183 Disecţie aortică

dintr-o parte centrală, gelatinoasă şi elastică, nucleus

pulposus (nucleu gelatinos sau mucos), compus dintr-un

lichid foarte vâscos sub presiune, care absoarbe şi

repartizează şocurile.

PATOLOGIE. Ca urmare a unui accident sau a unor eforturi

repetate, anulusul se poate fisura. Lumbago acut este consecutiv

infiltrării nucleului gelatinos în această fisură. Dacă

nucleul gelatinos traversează toată grosimea anulusului,

aceasta antrenează formarea unei hernii discale care poate

declanşa, dacă este comprimată rădăcina unui nerv sciatic,

o sciatică. La copil şi la adolescent, nucleul poate perfora

placa cartilaginoasă a unei vertebre şi poate provoca o hernie

intraspongioasă.

DISCOGRAFIE. Examen radiologie care permite

observarea discurilor intervertebrale.

O discografie este practicată, în principal, în caz de

lombalgie rebelă la tratament.

TEHNICĂ Şl DESFĂŞURARE. Examenul necesită o

spitalizare şi se desfăşoară în sala de radiologie. După

anestezie locală, medicul injectează produsul iodat de

contrast în centrul discului.

Injectarea poate provoca o durere pacientului, ceea ce

permite detectarea discului lezat.

Medicul realizează atunci clişee radiografice ale rachisului

lombar, sub diferite unghiuri. Examenul durează

aproximativ 30 de minute. Este recomandabil ca bolnavul

sâ rămână aşezat la orizontală timp de 24 de ore, pentru a

evita cât mai mult posibil revenirea lombalgiei.

EFECTE SECUNDARE. Discografia nu provoacă nici un

efect secundar, dacă nu redeşteaptă o durere lombară sau

o alergie la iod.

DISCONDROPLAZIE. -• ENCONDROMATOZĂ.

MSCORADICULOGRAFIE. - SACCORADICULOGRAFIE.

DISCROMATOPSIE. Alterare a vederii culorilor.

Discromatopsiile pot fi congenitale sau dobândite.

• Discromatopsiile congenitale sunt de origine ereditară şi

afectează, în principal, bărbaţii (8% faţă de doar 0,45%

pentru femei). Transmiterea lor este, în fapt, legată de sex

şi de cromozomul X. Culoarea este percepută de ochi

mulţumită conurilor retinei, a căror alterare antrenează o

discromato-psie. Printre subiecţii atinşi, se deosebesc cei

care nu percep nici o culoare, ci doar variaţiile de luminozitate,

şi cei care confundă anumite culori (persoanele

afectate de daltonism, de exemplu).

• Discromatopsiile dobândite constituie adesea semnul

deosebit de precoce al unei atingeri a sistemului de recepţie

oculară (coroidă, retină şi nerv optic). Discromatopsiile care

se referă la roşu şi verde însoţesc adesea atingerile nervului

optic, în timp ce acelea care se referă la galben şi albastru

sunt asociate adesea cu inflamaţii ale coroidei şi ale retinei.

DIAGNOSTIC. Discromatopsiile sunt depistate prin două

tipuri de teste.

• Testele de clasare sau de asortare cuprind, în principal,

testul lui Farnsworth, care constă în rânduirea, într-o ordine

cerută, a unor eşantioane colorate, de tonalităţi foarte

apropiate.

• Testele de confuzie sunt reprezentate prin atlasul lui

Ishihara, constituit dintr-un fond de pastile colorate pe care

se reliefează o cifră compusă din pastile de o culoare diferită.

Pacientul a cărui vedere este normală vede distinct

cifrele, în timp ce pacientul afectat de discromatopsie nu

este capabil de acest lucru.

TRATAMENT. Nu poate fi avut în vedere decât în discromatopsiile

dobândite şi constă în tratamentul cauzei.

DISCROMIE. Orice modificare a culorii normale a pielii,

cauzată de o boală dermatologică sau caracteristică unei alte

boli a organismului.

DISECŢIE. Operaţie care constă în separarea metodică

şi în individualizarea diferitelor părţi ale unui organism.

DISECŢIE AORTICĂ. Ruptură longitudinală a tunicii

medii a peretului arterial al aortei. SINONIM: anevrism

disecant.

O disecţie aortică survine adesea chiar la începutul

aortei, după ruptura peretelui său intern deasupra valvelor

sigmoide aortice. Disecţia aortică conduce la existenţa a

două canale: adevăratul canal prin care sângele curge în

condiţii normale şi cel fals, creat prin disecţia peretelui

arterial.

CAUZE. în general, există un teren arterial deosebit:

subiecţii suferind de ateroscleroză sau prezentând anomalii

de constituţie a fibrelor elastice (boala lui Marfan), când

o hipertensiune arterială severă s-a instalat de multă vreme

sau după un traumatism toracic important.

SIMPTOME Şl SEMNE. Bolnavul se plânge de dureri

toracice cu apriţie brutală, intense, chiar insuportabile, al

căror sediu se deplasează pe măsura extinderii disecţiei.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Diagnosticul trebuie

stabilit rapid, mulţumită anumitor examene complementare

ca radiografia toracelui, ecografia cardiacă, mai ales pe cale

transesofagiană, scanografia, arteriografia sau imageria prin

rezonanţă magnetică (I.M.R.).

Riscul principal este ruperea arterei disecate în pericard

sau în alte părţi ale toracelui, cu hemoragie internă uneori

fulgerătoare. Este necesară spitalizarea de urgenţă.

TRATAMENT. Acesta constă în înlocuirea chirurgicală a

părţii de aortă atinsă de disecţie printr-o proteză, reimplantând

la nevoie ramurile create ale părţii de înlocuit de

proteză. O altă tehnică se bazează pe folosirea unor lipiciuri

speciale, zise biologice, pentru sudarea constituenţilor

peretelui arterial disecat. în sfârşit, în anumite localizări,

chirurgia nu este indispensabilă, tratamentul hipertensiunii

y

DISEMBRIOM

arteriale putând fi de ajuns pentru evitarea extinderii

disecţiei.

DISEMBRIOM. Tumoră benignă sau malignă care se

dezvoltă pe seama celulelor embrionare, rămase prezente

în organism, şi care este capabilă să dea naştere la diferite

tipuri de ţesuturi. SINONIM: teratom.

DISFAGIE. Tulburare a deglutiţiei legată de dificultatea

trecerii alimentelor din gură spre stomac.

CAUZE. Disfagiile pot fi de origine otorinolaringologică,

digestivă sau neurologică. Primele sunt, în principal, consecinţa

infecţiilor faringeene (angină, faringită), tumorilor

benigne şi maligne ale faringelui, cancerului de esofag,

refluxului gastroesofagian şi acalaziei (pierderea coordonării

mişcărilor tubului digestiv). O disfagie de origine neurologică

poate fi observată în cursul sindromului pseudobulbar.

Acest sindrom, care asociază tulburări ale deglutiţiei,

ale vorbirii şi ale mobilităţii feţei, este, în general, de origine

vasculară. Disfagii de origine neurologică pot, de asemenea,

să fie provocate de o miastenie, o difterie, un botulism, o

poliomielită anterioară acută şi o poliradiculonevrită.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Disfagia survine cel mai des în

timpul luării de medicamente solide, apoi se agravează

treptat, producându-se ca urmare chiar şi în timpul ingestiei

de lichide. Ea poate merge până la afagie (imposibilitatea

de a înghiţi). O disfagie poate să fie însoţită de

false-rute alimentare, de dureri cervicale sau retrosternale,

de hipersialoree (secreţie excesivă de salivă).

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Orice disfagie prelungită

impune un examen complet al faringelui şi al esofagului

(fibroscopie, radiografie, chiar manometrie, sau măsurarea

presiunilor esofagiene), şi, dacă este nevoie, de explorări

otorinolaringologice şi neurologice.

Tratamentul unei disfagii este cel al cauzei sale.

DISFONIE. Anomalie a calităţii vocii care devine

răguşită, stinsă, prea ascuţită, prea gravă sau bitonală

(emiterea simultană a două sunete).

Există două tipuri de disfonie, după mecanismul

implicat: tulburări ale mobilităţii laringelui prin compresia

sau iritarea nervilor care îl comandă, antrenând o paralizie;

anomalie a însăşi mucoasei laringelui, mai ales a corzilor

vocale.

Principalele cauze ale paraliziilor sunt tumorile (ale

glandei tiroide, ale esofagului, ale bronhiilor, ale faringelui),

infecţiile (gripă, febră tifoidă), traumatisme (ale craniului,

ale gâtului), atingeri neurologice ale trunchiului cerebral

sau ale nervilor cranieni 9, 1(1 şi 11. Cauzele anomaliilor

care afectează direct laringele sunt surmenajul vocii,

laringitele acute, laringitele cronice, legate în particular de

fumat, şi mai ales cancerele laringelui. Atunci când o

disfonie este urmarea surmenajului vocal (oratori, cântăreţi),

184

se încearcă reeducarea vocii prin tehnici de ortofonie.

Totuşi, rămâne important să se trateze cauza disfoniei.

O disfonie nu trebuie banalizată sau neglijată, deoarece

pacientul nu-şi dă seama de valoarea acestui semn; un

examen medical aprofundat se impune de îndată ce alterarea

vocii se prelungeşte mai mult de câteva zile.

DISFIBRINOGENEMIE. Anomalie congenitală sau

dobândită a coagulării cauzată de producerea unui fibrinogen

(factor de coagulare) anormal.

DISGENEZIE. Malformaţie a unui organ sau a unui

ţesut, survenind în timpul dezvoltării embrionare.

• Disgenezia epifizară, legată de o hipotiroidie congenitală,

se manifestă la copil prin anomalii de dezvoltare a nucleului

de osificare a epifizelor, extremităţile oaselor luni.

• Disgenezia gonadica, malformaţie a glandelor genitale,

este o cauză a sterilităţii. Ea este consecinţa fie a unei

anomalii cromozomiale (sindromul lui Turner la femeie,

sindromul lui Klinefelter la bărbat), fie unei mutaţii genetice.

DISGLOBULINEMIE. Anomalie cantitativă sau calitativă

a globulinelor, unul dintre grupurile de proteine ale

sângelui.

Cele mai multe dintre disglobulinemii sunt benigne şi

cresc ca frecvenţă o dată cu vârsta. Ele se traduc, în general,

printr-un sindrom inflamatoriu important (creştere puternică

a vitezei de sedimentare).

Disglobulinemiile monoclonale izolate, zise benigne, ale

subiectului vârstnic, fără sindrom inflamator, nu necesită

decât o supraveghere regulată. Atunci când o disglobulinemie

atestă o boală a sângelui, tratamentul se confundă

cu cel al bolii în cauză.

DISHIDROZĂ. Formă de eczemă caracterizată prin

vezicule care apar pe mâini şi pe picioare.

Dishidroza, foarte frecventă, nu are întotdeauna o cauză

cunoscută. Uneori ea este consecinţa unei infecţii cu o

bacterie sau cu o ciupercă microscopică. în alte cazuri, este

vorba de o alergie prin contactul prelungit sau repetat cu

o substanţă precisă (nichelul, de exemplu). Ea poate, de

asemenea, să fie legată de o perturbaţie psihologică.

Boala se manifestă mai întâi prin înroşirea palmelor

mâinilor, a plantei piciorului şi a feţelor laterale ale degetelor

de la mâini şi de la picioare. Apoi apar vezicule. Aceste

leziuni se asociază cu mâncărimi. Dishidrozele fără cauză

cunoscută au adesea o evoluţie sezonieră, recidivând în

fiecare primăvară sau în fiecare toamnă.

TRATAMENT. în primul rând, este cel al bolii în cauză

dacă ea este cunoscută, asociind aplicarea de antiseptice şi

de antiinflamatoare (corticosteroizi cutanaţi, paste pe bază

de sulfat de cupru sau de suflat de zinc). Un tratament

general pe bază de antihistaminice poate fi util.