23 Alexie

ALCOOLIZARE. 1. Impregnare alcoolică cronică.

2. Tehnică constând în infiltrarea unui nerv sau a unui

ganglion nervos cu alcool etilic absolut sau cu fenol pentru

a suprima durerea din zona corespunzătoare sau pentru a

distruge ţesuturile patologice.

Alcoolizarea constituie, de asemenea, un tratament paliativ,

de utilizare recentă, al tumorilor maligne ale ficatului,

când sunt de mărime mică (cel mult 5 cm în diametru):

alcoolul antrenează atunci o topire a ţesutului tumoral.

Injecţia (cu 8 până la 10 mililitri de alcool) se practică pe

cale percutană sau pe ventru deschis, sub control radiologie.

Dacă tumorile sunt numeroase, sunt necesare mai multe

şedinţe de infiltraţie.

ALCOTEST. Aparat destinat măsurării conţinutului în

alcool al aerului expirat de un subiect (Brevet).

Eulotestele, răspândite în marele public, permit fiecăruia

să-şi măsoare propria impregnare alcoolică.

ALDOSTERON. Hormon steroid secretat de glanda

suprarenală, jucând un rol capital în menţinerea echilibrului

sodiu-potasiu în organism şi în reglarea tensiunii arteriale.

Aldosteronul este cel mai puternic şi cel mai important

dintre mineralocorticosteroizi, hormonii sintetizaţi în

cortexul (partea periferică) glandei suprarenale şi activi

asupra substanţelor minerale (sodiu, potasiu, de exemplu).

El permite rinichiului să absoarbă sodiul şi, în schimb,

favorizează eliminarea potasiului.

PATOLOGIE

• Hiperalclosleronismul (hipersecreţia de aldosteron) se

caracterizează printr-o hiperkaliemie (scăderea nivelului

sangvin al potasiului). El se numeşte secundar atunci când

secreţia de aldosteron este stimulată în mod excesiv ca

răspuns al unei scăderi a volumului sangvin. Se numeşte

primar în alte cazuri: atunci este consecinţa, adesea, a unui

adenom al lui Conn (tumoră benignă a glandei suprarenale).

• Hipoaldosteronismul (hiposecreţia de aldosteron) este

caracterizat printr-o pierdere de sodiu şi de apă prin urină,

provocând o deshidratare cronică şi necesitând un tratament

hormonal substitutiv permanent. Hipoaldosteronismul se

observă mai ales în caz de distrugere a glandelor

suprarenale, caracteristică bolii lui Addison. -• ADDISON

(boală a lui), CONN (sindrom al lui).

ALERGEN. Substanţă care antrenează o reacţie alergică

la unii subiecţi.

• Pneumalergeneie, care pătrund pe cale respiratorie în

organism, sunt conţinute în acarienii din praful de casă, în

polenuri, peri, scuame şi pene de animale, în mucegaiuri

şi în poluanţii industriali.

• Trofalergenele, care pătrund pe cale digestivă, sunt

prezente în lapte, ouă, carne, peşte, unele fructe şi legume.

Unele alimente sunt, de fapt, pseudoalergene, adică ele

produc simptome care simulează alergia deoarece sunt

bogate în histamină, substanţa care declanşează efectele

alergiei (brânzeturi, băuturi fermentate, varză murată, cârnaţi,

conserve), sau pentru că provoacă eliberarea acesteia

de către celulele organismului (ouă, crustacee, nuci,

arahide, căpşuni, roşii, ciocolată, peşte, alcool).

• Alte alergene afectează omul pe alte căi, foarte variate,

calea sangvină, de exemplu; ele se găsesc în medicamente,

în veninuri, în microbi.

ALERGIE. Reacţie anormală şi specifică organismului

venit în contact cu o substanţă străină (alergen) care nu

antrenează tulburări la majoritatea subiecţilor.

Pentru a surveni alergia, este necesar ca un prim contact

să fi avut loc între alergen şi organismul subiectului (sensibilizare).

MECANISM. Rolul sistemului imunitar este de a recunoaşte

antigenele care se găsesc la suprafaţa microorganismelor

şi de a produce anticorpi (imunoglobuline) şi

globule albe (limfocite) sensibilizate. Acestea vor intra în

contact cu aceste antigene cu scopul de a distruge microorganismele.

Un proces asemănător se produce în

mecanismul alergiei, dar sistemul imunitar produce atunci

anticorpi şi limfocite sensibilizate faţă de substanţe inofensive,

alcrgenele, care sunt identificate pe nedrept ca antigene

periculoase.

CAUZE. Alergiile survin la subiecţii genetic expuşi: este

un lucru frecvent ca manifestări alergice atât de diferite ca

astma, eczema atopică, rinita alergică sau urticaria să

afecteze mai mulţi membri ai unei familii. Alţi factori

favorizează apariţia reacţiilor alergice: mediul (prezenţa

unui animal), infecţiile virale şi factorii emoţionali.

DIAGNOSTIC. Evocat plecând de la antecedentele personale

şi familiale ale subiectului, de la obiceiurile de viaţă,

de la semnele clinice (eczemă, urticarie, rinita, astm,diaree

etc), diagnosticul este susţinut de testele cutanate.

TRATAMENT. Cel mai bun tratament constă în evitarea,

în măsura posibilităţilor, a oricărui contact cu alergenul în

cauză. Desensibilizarea este utilă pentru alergiile cu veninuri

de insecte, la acarieni sau la unele polenuri: administrând,

sub o supraveghere medicală strictă, unele doze

mici şi progresiv crescătoare de alergen, se favorizează

formarea anticorpilor, care vor bloca în consecinţă reacţiile

alergice. Acest tratament reuşeşte în aproximativ 2 cazuri

din 3, dar trebuie să fie urmat timp de 3 ani cel puţin.

Tratamentul poate provoca efecte nedorite (mâncărimi,

edeme, erupţii), rar unele serioase (astm, şoc anafilactic).

Antihistaminicele uşurează simptomele (mâncărimile datorate

unei înţepături de insecte, de exemplu). -• TOXIOERMIE.

ALERGOLOGIE. Ştiinţă care studiază manifestările

patologice (alergii) care survin atunci când organismul este

expus la anumite substanţe sensibilizante (alergene).

ALEXIE. Incapacitatea de a înţelege semnele scrise sau

tipărite. SINONIM: cecitate verbala.

ALFABLOCANT 24

ALFABLOCANT. Substanţă capabilă să se opună unor

efecte ale adrenalinei. SINONIM: alfaadrenolitic.

Medicamentele alfablocante sunt utilizate contra

hipertensiunii arteriale fiind administrate pe cale orală (sau

injectabile, în caz de urgenţă). Ele sunt contraindicate la

copilul sub 12 ani şi pot fi responsabile de o scădere

exagerată a tensiunii arteriale, de tulburări neurosenzoriale

(ameţeli, zumzete în urechi), de tulburări digestive, de o

reacţie alergică sau de o slăbiciune cardiacă.

ALFASTIMULANT. Substanţă capabilă să reproducă

unele efecte ale adrenalinei. SINONIME: alfaadrenergic,

alfasimpatomimelic.

ALGIE. Durere localizată, regională sau viscerală,

indiferent de cauza ei.

ALGIE FACIALĂ. Durere a feţei.

Se disting două tipuri principale ale algiei faciale.

• Algia vasculara a feţei, cauzată de o anomalie în

funcţionarea vaselor, se manifestă printr-o durere intensă

care afectează jumătatea feţei, cel mai adesea în spatele

ochiului, însoţită de o roşeaţă cutanată, de o lăcrimare şi

de o scurgere nazală, pe aceeaşi parte. Evoluţia se face în

crize de 30 minute până la câteva ore, pe durata unei

perioade care poate ajunge de la 15 zile la mai multe luni.

• Nevralgia de trigemen, cauzată uneori de o boală neurologică

(scleroza în plăci), dar cel mai adesea fără cauză

cunoscută, se manifestă printr-o durere deosebit de intensă,

cu durata de 1 sau 2 minute, localizată de o singură parte

a feţei. Ea este declanşată prin excitarea unei zone cutanate

numită „zona trăgaci". Crizele durează câteva zile, chiar

câteva săptămâni.

TRATAMENT. Tratamentul algiilor faciale cuprinde

îndeosebi utilizarea analgezicelor obişnuite (paracetamol)

sau a antidepresivelor (amitriptilină). în cazul nevralgiei de

trigemen, dacă aceste analgezice se dovedesc insuficiente,

se prescriu betablocante (propranolol) sau antiepileptice

(carmabazepină). în caz de eşec, poate fi efectuată o intervenţie

chirurgicală asupra nervului trigemen.

ALGODISTROFIE. Sindrom dureros al unei mâini, unui

picior, chiar al unui membru întreg, cu tulburări vasomotorii

şi trofice, şi demineralizare osoasă pronunţată.

Algodistrofia rezultă probabil dintr-o perturbare de

funcţionare a nervilor simpatici ai unui membru. Instalându-

se în urma unui traumatism (fractură, entorsă), a unei

intervenţii chirurgicale sau fără cauză aparentă, algodistrofia

atinge cel mai des membrele inferioare, dar poate atinge

membrul superior (sindromul umăr-mână după un infarct

miocardic, de exemplu).

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Apare progresiv o neputinţă

dureroasă a mâinii, piciorului, chiar a întregului

membru. Se observă atunci o demineralizare osoasă pronunţată

şi întinsă, asociată, în primul moment, cu o umflare

a ţesuturilor moi însoţită de încălzire locală, apoi, în a doua

fază, cu o răcire şi o retracţie a acestora, la originea unei

rigidităţi a articulaţiei.

Diagnosticul clinic se bazează pe caracterul extrem de

deosebit al durerilor şi pe tulburările trofice. Atingerile

osoase pot fi puse precoce în evidenţă mulţumită scintigrafiei,

apoi diferitelor procedee de imagerie (absorbţiometrie

bifotonică, scanografie).

TRATAMENT ŞI PROGNOZĂ. Tratamentul comportă,

înainte de toate, punerea în repaus a segmentului de membru

atins: utilizarea unui baston sau a unei cârje este cel mai

sigur mijloc de a suprima durerile provocate de o algodistrofie

a genunchiului sau piciorului. Simptomele

încetează foarte des în mod spontan la capătul a 6 până la

18 luni. Dar calcitonina, vasodilatatoarele şi anesteziile

locoregionale prin blocaj nervos simpatic sunt utilizate

frecvent pentru a grăbi vindecarea. O reeducare poate ajuta

să se lupte împotriva anchilozei.

Un oarecare grad de rigiditate poate persista ca sechelă

definitivă, chiar atunci când algodistrofia atinge mâna,

refracţiile fixează degetele în forma unei gheare ireductibile.

ALIMENT. Substanţă consumată în stare naturală sau

după gătire, susceptibilă să furnizeze materiale de creştere,

să repare uzura ţesuturilor, să susţină necesităţile energetice

şi să formeze substanţele de rezervă ale organismului. Toate

alimentele sunt formate dintr-un mic număr de elemente

simple, printre care se disting proteinele, glucidele, lipidele,

apa, sărurile minerale şi fibrele.

CONSTITUENŢII ALIMENTELOR

• Proteinele sunt elementele celulei vii. Alimentaţia este

cea care furnizează organismelor proteine. Proteinele de

origine animală rezultă din carne, peşte, ouă, lapte şi

derivatele lui (iaurt, brânzeturi). Valoarea lor nutritivă este

mare deoarece coeficientul lor de absorbţie digestivă este

ridicat şi pentru că sunt bogate în aminoacizi esenţiali.

Proteinele de origine vegetală (cereale, legume uscate) au

un coeficient de absorbţie mai mic şi sunt lipsite de unii

aminoacizi esenţiali.

• Glucidele, sau hidraţii de carbon, sunt substanţe energetice

rapid utilizabile de către organism. După trecerea prin

traiectul digestiv, ele pot fi utilizate direct, pot fi depozitate

în ficat sub formă de glicogen sau transformate în lipide

în ţesutul adipos.

• Lipidele, sau grăsimile, utilizabile imediat sau depozitate

în ţesutul adipos, sunt cea mai bună sursă de energie. Ele

reprezintă aproximativ 13% din greutatea corporală la

bărbaţi, 20% la femei.

uApa permite transportul elementelor nutritive spre celulă.

Ea reprezintă între 60 şi 70% din greutatea corpului uman.

• Sărurile minerale (potasiu, calciu, magneziu etc.) se

găsesc suspendate în apă. Calciul este necesar unei stări

bune a oaselor şi dinţilor. Pentru metabolismul celular sunt

necesare doze infime de zinc şi magneziu. Clorura de sodiu

(sarea de masă) menţine echilibrul fluidelor corporale.