din prezenţa unor diverticuli în peretele acestuia,

mucoasa colică realizând o mică hernie trecând prin pătura

musculară.

CAUZA. Aceasta ţine cu siguranţă de alimentaţie. în fapt,

necunoscută practic în cadrul populaţiilor a căror alimentaţie

r

189

este bogată în fibre alimentare, anomalia este foarte

frecventă în ţările industrializate obişnuite cu un regim sărac

în substanţe de balast.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Diverticulii, în număr variabil,

au mărimea unui sâmbure de cireaşă. Majoritatea

diverticulozelor nu prezintă simptome şi nici complicaţii.

Diagnosticul lor se pune pe baza unui examen clinic, unuia

radiologie şi a colposcopiei. Sigmoidita diverticulară sau

diverticulita este cea mai frecventă; ea se traduce printr-o

durere vie în stânga abdomenului, cu tulburări de tranzit

şi febră, şi cedează cel mai des la tratamentul cu antibiotice,

dar poate, de asemenea, să antreneze o peritonită prin

perforaţie, o ocluzie, un abces sau o pseudotumoră

inflamatorie. Fistulizarea (formarea unui canal infectios)

în vezică este posibilă. Mai rar, diverticulii pot da naştere

la hemoragii. în schimb, diverticuloza nu predispune la

cancerul de colon.

TRATAMENT. Acesta face apel la un regim bogat în fibre.

Medicamentele sunt puţin utilizate, în afara cazurilor de

diverticulita unde se impune antibioterapia. Repetarea

crizelor de diverticulita, abcesele, pseudotumorile şi

fistulele impun un tratament chirurgical: acesta constă în

rezectia (ablaţia segmentului afectat şi punerea cap la cap

a părţilor rămase) sigmoidului. Efectuată în perioadă de

infecţie, operaţia comportă, în general, doi timpi: colostomia

cu stabilirea unui anus artificial temporar, apoi punerea cap

Ia cap a segmentelor de colon, după tratamentul cu

antibiotice. în absenţa infecţiei, operaţia se face într-un

singur timp, cu restabilirea imediată a continuităţii colice.

DIZENTERIE. Sindrom infectios caracterizat prin

emisia de scaune mucoase şi sangvinolente amestecate sau

nu cu materii fecale.

SIMPTOME Şl SEMNE. Dizenteria se traduce prin colici

(dureri abdominale violente) şi prin falsa necesitate de a

defeca. Pot surveni rapid o deshidratare şi o afectare

imediată a stării generale, însoţite adesea de semnele

infecţiei.

DIFERITE TIPURI DE DIZENTERIE. Un sindrom

dizenterie poate fi provocat de numeroşi agenţi infecţioşi,

parazitari sau microbieni.

• Dizenteria amibiana este cauzată de o amibă Entamoeba

histolytica. Ea se dezvoltă mai ales în ţările calde unde

nivelul economic este scăzut şi igiena sumară, şi se

contractează prin ingestia de apă sau de alimente infestate.

Diagnosticul se bazează pe studiul scaunelor proaspete sau

al prelevatelor directe. Tratamentul face apel la asocierea

amibicidelor tisulare (metronidazol) şi a amibicidelor de

contact.

• Dizenteria bacilară este cauzată de unii germeni

invazivi care distrug mucoasa colică (shigelle, salmonelle,

colibacili enteropatogeni); ea se contractează prin ingestia

alimentelor infestate sau prin transmisie oro fecală. Ea poate

surveni în mod sporadic; de cele mai multe ori, ea apare

DONATOR UNIVERSAL

în locurile cu mari concentraţii umane. Mortalitatea prin

deshidratarea şi denutriţia bolnavului este foarte mare în

absenţa tratamentului, aproape nulă în cazul unor îngrijiri

medicale eficace şi rapide. Tratamentul face apel, în principal,

la rehidratarea şi Ia realimentarea bolnavului; administrarea

de antibiotice grăbeşte vindecarea. -> SHIGELLOZÂ.

DIZIGOTI. Se spune despre gemenii proveniţi din două

ouă diferite (zigoţi). SINONIM: bivitelini.

Gemenii dizigoţi, denumiţi în mod obişnuit gemeni falşi,

apar din fecundarea a două ovule distincte de către doi

spermatozoizi distincţi. Ei au deci un patrimoniu genetic

diferit şi pot, spre deosebire de gemenii adevăraţi (homozigoţi),

să nu semene între ei şi să nu fie de acelaşi sex.

DOBÂNDIT, -A. Care nu există la naştere şi survine în

cursul existenţei.

• Caracterele dobândite sunt caractere care nu figurează

în patrimoniul cromozomic al individului şi care apar în

decursul vieţii sale; ele pot să fie de ordin morfologic,

fiziologic sau psihofiziologic. Ele constituie dovada unui

fenomen de adaptare la influenţele exterioare diferite şi se

manifestă la orice vârstă, sub influenţa mediului.

• Bolile dobândite sunt boli ale căror cauze nu sunt genetice.

DOLICOCOLON. Colon deosebit de lung.

în realitate nu se cunosc criterii obiective care să permită

determinarea lungimii normale a colonului. Acest tip de

colon nu este responsabil de vreo manifestare patologică

şi nu reclamă vreun anume tratament.

DOMINANT, -A . Se spune despre un caracter genetic

(sau, prin extensie, despre gena care este purtătoarea

acestuia) care se manifestă atunci când este prezent în

cariotipul unui subiect pe unul singur din cei doi cromozomi

omologi.

în celule, cromozomii există în două exemplare, şi se

întâmplă foarte des ca o genă să se prezinte sub două

versiuni diferite (alele) pe fiecare dintre cei doi cromozomi.

Atunci când este cazul, cele două versiuni intră în

competiţie pentru a se exprima. Dacă ele sunt de forţe

inegale, doar una dintre ele se exprimă în înfăţişarea

individului: ea este numită atunci dominantă (alelă dominantă),

cealaltă fiind calificată ca recesivă.

Atunci când o boală genetică este cu transmisie dominantă,

este suficient ca un subiect să fi primit de la unul

dintre părinţi un cromozom purtător al alelei dominante

pentru ca boala să se manifeste la el.

DONATOR UNIVERSAL. Subiect care poate să şi

doneze sângele unui individ aparţinând oricărui grup

sangvin al sistemului ABO.

Doar subiecţii aparţinând grupului O sunt denumiţi

donatori universali; în fapt, sângele lor nu conţine nici

antigenul A, nici antigenul B; globulele lor sunt deci

compatibile cu toate grupurile sangvine ABO.

T

DOPAJ 190

DOPAJ. Utilizarea de substanţe dopante, substanţe care

permit creşterea în mod artificial a performanţelor sportive

ale unui individ.

De cele mai multe ori, substanţele dopante sunt medicamente

deturnate de la folosinţa lor normală: stimulante

(amfetamine, cofeină), analgezice, hormoni (anabolizanţi,

hormoni de creştere, corticosteroizi), betablocante. După

caz,ele permit diminuarea oboselii, creşterea volumului şi

forţei musculare sau chiar atenuarea senzaţiilor dureroase

ale subiectului.

Efectele lor nedorite, numeroase şi grave, variază după

natura substanţelor. Ele pot fi de ordin cardiovascular

(moartea subită în timpul competiţiei, hemoragie cerebrală,

hipertensiune arterială), tumoral (tumori ale ficatului, ale

prostatei), hormonal şi genital (sterilitate, impotenţă la

bărbat, virilizare la femeie), osos sau traumatic (oprirea

creşterii la un adolescent, fracturi, rupturi de tendoane).

Lista substanţelor dopante a căror folosire este interzisă

în competiţii este fixată de către fiecare federaţie sportivă,

care, de fapt, adoptă de cele mai multe ori lista stabilită de

către Comitetul internaţional olimpic. Sunt efectuate regulat

controale antidopaj în timpul competiţiilor şi al antrenamentelor,

de către medici care au depus un jurământ.

DOPAMINA. Neurotransmiţător din grupa catecolaminelor,

precursor de noradrenalină, având un rol fundamental

în creier pentru controlul motricitatii şi utilizat în terapeutică

pentru acţiunea sa stimulantă asupra sistemului cardiovascular.

Dopamina este utilizată în scopuri terapeutice pentru

proprietăţi care le are puţin în stare naturală. De fapt,

utilizată ca medicament, dopamina difuzează în totalitatea

organismului şi nu doar în sistemul nervos. Ea are o acţiune

zisă inotropă pozitivă (creşterea forţei de contracţie a inimii)

şi este atunci un medicament de urgenţă în caz de stare de

şoc cardiogenic, infecţios, hipovolemic sau traumatic.

Administrarea sa, pe cale intravenoasă, este rezervată unor

medici specialişti, reanimatori şi cardiologi. Dopamina

poate provoca greţuri, vărsături, crize de angor prin încetinirea

circulaţiei în arterele coronare, tulburări ale ritmului

cardiac.

DOPPLER (examen). Examen care utilizează ultrasunetele

pentru a măsura viteza circulaţiei sangvine.

SINONIM: velocimetrie Doppler.

INDICAŢII. Examenul Doppler este prescris, în principal,

în cardiologie (afecţiuni ale inimii, ale arterelor şi ale

venelor) şi în neurologie (afecţiuni ale creierului).

• Examenul Doppler cardiac permite studierea mişcărilor

sângelui între diferitele cavităţi cardiace. El este solicitat

atunci când se bănuieşte o comunicare anormală între auricule

sau ventricule, ori o anomalie de funcţionare a valvelor

cardiace (îngustarea sau insuficienţa valvulară).

• Examenul Doppler transcranian permite studierea

mişcărilor sângelui în arterele intracerebrale, urmărite prin

oasele craniului.

• Examenul Doppler vascular permite studierea mişcărilor

sângelui în arterele sau în venele organismului. El permite,

de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor

inferioare şi depistarea unei flebite.

O sondă emite ultrasunete care se reflectă pe globulele

roşii apoi sunt culese de un receptor situat pe aceeaşi sondă.

Se produce un efect Doppler: frecvenţa undelor reflectate

depinde de viteza globulelor roşii (frecvenţa creşte cu viteza)

şi permite deci măsurarea vitezei. Aparatul emite un sunet

cu atât mai ascuţit cu cât viteza este mai mare şi mai ales

furnizează un grafic pe ecranul de televizor sau pe hârtie.

Cuplarea cu ecografia permite vizualizarea formei structurii

anatomice examinate (arteră, inimă), vedere în secţiune, în

acelaşi timp cu fluxul sangvin care o traversează. Utilizarea

diferitelor tipuri de sonde şi a frecvenţelor variate permite

studiul structurilor vasculare mai mult sau mai puţin

profunde.

DESFĂŞURARE. Examenul Doppler nu necesită nici o

pregătire deosebită, nici anestezie, nici spitalizare; el este

nedureros. Regiunea examinată este dezbrăcată, iar medicul

pune pe piele o sondă în formă de creion, apoi o deplasează,

paralel cu traiectul arterei studiate, de exemplu. După

examen nu este necesară nici o supraveghere, deoarece

acesta nu antrenează vreun efect secundar.

DORSALGIE. Durere a rachisului dorsal.

în limbaj medical „spate" este un termen care desemnează

doar regiunea coloanei vertebrale denumită rachis

dorsal, care se întinde de la umeri până la talie, adică

regiunea caracterizată prin douăsprezece vertebre dorsale

pe care se articulează coastele.

Cauzele dorsalgiilor sunt multiple: degenerative (artroză),

inflamatorii (artrită), mecanice, legate de o postură proastă

(cifoscolioză) sau de o osteoporoză (rarefierea ţesutului

osos) postmenopauzică sau senilă, sau traumatice (fractură).

Totuşi, chiar dacă se invocă uneori leziuni osoase, erozive

sau ligamentare, numeroase dureri dorsale nu au cauze

evidente: aşa stau lucrurile în cazul dorsalgiilor zise esenţiale,

care afectează femeile tinere şi care constituie expresia

unei stări depresive mascate.

Tratamentul dorsalgiilor depinde de cauza lor. El constă,

în principal, din administrarea de analgezice, antiinflamatoare

şi kineziterapie.

DOWN (sindrom al lui). -» TRISOMIE 21.

DOZARE BIOLOGICĂ. Măsurarea concentraţiilor unei

substanţe într-un lichid al organismului.

O dozare biologică este indicată fie pentru a confirma

sau a completa un diagnostic, fie pentru a supraveghea o

boală cunoscută. Lichidul prelevat poate fi natural (sânge,