181 Dinte

• Gastritele, inflamaţiile stomacului, sunt favorizate de către

alcool şi tutun, şi pot provoca dureri şi arsuri de stomac.

• Hepatitele sunt boli virale care afectează ficatul şi care

pot fi transmise îndeosebi pe cale sangvină şi pe cale

sexuală.

• Herniile hiatale sunt caracterizate prin trecerea unei

porţiuni de stomac în torace, prin canalul diafragmului pe

unde trece esofagul.

• Ulcerele, bolile stresului, sunt localizate fie pe stomac

(ulcerul gastric), fie pe duoden (ulcerul duodenal), ultimul

fiind cel mai obişnuit.

DIGITALIC. Medicament utilizat în tratamentul

insuficienţei cardiace. SINONIM: glucozid cardiotonic.

Acţiunea principală a digitalicelor este aceea de a

încetini frecvenţa cardiacă atunci când inima este în fibrilaţie

auriculară rapidă şi, în plus, de a creşte intensitatea

contracţiilor inimii.

Digitalicele sunt contraindicate în mai multe anomalii

cardiace (miocardiopatia obstructivă, blocul auriculoventricular,

fibrilaţia şi tahicardia ventriculară) şi sunt incompatibile

mai ales cu calciul administrat pe cale venoasă.

Atunci când sunt luate împreună cu diureticele hipokalemiante

(care diminuează concentraţia de potasiu

sangvin), se impune compensarea pierderii de potasiu,

pentru a evita tulburările de ritm cardiac, a cărui frecvenţă

este atunci crescută.

Supravegherea tratamentului, în principal clinică şi

electrocardiografică, trebuie să fie strictă. Ea face uneori

apel la dozările sangvine pentru a verifica concentraţia

medicamentului.

EFECTE NEDORITE. Digitalicele sunt adesea bine suportate.

Totuşi, datorită unei marje relativ înguste între doza

terapeutică şi doza toxică, există un risc de supradozare.

Acesta, care poate fi grav, se manifestă prin tulburări

digestive (greţuri, vome, diaree), neurologice (dureri de cap,

vertije, vedere colorată) şi cardiace (tulburări de ritm). în

acest caz se impun spitalizarea şi oprirea, cel puţin temporară,

a tratamentului digitalic, chiar şi a altor măsuri

terapeutice.

DIGITOPLASTIE. Operaţie chirurgicală constând în

repararea printr-o grefă a unui deget amputat parţial sau total

în urma unui accident.

DINTE. Organ mineralizat implantat în maxilar, a cărui

parte vizibilă porneşte din os.

Dinţii permit masticaţia care constituie prima fază a

digestiei. Susţinând ţesuturile moi (buze, obraji), dinţii joacă

un rol în pronunţarea sunetelor.

La o fiinţă umană se disting dinţii de lapte, temporari,

şi dinţii permanenţi. Dinţii de lapte apar între vârsta de 6

luni şi cea de 30 de luni şi sunt în număr de 20. Erupţia

dinţilor permanenţi, în număr de 32, începe de la vârsta de

6 ani şi se termină la 12 ani. Erupţia celor 4 dinţi de minte

poate să se producă începând cu vârsta de aproximativ

18 ani.

STRUCTURA. Dintele este un ţesut viu, inervat de nervi

şi irigat de vase sangvine. Aceşti nervi şi vase ajung în

centrul dintelui prin intermediul canalului dentar şi formează

pulpa, plasată în mijlocul dintelui şi conţinută într-un ţesut

calcificat, dentina. Zona vizibilă a dintelui, numită coroană,

este acoperită de smalţ, care constituie ţesutul cel mai dur

al organismului; rădăcina dintelui, partea implantată în

maxilar, este înconjurată de cement, care asigură articularea

cu osul prin intermediul filamentelor fine care formează

ligamentul alveolodentar.

DIFERITE TIPURI DE DINŢI. Se pot deosebi dinţii din

faţă, incisivii şi caninii, şi dinţii posteriori, premolarii şi

molarii.

• Incisivii, în număr de 8, au o formă de lopată şi permit

tranşarea alimentelor (tăiere).

• Caninii, în număr de 4, ascuţiţi şi robuşti, sunt dinţii cei

mai lungi la specia umană. Situaţi la limita dinţilor posteriori,

ei rup în bucăţi alimentele.

• Premolarii, în număr de 8, primii dintre dinţii posteriori,

pot avea una sau două rădăcini şi prezintă două cuspide

(protuberante situate la suprafaţa de masticaţie); ei participă

la mărunţirea alimentelor.

• Molarii, în număr de 12, între care patru sunt molarii de

minte, au 2 sau 3 rădăcini şi 4 sau 5 cuspide; ei joacă un

rol esenţial în mărunţirea alimentelor.

PATOLOGIE. Dinţii şi maxilarul pot fi sediul unor dureri,

cel mai des din cauza unei carii şi consecinţelor sale.

O infecţie microbiană mai poate, de asemenea, să se

producă în cursul unei boli a gingiei şi să provoace un abces,

în anumite cazuri, sunt prescrise spălaturi ale gurii cu apă

sărată sau cu antibiotice.

Perierea dinţilor

Este cea care scoate din şi dintre dinţi resturile alimentare

şi placa bacteriană; trebuie să fie făcută în fiecare zi,

după fiecare masă principală, şi să dureze în jur de trei

minute. Periuţa de dinţi trebuie schimbată des, ea trebuind

să aibă mânerul suplu, capul mic (pentru a ajunge în

zonele cu accesul dificil), părul sintetic trebuie să fie

suplu şi cu firele rotunjite. Perierea trebuie să fie mai

curând minuţioasă decât energică; ea se face pe toate

feţele dinţilor cu o mişcare care este îndreptată de la

gingie — care şi ea trebuie periată — spre dinte. Unghiul

perilor periuţei cu suprafaţa dintelui trebuie să fie de 45°.

Pasta de dinţi permite polizarea dinţilor şi reîmprospătarea

respiraţiei. O dată pe zi, trecerea unei aţe dentare

printre dinţi completează perierea. Punţile şi aparatele

ortodontice fixate se spală cu ajutorul unor periuţe

interdentare.

T

DINTE INCLUS

DINTE INCLUS. Oprire parţială sau totală a eruperii

unui dinte care rămâne sub gingie sau este complet încastrat

în osul maxilarului.

Incluzia cea mai frecventă priveşte dinţii de minte. De

asemenea, caninii superiori pot să rămână incluşi. Dacă

evoluţia este parţială, bacteriile plăcii dentare alunecă între

dinte şi gingie şi provoacă durere, umflare şi induraţie

ganglionară, ceea ce duce la necesitatea extracţiei

chirurgicale a dintelui.

DINTELUI (abces al). Colecţie de puroi localizată în

ţesuturile care învelesc rădăcina dentară.

CAUZE. Un abces al dintelui rezultă dintr-o infecţie a

pulpei. Odată distrusă pulpa, infecţia afectează osul maxilarului.

Această infecţie poate rezulta dintr-o fractură a

dintelui, dintr-o paradontopatie (boală a gingiilor) sau, de

cele mai multe ori, dintr-o carie dentară.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un abces dentar se semnalează

printr-o înroşire şi o umflare a gingiei. O durere zvâcnitoare

deranjează puternic masticaţia. Cefalee, febră şi oboseală

generală însoţesc adesea evoluţia abcesului. Dacă drenarea

lui se face spontan (ruperea peretelui abcesului), se scurge

un puroi verzui şi fetid, iar durerea se estompează în general.

în acest caz, abcesul sfârşeşte prin formarea unui granulom

(îngrămădire celulară inflamatorie) sau a unui chist.

TRATAMENT. Progresul endodonţiei (studiul ţesuturilor

pulporadiculare ale dintelui, al patologiei lor şi al tratamentelor

legate de aceasta) favorizează astăzi conservarea

dintelui. O simplă incizie cu bisturiul permite drenarea

puroiului dacă lucrul acesta n-a avut loc în mod natural.

Ea este urmată de un tratament endodontic (curăţarea

canalelor infectate şi apoi umplerea cavităţii cu o pastă de

obturaţie), completat cu punerea unei coroane. în cazul în

care incizia este imposbilă (tumefiere fără formarea

puroiului), sunt prescrise antibiotice pe cale orală.

DIPLEGIE. Paralizie bilaterală, afectând în mod simetric

zone mai mult sau mai puţin întinse ale organismului.

-• GUILLAIN-BARRE (sindrom al lui), LITTLE (boală a lui).

DIPLOPIE. Perceperea a două imagini ale unui obiect

privit.

DIFERITE TIPURI DE DIPLOPIE

• Diplopiile monoculare persistă atunci când se închide

ochiul care nu este atins: ele provin dintr-o atingere a

globului ocular. Diplopiile monoculare apar la debutul

anumitor cataracte, în cazul afectării maculei (zona

centrală a retinei) sau chiar de iridectomie (ablaţia unui

fragment de iris) chirurgicală sau traumatică.

• Diplopiile binoculare, în schimb, dispar atunci când se

închide unul sau altul dintre ochi: este vorba de o atingere

a muşchilor oculomotori. Ele pot proveni dintr-o paralizie

oculomotorie de origine traumatică, tumorală, vasculară sau

din cauza unei afecţiuni, ca diabetul sau scleroza în plăci.

182

O diplopie binoculară poate surveni, de asemenea, în cazul

unei afecţiuni musculare (miastenie, miopatie endocriniană)

sau în cazul unei heteroforii (tulburare a vederii binoculare

legată de variaţiile de echilibru ale muşchilor oculomotori).

în acest ultim caz, tendinţa devierii ochiului, corectată în

mod obişnuit spontan pentru a evita diplopia, reapare sub

efectul oboselii sau al unei intoxicaţii alcoolice.

TRATAMENT. Tratamentul diplopiilor monoculare este,

în principal, cel al cauzei, atunci când este posibil: tratarea

unei cataracte, repararea chirurgicală a unei iridectomii prea

întinse. Tratamentul diplopiilor binoculare constă în prima

etapă în depistarea ochiului afectat, cu scopul de a aduce

o micşorare rapidă a suferinţei pacientului. Dacă diplopia

persistă, se poate ajunge la plasarea pe sticla lentilelor a

unor prisme, care vor fi încorporate în sticlă dacă afecţiunea

continuă. în ce priveşte tratamentul chirurgical, el nu

poate fi propus decât în unele paralizii definitive. în toate

cazurile în care este posibil, tratamentul cauzei este

indispensabil.

DISARTRIE. Dificultate a vorbirii nelegată de o

atingere a organelor de fonaţie (limbă, buze, văl palatin etc.)

sau de comanda nervoasă a acestor organe.

Există două mari tipuri de disartrie, care diferă

fiziologic: tipul paralitic şi tipul neparalitic.

CAUZE

• Disartriile paralitice sunt consecinţe ale unei atingeri

directe a muşchilor (miastenie), unei atingeri a bulbului

rahidian (scleroza laterală amiotrofică) sau a unor leziuni

bilaterale ale căilor care merg de la cortex la bulb. în acest

ultim caz se vorbeşte de sindromul pseudobulbar; el se

întâlneşte, de exemplu, în accidentele vasculare cerebrale

multiple şi la scleroza în plăci.

• Disartriile neparalitice sunt consecinţe ale unor atingeri

ale encefalului în decursul bolilor neurologice (leziuni ale

cerebelului, boala lui Parkinson, coree, atetoză).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Semnele exacte depind de boala

în cauză. în atingerile cerebelului, de exemplu, debitul este

lent şi sacadat; în cursul bolii lui Parkinson, vocea este de

intensitate mică şi monotonă; în coree şi în atetoză, ea este

răguşită şi forţată, cu variaţii excesive de putere.

TRATAMENT. Unele disartrii sunt ameliorate prin ortofonie

(reeducarea vocii). Mai general, tratamentul lor este

cel al bolii în cauză.

DISCARTROZA. Atingere degenerativă a discului

intervertebral legată de o artroză vertebrală.

DISC INTERVERTEBRAL. Structură anatomică

rotunjită şi plată, constituită dintr-un ţesut cartilaginos,

reunind vertebrele şi jucând între ele un rol de amortizor.

Fiecare disc intervertebral este format dintr-o parte

periferică, anulusul, un inel puternic de fibre care aderă bine

la vertebre şi asigură stabilitatea coloanei vertebrale, şi