153 Cryptococozâ

CROMATIDA. Fiecare dintre cele două copii identice

ale unui cromozom, reunite prin centromer în momentul

mitozei.

CROMATINĂ. Constituent principal al nucleului celulelor

între două diviziuni celulare.

CROMATOPSIE. Percepţie vizuală a culorilor, datorată

conurilor din retină.

CROMOMICOZĂ. Micoză cutanată datorată unor

ciuperci din genurile Cladosporium şi Phialophora. SINONIM:

cromoblastomicoza.

Omul se contaminează, de cele mai multe ori la mâini

şi picioare, zgâriindu-se cu spinii pe care se găsesc sporii

acestor ciuperci.

SIMPTOME ŞI SEMNE. într-o primă fază apare pe piele

0 placă roşie nedureroasă care se transformă treptat într-o

dermatită verucoasă cronică — zisă „în conopidă" —,

uneori în leziuni asemănătoare unor tumori, care pot să

ulcereze.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul constă

într-un examen microscopic al prelevatelor cutanate şi în

cultivarea lor pe medii de cultură. Un tratament de lungă

durată, pe bază de antifungice, permite eliminarea acestei

micoze.

CROMOZOM. Element situat în nucleul celulei, purtător

al informaţiei genetice.

Cromozomii conţin genele şi permit distribuirea lor

egală între cele două celule-fiice în cursul diviziunii celulare.

Ei sunt formaţi dintr-o moleculă lungă de A.D.N., asociată

cu proteine (histone, îndeosebi). între două diviziuni

celulare, cromozomii nu sunt individualizaţi, iar molecula

de A.D.N., făcută ghem, formează cromatina. Cromozomii

se condensează treptat în cursul diviziunii celulare pentru

a lua un aspect caracteristic în formă de X cu două braţe

scurte şi două braţe lungi, legate printr-un centromer.

Numărul şi forma cromozomilor (cariotipul) sunt aceleaşi

pentru toţi indivizii unei specii date. Gârneţii (celulele

sexuale) nu posedă decât un singur exemplar din fiecare

cromozom, în timp ce celelalte celule ale organismului,

numite celule somatice, posedă două exemplare ale

fiecărui cromozom.

Fiecare celulă umană, cu excepţia gârneţilor, posedă 22

perechi de cromozomi numiţi autosomi, numerotaţi de la

1 la 22 în ordinea descrescândă a mărimii, şi o pereche de

cromozomi sexuali numiţi gonosomi: XX la femeie şi XY

la bărbat.

Anomaliile privesc fie numărul, fie structura cromozomilor

şi se numesc aberaţii cromozomiale sau cromozomice.

Ele pot fi detectate înainte de naştere prin analiza

cariotipului celulelor fetale obţinute prin puncţia trofoblastului

sau prin amniocenteză. -> EREDITATE.

CRONIC, -A. Se spune despre o boală cu evoluţie lentă

şi fără tendinţă de a se ameliora.

Spre deosebire de o boală acută, o boală cronică nu este

marcată printr-un debut precis şi se dezvoltă pe nesimţite

în timp de luni sau de ani; ea poate totuşi să fie marcată

prin pusee acute mai mult sau mai puţin brutale. Boala acută

duce la leziuni adesea ireversibile.

CRONOBIOLOGIE. Studiu ştiinţific al bioritmurilor

(ritmurile biologice ale fiinţelor vii).

Cronobiologia studiază fenomenele temporale interne

determinate genetic, precum şi fenomenele externe (ciclurile

zilnice, sezoniere etc.) şi influenţa lor asupra diferitelor

organisme vii.

în medicină, aplicaţiile cronobiologiei sunt multiple:

tratamentul tulburărilor de somn şi de dispoziţie prin

„resincronizarea" pacientului; în farmacologie, studiul

cronotoxicităţii (variaţia efectelor toxice în funcţie de timp)

şi al cronoesteziei (variaţia sensibilităţii unui organ) în

vederea administrării mai eficace şi mai puţin nocive a

medicamentelor etc.

CRONOFARMACOLOGIE. Studiu al influenţei

momentului administrării unui medicament asupra acţiunii

sale.

CRP. -• PROTEINĂ C-REACTIVĂ.

CRUP. Difterie cu localizare laringeană.

Crupul se observă mai ales la copil, în ţările în care nu

se practică vaccinarea antidifterică. Primele simptome ale

bolii sunt o tuse aspră şi o voce stinsă. Se formează false

membrane care obstruează filiera laringeană şi glota,

antrenând o perturbare a respiraţiei, chiar o asfixie.

Tratamentul de urgenţă utilizează serul antidifteric şi

antibioticele.

CRURALGIE. în sens strict, durere a coapsei.

în practică, termenul de cruralgie este rezervat nevralgiilor

(durerilor vii simţite pe traseul nervului crural).

După rădăcina nervoasă atinsă, durerea se propagă de

la coapsă la genunchi, chiar până la tibie. Ea se atenuează

în 3-6 săptămâni în cruralgile zise „obişnuite", consecutive

de cele mai multe ori unui conflict discoarticular (hernie

discală) sau unei artroze posterioare unde s-a dezvoltat un

chist. O cruralgie poate, de asemenea, să dezvăluie o compresie

nervoasă provocată de o leziune oarecare, benignă,

malignă sau infecţioasă, care s-a dezvoltat pe traiectul

nervului.

CRYPTOCOCOZÂ. Micoză provocată prin inhalarea

unei levuri, Cryptococcus neoformans. SINONIM: toruloză.

Cryptococcus neoformans, prezent pe întreaga suprafaţă

a globului, se dezvoltă pe sol, pe fructe, în lapte, în găinaţul

de porumbel. Omul se contaminează pe cale respiratorie,

digestivă sau, mai rar, pe cale cutanată.

CUBITUS 154

Manifestarea cea mai obişnuită este o meningită sau o

meningoencefalită cu lichid cefalorahidian limpede, cu

evoluţie subacută, uneori cu atingeri pulmonare, cutaneomucoase,

sub formă de ulceraţii sau sub formă diseminată.

Antifungicele administrate pe cale generală permit

ameliorarea simptomelor şi sterilizarea leziunilor.

CUBITUS. Os lung al antebraţului, paralel şi intern

radiusului, articulându-se în partea de sus cu humerusul,

iar în partea de jos cu oasele carpului.

PATOLOGIE

• Fracturile extremităţii superioare a cubitusului afectează

mai ales olecranul: ele se produc în cazul căderii pe mână

sau pe antebraţ. Tratamentul lor este, în general, chirurgical.

Mult mai rar, apofiza coronoidă este cea afectată (luxaţia

posterioare a cotului). Tratamentul este atunci cel mai des

ortopedic (imobilizare gipsată).

• Fracturile extremităţii inferioare a cubitusului pot afecta

cotul, mai rar capul cubitusului şi în mod excepţional

apofiza, în afară de cazul că ele nu sunt asociate cu o fractură

a extremităţii inferioare a radiusului (fractura lui

Pouteau-Colles). Tratamentul lor este, în general, ortopedic

(imobilizare gipsată).

CULTURĂ. Tehnică de laborator care permite multiplicarea

bacteriilor conţinute într-un prelevat luat de la un

bolnav cu scopul de a le izola şi a le identifica.

CUPEROZĂ. Dilataţie permanentă şi vizibilă a vaselor

mici ale pielii feţei.

Cuperoza este o afecţiune foarte frecventă, care atinge

mai ales femeile cu pielea deschisă la culoare şi fragilă, între

vârstele de 30 şi 50 de ani. Ea este favorizată de emoţii,

de excitante (alcool, cafea, tutun), de sarcini, de tulburări

digestive, de utilizarea abuzivă de medicamente dermatologice

pe bază de corticosteroizi şi, la bărbat, mai ales

de alcoolismul cronic.

DESCRIERE. Cuperoza se manifestă printr-o roşeaţă a

feţei, survenind mai întâi în pusee după ce subiectul a

mâncat, apoi în permanenţă, şi printr-o telangiectazie, adică

o dilatare a vaselor mici de suprafaţă, desenând mici

traiectorii fine de culoare roşie sau violet-purpurie, ramificate,

însoţite adesea de venule albăstrui mai mari.

Leziunile sunt simetrice, localizate pe pomeţi şi pe părţile

laterale ale nasului la început, apoi devenind mai difuze.

Mai pot apărea şi alte semne (proeminenţe umplute cu

puroi), rinofima (hipertrofia reliefată a nasului).

TRATAMENT. Acesta este mai ales local şi vizează

distrugerea vaselor dilatate, folosind electrocoagularea, cu

ajutorul unui bisturiu electric sau utilizând un laser cu argon,

în cazurile rebele, se pot practica scarificările sau duşurile

filiforme, în particular în cadrul curelor termale.

CUPRU. Metal de culoare roşu-brun.

Cuprul (Cu) este un oligoelement indispensabil organismului.

El este, de fapt, necesar unei bune funcţionări a

anumitor enzime, jucând îndeosebi un rol în protecţia faţă

de anumite substanţe toxice (radicalii liberi). Necesităţile

zilnice de cupru la adult ar fi de ordinul a l ,5 până la

3 miligrame.

CURARIZANT. Medicament utilizat în cursul anesteziei

în completarea unui anestezic principal. -> CURARIZARE.

CURARIZARE. Tehnică complementară anesteziei

generale, constând în blocarea transmisiei neuromusculare.

INDICAŢII. Provocând o relaxare musculară completă a

subiectului, curarizarea dă posibilitatea să se opereze în

condiţii excelente şi a contribuit în mare măsură la lărgirea

câmpului de indicaţii ale chirurgiei moderne.

CURĂ CHIRURGICALĂ. Orice intervenţie care vizează

ablaţia sau corectarea unei leziuni sau a unei malformaţii.

CURĂ DE SOMN. Metodă terapeutică constând în

îngrijirea prin somn a unor afecţiuni psihologice sau

psihosomatice.

O cură de somn se practică în instituţii specializate:

pacientul este cufundat într-un somn artificial, cât mai

apropiat de un somn natural, mulţumită medicamentelor

alese în funcţie de fiecare caz.

CURĂ HEMODINAMICĂ A INCONTINENTEI

VALVULARE ÎN REGIM AMBULATORIU. Tehnică

de tratament chirurgical al varicelor care nu necesită

spitalizare.

INDICAŢII. Cura hemodinamică a incontinenţei valvulare

în regim ambulatoriu (CHIVA) se aplică persoanelor atinse

de varice (dilatarea venelor superficiale) ale membrelor

inferioare. Tulburarea îşi are sediul în vena safenă internă,

în lungimea feţei interne a gambei şi a pulpei; ea provoacă

senzaţia de picioare grele şi varice, uneori asociate cu un

edem.

REZULTAT. CHIVA presupune o reperare prealabilă, prin

eco-Doppler, a venelor care funcţionează normal. Această

intervenţie, realizată sub anestezie locală, nu necesită

spitalizare. Totuşi, această tehnică este destul de recentă

aşa încât rezultatele ei pe durată îndelungată (sechele,

procentaj de recidivă) sunt încă puţin cunoscute.

CURĂ TERMALĂ. Timp petrecut într-un centru

termal, în decursul căruia subiectul supus curei, asistat din

punct de vedere medical, îşi îngrijeşte tulburările de care

este afectat folosind proprietăţile terapeutice ale apelor

locale.

O cură termală se practică în instituţii specializate cu

ape luate chiar de la izvor, înainte ca ele să-şi piardă

proprietăţile biologice şi farmacodinamice care se datoresc

bogăţiei lor în ioni şi în oligoelemente. Aceste proprietăţi

variază în funcţie de compoziţia specifică a fiecărei ape

termale, fiecare staţiune adresându-se unui tip diferit de

afecţiune.

155

DIFERITE UTILIZĂRI ALE APELOR. Cura constă în

hidroterapie pe cale internă (absorbţie) sau externă (băi,

duşuri, pulverizări, nămoluri). Gazele conţinute în apă sunt

utilizate fie chiar o dată cu apa, fie în băi de aburi sau prin

inhalare.

REZULTATE. Rezultatele terapeutice se manifestă după

1-3 luni de la terminarea curei, durează aproximativ un an

şi pot să se prelungească dacă aceste cure sunt reînnoite.

Durata prescrisă este, în general, de 21 de zile.

Virtuţile curei pot fi amplificate prin efectele benefice

ale climatului (climatul de semialtitudine uscat şi însorit

pentru astmatici, de exemplu). Cura poate fi practicată în

asociere cu o reeducare funcţională. Pacientul poate, de

asemenea, să primească, în cadrul curci, sfaturi de igienă

alimentară şi corporală, precum şi informaţii care îi permit

mai bine să combată afecţiunea de care suferă. în sfârşit,

o staţiune termală este, de asemenea, un centru de destindere

şi de readaptare pentru pacienţii afectaţi de boli invalidante.

INDICAŢII. Acestea sunt îndeosebi afecţiunile cronice

(reumatism, astmă, infecţii dermatologice, tulburări circulatorii)

şi tulburările funcţionale (colopatie funcţională).

O cură nu poate fi practicată decât la prescrierea medicului.

CURĂŢARE GANGLIONARĂ. Ablaţie chirurgicală

a unui grup de ganglioni limfatici. SINONIM: evidare ganglionara.

O curăţire ganglionară este indicată în chirurgia cancerelor.

De fapt, atunci când cancerul începe să se întindă,

celulele canceroase ale organismului atins sunt drenate de

către limfă până în ganglionii cei mai apropiaţi.

CURĂŢENIEI (deprindere a). Aptitudine a unui copil

dea-şi stăpâni funcţiile de micţiune şi de defecare, atât ziua

cât şi noaptea.

Etapa esenţială a autonomiei unui copil, deprinderea

curăţeniei, se petrece, în general, în decursul celui de al doilea

an de viaţă pentru curăţenia de zi şi între 2 şi 4 ani, în funcţie

de copil, a curăţeniei nocturne. Ea este indicator al unui

proces natural: la un anumit stadiu al dezvoltării sale, copilul

este capabil să devină curat „de la sine", fără a trebui să

fie constrâns de o ucenicie în acest sens.

Stăpânirea sfincterului anal se obţine înainte de cea a

sfincterului vezical. De altfel, deprinderea curăţeniei de zi

o precede pe cea a curăţeniei de noapte, mai dificil de

controlat. Acest mers progresiv poate fi marcat prin câteva

întoarceri înapoi, îndeosebi cu ocazia intervenţiei unor

evenimente cu mare încărcătură afectivă, ca de exemplu

naşterea unui frate sau a unei surori.

EDUCAREA ÎN SPIRITUL CURĂŢENIEI. Educarea în

spiritul curăţeniei nu trebuie începută nici prea devreme,

nici prin constrângere. în fapt, se riscă perturbarea copilului,

întârzierea achiziţiei fiziologice normale şi chiar obţinerea

unui rezultat opus celui urmărit (enurezie, emisie nocturnă

de urină după vârsta de 3 ani, refuzul de autonomie al

CURIETERAPIE

copilului). Copilul trebuie să aibă oricând la dispoziţie

oliţa lui. Va fi ajutat să coboare din pat atunci când manifestă

o necesitate. Va fi întrebat, atunci când începe să

devină curat, dacă doreşte sau nu să se întindă puţin pentru

a-şi face siesta şi i se va respecta dorinţa. Copilul trebuie

susţinut în voinţa lui de a deveni „mare", încurajat în fiecare

etapă de învăţare a curăţeniei şi fiind alături de el în

momentele dificile. De asemenea, micile „accidente" nu

trebuie dramatizate, în caz contrar copilul ar fi afectat şi

umilit. în orice caz, sunt total nerecomandabile şedinţele

de pus pe oliţă la ore fixe, folosirea forţei sau a ameninţărilor,

a ironiilor, a trezirilor nocturne impuse, raţionalizarea

apei consumate seara. Dobândirea deprinderii de a fi curat

se face fără constrângere şi, în general, rapid dacă i se lasă

copilului posibilitatea de „a alege" momentul ei. -> ENCOPREZIS,

ENUREZIS.

CURBATURĂ. Senzaţie de durere, de oboseală a muşchilor

după un efort neobişnuit sau în faza iniţială a unor

boli virale (gripă, hepatită etc).

CURBĂ DE TEMPERATURĂ. / Traseu al temperaturii

rectale luate la ore fixe timp de mai multe zile

succesive şi care permite urmărirea evoluţiei unei stări

febrile a unui subiect în timpul unei boli, în particular

infecţioase, sau a unei spitalizări. 2. Traseu al temperaturii

rectale luate la trezirea dimineaţa de către femeie şi care

permite determinarea momentului ovulaţiei sale, fie pentru

a evita o sarcină, fie, din contra, pentru a îmbunătăţi şansele

de fecundare.

CURIETERAPIE. Tehnică din domeniul radioterapiei

care utilizează radiaţiile gamma emise de surse radioactive

închise, introduse în organism cu scopul de a distruge

celulele canceroase ale acestuia.

DIFERITE TIPURI DE CURIETERAPIE. Se deosebesc

două modalităţi de utilizare: curieterapia interstiţială şi

curieterapia endocavitară.

• Curieterapia interstiţială, sau curiepunctura, constă în

implantarea în tumoră a unor fire de iridiu radioactiv în

formă de bastonaşe sau bucle. Acest tratament, de scurtă

durată, este indicat în numeroase cancere ale pielii sau ale

orificiilor (orificiul penisului, anusul, urechea, buzele), sau

ca un complement al unei ablaţii parţiale a sânului. Firele

de iridiu sunt introduse în tubulaturi fine de plastic sau în

ace metalice goale în interior, plasate în prealabil, în timpul

unei anestezii, sub piele.

• Curieterapia endocavitară constă în introducerea în

cavităţile naturale ale organismului, atinse de o tumoră, a

unor surse de cesiu 137 radioactiv. Indicaţia cea mai

frecventă este cancerul colului uterin. Sursele de cesiu sunt

introduse în colul uterin şi în fundurile de sac laterale ale

vaginului prin vulvă, cu ajutorul tubulaturilor de plastic

amplasate aici sub anestezie. Aceste tubulaturi sunt legate

CUSHING

la un aparat de stocare care furnizează sursele de radiaţii.

Acest dispozitiv se numeşte curietron.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Curieterapiile necesită

o reperare radiologică, pentru a putea reconstitui structura

anatomică tridimensională cu ajutorul unui ordinator şi

pentru a permite un calcul precis al timpului de iradiere.

Tratamentul, practicat sub responsabilitatea unui radioterapeut,

trebuie să aibă loc într-o cameră specială,

echipată cu perete absorbant al radiaţiilor pentru protecţia

personalului şi familiei pacientului. Vizitele, scurte, sunt

făcute în spatele paravanelor de plumb. La sfârşitul

curieterapiei, sursele radioactive sunt retrase şi bolnavul nu

mai prezintă vreun pericol radioactiv pentru cei din jur.

Tratamentul durează între 2 şi 6 zile.

EFECTE SECUNDARE. Curieterapia provoacă o iritaţie

intensă a zonei tratate (piele, mucoase), care se atenuează

după 3^} săptămâni. O convalescenţă de o lună între două

şedinţe este necesară pentru o mai bună tolerare a

tratamentului.

CUSHING (sindrom al lui). Ansamblu de tulburări legate

de o hipersecreţie de corticosteroizi (hormoni produşi de

către glandele corticosuprarenale).

CAUZE. Cauzele sindromului lui Cushing sunt hipofizare,

suprarenaliene sau extraendocrine. Trei sferturi din

sindroamele Cushing se pun pe seama unei boli numită

boala lui Cushing. Aceasta este provocată de o hipersecreţie

de corticotrofină de către hipofiză, cauzată, în general, de

un adenom hipofizar. Boala lui Cushing se observă mai ales

la femeile de vârste cuprinse între 20 şi 40 de ani.

Alte cauze ale sindromului lui Cushing sunt mai puţin

frecvente. Poate fi vorba de un adenom suprarenalian,

tumoră de cele mai multe ori benignă, afectând o glandă

suprarenală.

Luarea excesivă de corticosteroizi antrenează manifestări

de hipercorticism (hipersecreţie de corticosteroizi) asemănătoare

celor ale sindromului lui Cushing.

SIMPTOME Şl SEMNE. Sindromul lui Cushing este

caracterizat printr-o obezitate localizată la faţă, la gât şi la

trunchi, o hipertensiune arterială, o atrofie musculară cu

astenie şi o osteoporoză. De asemenea, se observă vergeturi

purpurii pe abdomen, pe pulpe şi pe piept, precum şi o

dezvoltare excesivă a sistemului pilos pe faţă. Aproximativ

20% dintre bolnavi suferă de un diabet zaharat.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Diagnosticul trebuie să fie

confirmat prin dozări hormonale (corticotrofină şi cortizol),

sangvine şi urinare, atât statice (spontane), cât şi dinamice

(prin administrarea de substanţe medicamentoase sau

hormonale care frânează sau stimulează secreţia corticosuprarenaliană).

Examenele radiologice hipofizare şi

suprarenaliene urmăresc prezenţa adenoamelor.

Evoluţia spontană se face în sensul agravării progresive.

156

TRATAMENT. Acesta depinde de cauza sindromului şi

poate fi fie medical, fie chirurgical. Suprarenalectomia totală

(ablaţia celor două glande suprarenale) poate şi ea să fie

avută în vedere; ea trebuie să fie urmată de un tratament

hormonal substitutiv care va trebui să fie urmat toată viaţa.

Prognosticul acestei boli, diagnosticată şi tratată la timp,

este favorabil.

CUŞCĂ TORACICĂ. Ansamblu al oaselor scheletului

toracelui.

Cuşca toracică este formată în partea din spate din

douăsprezece vertebre dorsale, pe părţile laterale din coaste,

iar în faţă de stern, osul plat şi alungit situat în centrul părţii

anterioare a toracelui şi prelungit cu apendicele xifoid.

Cuşca toracică este limitată în partea de jos de diafragm,

care joacă un rol esenţial în respiraţie.

CUTIREACTIE. Test de reacţie inflamatorie cutanată

caracterizat prin introducerea în organism, prin scarificare,

a unei toxine sau a unui produs faţă de care subiectul poate

fi sensibilizat.

Cutireacţia nu se pretează bine la o apreciere cantitativă

a reacţiei cutanate şi nici pentru studii epidemiologice. Din

acest motiv se preferă intradermoreacţia lui Mantoux,

singura metodă de referinţă pentru un studiu precis al

hipersensibilităţii la tuberculină.

CUTIS LAXA. Alterare a proprietăţilor viscoelastice ale

ţesuturilor de susţinere, manifestată îndeosebi Ia nivelul

pielii.

Cutis laxa este o boală rară a ţesutului conjunctiv,

ereditară sau secundară unei afecţiuni cutanate inflamatorii.

CUTIS MARMORATĂ. Cadrilaj de culoare violacee

al pielii, desenând o reţea de ochiuri.

Cutis marmorată este o reacţie normală a pielii, observată

la sugar şi declanşată de frig.

CVADRICEPS CRURAL (muşchi). Muşchi al feţei

anterioare a coapsei. SINONIM: mu.şchiul cvadriceps.

în partea de sus, muşchiul drept anterior se leagă de

bazin, ceilalţi prinzându-se de femur. în partea de jos, cele

patru porţiuni ale muşchiului se reunesc într-un tendon

comun care se termină pe rotulă şi pe tibie.

Cvadricepsul crural este cel mai putenic extensor al

genunchiului: el este indispensabil pentru menţinerea în

poziţia în picioare deoarece împiedică genunchiul să se

flecteze. în plus, el este muşchiul flector al coapsei faţă de

bazin.

PATOLOGIE. Leziunea cel mai des întâlnită a cvadricepsului

crural este hematomul, care, provocat printr-o

lovitură violentă dată în coapsă, se formează sub piele după

câteva zile, fără gravitate, el se resoarbe de la sine. Foarte

rar, se declanşează un proces de calcificare a hematomului,

antrenând o pierdere de mobilitate a coapsei.

r

159

DEBIT-VOLUM (buclă). Grafic desenat de un aparat

de măsură a respiraţiei, utilizat pentru diagnosticarea şi

supravegherea afecţiunilor respiratorii.

DECALAJULUI ORAR (simptome ale). Modificare

a ciclului biologic de 24 de ore consecutive, provocată prin

schimbarea fusului orar prin călătoria cu avionul.

Principalele simptome ale decalajului orar sunt

tulburările de somn, mai importante atunci când zborul se

face spre est (care scurtează ziua), decât cele provocate de

zborul spre vest; tulburările digestive: tulburări de tranzit,

ale digestiei etc; dereglări psihice şi fizice provocate de

perturbarea secreţiei de cortizol (hormonul secretat de

glandele suprarenale), de obicei de două până la trei ori mai

mare dimineaţa decât la sfârşitul după amiezii. Adaptarea

organismului la un nou fus orar necesită adesea mai multe

zile. Copiii foarte mici sunt mai sensibili la decalajul orar

şi au nevoie de un timp de adaptare mai lung.

DECALCIFICARE. Diminuarea importantă a

conţinutului în calciu al organismului, în mod particular în

oase şi în dinţi. SINONIM: decalcifiere.

Decalcifierea poate fi consecinţa unei hiperclorhidrii

(exces de acid clorhidric gastric), unor tulburări ale

glandelorparatiroide, unei carenţe în vitamina D. Diabetul,

imobilizarea prelungită şi sarcina sunt, de asemenea, factori

de decalcificare.

Decalcificarea antrenează diferite tulburări ca, la copil,

un rahitism (calcificarea insuficientă a oaselor şi

cartilagiilor de creştere). La adult, ea are drept consecinţă

o osteoporoză (porozitatea ţesutului osos) sau o osteomalacie

(ramolirea |înmuierea] oaselor şi demineralizarea

oaselor).

TRATAMENT. înainte de toate, tratamentul este dietetic;

consumul de vegetale şi de făinuri bogate în calciu (varză,

legume uscate, pâine integrală), de lactate, de preparate pe

bază de calciu şi de fosfor, de vitamină D.

DECALOTARE sau DECALOTAJ. Acţiunea de

descoperire a glandului penian făcând să alunece pielea

prepuţului către baza organului viril.

Decalotarea, până nu demult practicată frecvent la

naştere sau în decursul primei copilării, este din ce în ce

mai puţin efectuată azi din cauza micilor leziuni pe care le

poate ocaziona. Totuşi, este posibil să se ridice uşor prepuţul

pe gland pentru a-1 curăţa mai bine.

DECEREBRARE. Tulburare apărută din cauza unei

leziuni grave a trunchiului cerebral (partea encefalului

situată chiar dedesubtul creierului).

O decerebrare poate avea drept cauză o tumoră

cerebrală, un traumatism cranian sau o intoxicaţie cu o

substanţă chimică. Ea se manifestă printr-o rigiditate a celor

patru membre în extensie, însoţită de accese de încordare

a întregii coloane vertebrale, cu capul aruncat spre spate.

DECOMPRESIE

Aceste semne apar la un subiect aflat în comă şi dovedesc

o agravare a stării comatoase. Tratamentul, dacă este posibil,

constă în intensificarea, pe de o parte, a manevrelor de

reanimare şi, pe de altă parte, în acţionarea asupra cauzei

(antidotul pentru un toxic, de exemplu). Prognosticul este,

în pofida acestor eforturi, sumbru.

DECLARARE OBLIGATORIE A BOLILOR INFECŢIOASE.

Informaţie care, conform reglementărilor,

trebuie dată în mod obligatoriu autorităţilor sanitare,

naţionale sau internaţionale (Organizaţia Mondială a

Sănătăţii) de către medicul care consultă un bolnav atins

de unele boli infecţioase contagioase, a căror listă a fost

stabilită prin decret.

DECOMPENSARE RESPIRATORIE ACUTĂ

(sindrom de). Formă particulară a insuficienţei respiratorii

acute caracterizată prin gravitatea şi apariţia sa rapidă în

cazul unor plămâni sănătoşi, în prealabil.

CAUZE. Cauza poate fi, la adult, o agresiune pulmonară

directă (infecţie pulmonară, inhalare de gaze toxice sau de

lichide |vomismente, înec], contuzie pulmonară) sau

indirectă (traumatisme grave, stări infecţioase grave, şoc

infecţios, transfuzii masive etc). La noul-născut, acest

sindrom este de cele mai multe ori consecinţa unei lipse

de surfactant (lichidul care tapisează suprafaţa internă a

alveolelor pulmonare).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Sindromul de decompensare

respiratorie acută se traduce printr-un edem pulmonar cu

leziuni.

Semnele insuficienţei respiratorii acute (respiraţie

accelerată şi dificilă) sunt adesea intricate cu cele ale bolii

în cauză.

TRATAMENT Şl PROGNOSTIC. Tratamentul sindromului

de decompensare respiratorie acută este cel al bolii

în cauză. El se bazează, de altfel, pe ventilaţia artificială,

în aşteptarea recuperării pulmonare. Riscul este de a se

observa instalarea la bolnav a unei fibroze pulmonare

cicatriceale ireductibile, care se traduce prin persistenţa unui

anumit grad de insuficienţă respiratorie, constatându-se, în

acelaşi timp, regresia leziunilor iniţiale şi a edemului.

DECOMPRESIE. Diminuare a presiunii care se exercită

asupra organismului unui subiect după ce acesta a fost supus

unei presiuni mai mari decât presiunea atmosferică.

ACCIDENTE DE DECOMPRESIE. Accidentele de

decompresie afectează, în principal, plonjorii în scafandru

autonom şi muncitorii care lucrează în chesoanele

presurizate (atunci se vorbeşte de boala chesoanelor), dar

şi aviatorii şi astronauţii.

Decompresia, atunci când este prea rapidă, antrenează

formarea de bule în vasele şi ţesuturile organismului.

Simptomele, ca un enfizem subcutanat (infiltraţie gazoasă

subcutanată) şi mâncărimi, pot precede dureri articulare

DECROŞARE DE MAXILAR 160

violente, în particular la umeri şi la genunchi. Atingerile

sistemului nervos se traduc, mai ales, printr-o slăbiciune a

gambelor şi prin tulburări ale vederii şi echilibrului, dar ele

pot, de asemenea, să se manifeste printr-o paraplcgie, legată

de prezenţa bulelor de azot în ţesuturile nervoase, precum

şi prin hemiplegii şi prin crize de epilepsie prin embolie

gazoasă.

De la apariţia primelor tulburări, subiectul trebuie să fie

condus de urgenţă la un centru specializat, unde se impune

o recompresie într-un cheson cu suprapresiune. Prevenirea

constă în respectarea palierelor de decompresie, de

exemplu în timpul urcării la suprafaţă a plonjorilor.

DECROŞARE DE MAXILAR. - LUXAŢIE TEMPOROMANDIBULARĂ.

DECUBIT sau DECUBITUS. Atitudine a corpului

alungit pe un plan orizontal.

Decubitul poate fi dorsal (pe spate), ventral (pe burtă)

sau lateral (pe-o parte) drept sau stâng.

DEDUBLARE A PERSONALITĂŢII- Tulburare a

unităţii conştiinţei de sine, caracterizată prin apariţia în

alternanţă a unei prime personalităţi şi a uneia sau a mai

multor personalităţi secundare la un acelaşi subiect.

DEFECARE. Acţiunea prin care sunt expulzate fecalele

din intestin.

Defecarea este un fenomen complex, în parte reflex, în

parte voluntar, această ultimă parte fiind dobândită prin

educaţie. Trecerea materiilor fecale din colonul sigmoid în

rect trezeşte dorinţa de a defeca. Prin controlul exercitat

asupra sfincterului striat al anusului şi asupra tonusului

peretelui abdominal, subiectul poate fie să expulzeze scaunul,

fie să îl reţină. Scaunele sunt eliminate prin contracţii

succesive.

Pierderea acestei înlănţuiri poate constitui o cauză a

constipaţiei. Invers, o presiune prea puternică a materiilor

fecale în caz de diaree se află la originea unei incontinenţe

de nestăpânit.

DEFECOGRAFIE. Examen radiologie care permite

vizualizarea mecanismului defecării.

INDICAŢII. Defecografia permite determinarea cauzelor

unei constipaţii zisă terminală, din cauza unei imposibilităţi

a rectului de a evacua materiile fecale sau, din contră, ale

unei incontinenţe anale care împiedică pacientul să se reţină.

Defecografia este preticată după investigaţii clinice şi examene

complementare ca endoscopia sau spălătura baritată.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Pacientul se dezbracă

şi se întinde pe-o parte. în prima fază, medicul introduce

o canulă în rect şi îl umple cu o pastă baritată groasă, a cărei

consistenţă este apropiată de cea a materiilor fecale. Apoi,

pacientul se aşează pe un scaun special, radiotransparent

(transparent la radiaţiile X), ca şi cum ar merge la toaletă.

Atunci, radiologul execută mai multe clişee ale rectului în

repaus, în situaţie de reţinere şi în situaţie de împingere.

Clişeele sunt luate din jumătate în jumătate de secundă, iar

examenul durează aproximativ 15 minute.

DEFICIENŢĂ MINTALĂ. Insuficienţă a dezvoltării

intelectuale. SINONIME: arieraţie mintala, debilitate mintala,

oligofrenie.

Deficienţa mintală se deosebeşte de psihozele infantile

primitive, de sindroamele de carenţă (spitalismul) şi de

deficitele senzoriale, perceptive sau motorii (surditate,

instabilitate psihomotorie, dislexie).Ea grupează ansamblul

de afecţiuni care împiedică accesul copilului la autonomie

şi la adaptare socială.

CAUZE. Deficienţa mintală poate fi congenitală: aberaţii

cromozomiale (trisomia 21), tulburare ereditară de metabolism,

boală endocrină a tiroidei sau paratiroidei, malformaţie

craniocerebrală, facomatoză, epilepsie. Ea poate,

de asemenea, să fie dobândită, în urma unei boli infecţioase

(rubeolă, toxoplasmoză) contractată de mamă în timpul

sarcinii, unei encefalite, unei meningite sau unei suferinţe

cerebrale (provocată de o anoxie, o hemoragie, un icter

nuclear |sindrom caracterizat prin leziuni ale nucleilor

cenuşii ai creierului j). în 50% dintre cazuri, cauza rămâne

necunoscută.

TRATAMENT. Orientarea şi tratamentul copilului depind

de mai mulţi factori: structura afectivă (uneori foarte

bogată); starea funcţiilor senzoriale, motorii şi instrumentale;

stabilitatea comportamentului; armonia familială;

toleranţa mediului etc .Copilul are mai ales nevoie să simtă

încredere în alţii şi în el însuşi. Asociată cu o susţinere

psihoterapeutică, reeducarea permite adesea să se obţină

progrese apreciabile; în caz de agitaţie sau de agresivitate

a copilului, se asociază uneori neuroleptice uşoare.

DEFILEULUI CERVICOBRAHIAL (sindrom al)

Sindrom provocat de compresia vaselor şi nervilor din

defileul cervicobrahial (care leagă gâtul de fiecare dintre

braţe). SINONIM: sindromul defileului toracobrahial.

Compresia rădăcinilor nervoase provoacă dureri, o

oboseală rapidă în cursul activităţilor care necesită ridicarea

braţelor, furnicături sau descărcări electrice în membrul

superior aflat de partea corespunzătoare atingerii. Compresia

venei axilare antrenează apariţia unui edem intermitent şi

uneori a unei veritabile flebite a membrului superior. în

sfârşit, compresia arterei, mult mai rară, se traduce prin

obosirea rapidă a braţului corespunzător şi poate merge până

la ocluzia vasului, manifestându-se printr-o răcire brutală

a întregului membru.

TRATAMENT. Un tratament chirurgical este necesar

uneori: el constă în suprimarea tuturor elementelor osoase

sau musculare care comprimă vasele sau nervii. în caz de

insuficienţă musculară, tratamentul constă într-o reeducare.

161 DEGET DE LA PICIOR

DEGENERESCENTA OCULARA. Alterare a

funcţionării unor ţesuturi ale ochiului.

Degenerescenta musculară. Aceasta constă dintr-o

distrugere progresivă a maculei (zonă retiniana cu diametrul

de câţiva milimetri care permite vederea precisă, zisă vedere

centrală). Principalii factori favorizând sunt miopia şi, mai

ales, vârsta, deoarece această degenerescentă este mai

frecventă după 70 de ani. Degenerescenta musculară se

manifestă printr-o scădere a vederii centrale care împiedică

mai ales cititul, pe când restul vederii, zisă periferică,

rămâne normală. Diagnosticul se bazează pe examenul

fundului de ochi. Evoluţia, foarte gradată, duce la pierderea

vederii centrale (scotom central). Tratamentul, prin fotocoagulare

cu laser, nu este indicat decât în anumite forme

ale bolii.

DEGERĂTURĂ. înroşire a extremităţilor (mâini,

picioare, nas, urechi) din cauza frigului.

Degerătura obişnuită nu trebuie confundată cu degerătura

gravă, accidentul acut grav care rezultă în urma

expunerii la un frig intens (la alpinişti, de exemplu). în

general, declanşate de un timp rece şi umed, degeraturile

afectează mai ales femeile şi copiii. Asociate adesea cu o

acrocianoză (tulburare a circulaţiei sangvine responsabilă

de o cianoză a extremităţilor), ele sunt consecinţa concomitentă

unei diminuări a debitului sangvin în arteriole

prin vasoconstricţie şi unei acumulări de sânge în sistemul

venos de întoarcere.

Ea se caracterizează prin plăci roşii-violacee, groase,

reci, foarte dureroase. In scurtă vreme, ele pot să se complice

cu fisuri, ulceraţii sau băşici care antrenează o jenă în

activitate sau la mers. Tulburările încep toamna şi se opresc

treptat primăvara.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Nu există un tratament

radical al degeraturilor; sunt recomandate băile calde şi reci

(fără temperaturi extreme) făcute alternativ, masajele uşoare

cu alcool camforat, luarea de vitamine şi de vasodilatatoare.

în schimb, în timpul perioadei reci, este esenţială prevenirea:

protecţia împotriva frigului şi evitarea hainelor prea

strâmte, care încetinesc circulaţia sangvină.

DEGERĂTURĂ GRAVĂ. Leziune gravă a ţesuturilor

cauzată de frig.

Degeraturile grave se produc în unele circumstanţe

favorizante: imobilitate prelungită, îmbrăcăminte prea

strâmtă sau jilavă, vânt. Toate regiunile corpului pot fi

afectate, dar degerătura gravă afectează mai ales extremităţile

(degetele de la mâini şi picioare, nasul, urechile).

Degeraturile grave se manifestă printr-o senzaţie de

pişcătură apoi printr-o amorţire treptată, un important semn

de alarmă, deoarece în continuare victima nu mai simte

nimic. Pielea este albă şi rece, apoi devine violacee şi

umflată. în formele cele mai grave şi netratate apar flictene

(băşici conţinând plasmă), apoi o cangrenă.

TRATAMENT Şl PROGNOSTIC. Tratamentul constă în

luarea bolnavului din frig, în desfacerea hainelor fără a i

Ic scoate şi înfăşurarea sa într-o pătură. Se impune

spitalizarea de îndată ce este posibil. O încălzire prea brutală

este periculoasă; mai ales bolnavul nu trebuie fricţionat, nici

pus într-o baie caldă, nici chiar încălzit în preajma unui

radiator.

Prognosticul este variabil, de la vindecare rapidă până

la amputaţia chirurgicală. -+ FRIG (dermatoze provocate

de).

DEGET DE LA MÂNĂ. Fiecare dintre cele cinci

apendice independente şi articularte care formează

extremitatea mâinii.

Fiecare dintre degetele lungi (indexul, mijlociul,

inelarul şi auricularul |sauccl mic|) arc câte trei segmente:

falanga, falangina şi falangeta; policele (policarul sau

degetul gros, uneori denumit impropriu şi degetul mare) nu

arc decât două falange.

PATOLOGIE

• Plăgile degetelor sunt foarte frecvente. Este întotdeauna

mai bine să fie consultat un medic pentru a ne asigura de

absenţa leziunilor profunde ale elementelor importante ale

degetelor, ca tendoanele, nervii sau muşchii. Deşi plăgile

grave ale tendoanelor se recunosc prin lipsa de mobilitate

a degetului, o plagă parţială nu poate antrena nici o jenă

dar poate favoriza, dacă nu este îngrijită, o ruptură mai

tardivă a tendonului lezat.

• Fracturile degetelor reclamă de cele mai multe ori un

tratament ortopedic. Articulaţiile degetelor pot de asemenea

să constituie sediul luxaţiilor sau entorselor.

• Injecţiile pulpei degetului ca panariţiul sau turniola

(panariţiu superficial cu tendinţa de a înconjura unghia) sunt

cauzate, în general, de o bacterie care pătrunde în piele după

o tăietură sau o înţepătură.

• Bolile care afectează degetele sunt foarte numerose: boala

lui Dupuytren, bolile reumatismale, tumorile ţesuturilor moi

sau ale oaselor.

• Secţionarea unui deget necesită o reimplantare de urgenţă.

De îndată ce s-a petrecut accidentul, este esenţial ca degetul

tăiat să fie învelit într-o compresă curată şi să fie pus la

gheaţă (nu în interiorul gheţei, ci deasupra).

DEGET DE LA PICIOR. Fiecare dintre cele cinci

degete de la picior.

Scheletul degetului de la picior este constituit din mici

oase tubulare, falangele, articulate între ele, în număr de

două pentru degetul mare şi de 3 sau 4 pentru celelalte

degete de la picior.

PATOLOGIE. Degetele de la picior pot constitui sediul a

numeroase boli congenitale sau dobândite, agravate, în

general, de purtatul încălţămintei nepotrivite.

• Dejormatiile şi malformaţiile degetelor de la picior,

frecvente, demonstrează, în general, o deformare globală

a piciorului (picior plat sau scobit, un antepicior |segmentul

DEGET ÎN „RESOFTT

piciorului reprezentat de tarsul anterior, metatarsicne şi

degete] triunghiular etc):

— hallux valgus este o deviere a degetului mare către

cel de al doilea deget, răspunzătoare de o tumcfacţie

dureroasă denumită în mod curent bătătură („mont");

— hallux rigidus este o artroză a articulaţiei degetului

mare, care devine rigid şi dureros; tratamentul său este mai

întâi medical (infiltraţii locale şi purtatul de încălţăminte

rigidă), dar, în general, este indispensabilă o intervenţie în

cazul formelor evoluate;

— exostoza subunghială este o tumoră osoasă benignă

amplasată mai ales pe ultima falangă a degetului mare: ca

ridică unghia, care devine foarte dureroasă la mers şi care

trebuie să fie îndepărtată chirurgical;

— quintus varus este o deviere a celui de al cincilea

deget care îl încalecă pe cel de al patrulea. Tratamentul său

este chirurgical;

— grifa (forma de gheară) a degetelor se traduce printr-o

flexie exagerată şi permanentă a degetelor în direcţia tălpii

piciorului. Deformaţia poate fi corectată prin purtatul de

tălpi ortopedice sau printr-o intervenţie chirurgicală;

— degetul în „ciocan" este deformaţia unuia sau mai

multor degete de la picior, flectate excesiv de mult.

• Leziunile emanate, foarte frecvente, sunt consecinţa, de

cele mai multe ori, unui şoc direct. Ele sunt reduse ortopedic

sau, mai rar, chirurgical. Cele două extremităţi ale osului

fracturat sunt imobilizate cu ajutorul unui bandaj elastic ce

Fixează degetul fracturat de un deget adiacent intact. Reluarea

mersului este, în general, posibilă începând cu a 15-a

zi după accident.

• Leziunile cutanate cauzale de frecări sunt deosebit de

frecvente la degetele de la picioare şi sunt adesea asociate

cu deformaţiile osoase descrise anterior. Bătătura şi

durillonul sunt îngroşări de formă rotunjită, uşor bombate,

ale stratului cornos al pielii, de consistenţă tare, dezvoltându-

se pe zonele supuse unor presiuni puternice şi

repetate. Bătătura dintre degete („I'oeil-de-pcrdrix") este

o ulceraţie care rezultă din frecarea pielii unui deget de la

picior de pielea degetului alăturat, într-un spaţiu prost aerisit,

unde transpiraţia provoacă macerarea pielii. Tratamentul

acesteia constă în amplasarea între degete a unui tampon

care să le depărteze unul de altul. Chirurgia este rezervată

doar ulceraţiilor cronice.

DEGET ÎN „RESORT". Blocare a unui deget în poziţie

îndoită.

Un deget în „resort" esic provocat de cele mai multe

ori de un nodul al tendonului flector care stânjeneşte

alunecarea tendonului în interiorul tecii sale sinovialc sau,

uneori, de o inflamaţie a tecii tendonului. Un deget în

„resort" poate fi redresat printr-o tracţiune blândă, care îl

eliberează atunci dintr-o dată.

O injecţie locală cu corticosteroizi asigură cel mai des

vindecarea. Mai rar, o intervenţie chirurgicală este necesară

pentru a elibera tendonul.

162

DEGLUTITIE. Act prin care bolul alimentar trece din

gură în esofag, apoi în stomac.

Deglutiţia cuprinde doi timpi: timpul faringean,

concomitent voluntar şi reflex, şi timpul esofagian, în

totalitate reflex. ••• DlSFAGIE.

DEJERINE-KLUMPKE (sindrom al lui). Sindrom care

afectează membrul superior şi ochiul.

Sindromul Dejerinc-Klumpke este consecinţa unei lezări

a fibrelor inferioare ale plexului brahial (încrucişarea

filetelor nervoase din scobitura axilei dând, în principal,

naştere nervilor braţului). Cauza iniţială poate fi un traumatism,

o compresie sau o infiltraţie printr-un cancer

învecinat (cancer bronhopulmonar al apexului plămânului).

Semnele sunt o paralizie a mâinii, o pierdere a sensibilităţii

antebraţului şi a mâinii, un sindrom al lui Claude

Bcrnard-Horner. -> CLAUDE BERNARD-HORNER (sindrom

al lui).

DEJERINE-SOTTAS (boală a lui). Boală ereditară,

caracterizată printr-o hipertrofie a nervilor, responsabilă de

atrofie musculară şi paralizii.

Boala lui Dejerine-Sottas este ereditară şi se transmite

într-o manieră autosomă dominantă: gena purtătoare se

găseşte pe un cromozom care nu este un cromozom sexual;

este suficient ca gena să fie transmisă de unul dintre părinţi

pentru ca boala să se dezvolte la copil. Semnele sunt o

paralizie a membrelor inferioare, apoi a membrelor superioare,

precum şi o diminuare a sensibilităţii cutanate. Se

adaugă adesea dureri, o deformare a coloanei vertebrale,

tulburări ale motricitatii oculare. Evoluţia începe foarte

devreme, uneori chiar la naştere şi sfârşeşte adesea printr-o

invaliditate totală fără ca vreun tratament să o poată opri.

DELIR. Pierdere a simţului realităţii care se traduce

printr-un ansamblu de convingeri false, iraţionale, la care

subiectul aderă ferm.

Delirul se deosebeşte de onirism (confuzie mintală), de

dezorientarea caracteristică unor tulburări neurologice

(amnezie, demenţă), precum şi de produsele imaginaţiei

mitomanului sau istericului.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Delirul se descrie după diferitele

trăsături: după mecanismele sale (delirul de interpretare,

halucinaţiile sau iluziile, construirea unui scenariu imaginar

etc); după temele sale (delirul de persecuţie, megalomania,

delirul mistic sau profetic, gelozia, autoacuzarea, sentimentul

de a fi condus de o forţă exterioară etc); după

structura sa (delirul bine construit şi coerent; delirul fantastic,

a cărui construcţie porneşte în toate sensurile dar care

rămâne totuşi organizat; delirul imprecis, necoerent); după

declanşarea sa, când dintr-odată şi pe neaşteptate (bufeul

delirant), când insidios şi progresiv; după evoluţia sa

(reversibilă sau nu, intermitentă, extensivă, însoţită sau nu

de un deficit intelectual).

Episodul delirant acut. Delirul psihozelor cronice

îmbracă forme foarte variate. Paranoia şi parafrenia se

w

163

traduc printr-un delir foarte coerent, care se dezvoltă în mod

treptat, fără slăbire a intelectului. Schizofrenia este marcată

printr-un delir imprecis, incoerent, puţin organizat, denumit

delir paranoid. Delirul caracteristic al psihozei maniaeodepresive

amplifică dereglarea dispoziţiei: megalomanie

euforică la maniac, autoacuzaţii, idei ale neexistenţei de sine

sau a inexistenţei unei părţi a corpului la melancolic.

Tratamentul şi prognosticul delirului. Ca regulă

generală, prima apariţie a unui delir trebuie să fie tratată

în mediu specializat. Prognosticul depinde de rapiditatea

şi de calitatea îngrijirilor. Analiza experienţei delirante, a

fazelor de recrudescenţă şi de remisic este esenţială pentru

orientarea tratamentului. După gravitatea tulburărilor de

personalitate, neurolepticele, litiul, uneori antidepresivele,

asociate unui evantai de psihoterapii — individuale sau de

grup —, ca psihanaliza, socioterapia, art-terapia (prin

modelare, desen, pictură, mimă), permit să se stăvilească

delirul. Prin urmare, atunci când tulburările delirante rămân

minore şi nu comportă un risc de a trece la acţiune (agresiune,

automutilare, sinucidere), spitalizarea nu se mai

impune. Psihoterapia şi un tratament simplu.de întreţinere,

sunt adesea suficiente pentru a permite pacientului să-şi

păstreze capacitatea de adaptare socioprofesională.

DELIRIUM TREMENS. Sindrom acut şi grav consecutiv

dezobişnuirii bruşe de alcool a unei persoane care

suferă de alcoolism cronic.

SIMPTOME Şl SEMNE. Acestea constau în tremurături

generalizate, ale membrelor sau ale limbii, în transpiraţii

abundente, febră, într-o accelerare a ritmului cardiac, într-o

agitaţie, într-o confuzie mintală, într-un delir cu halucinaţii

(zoopsii sau viziuni ale unor animale fantastice). Bolnavul

„îşi vede delirul" şi se găseşte antrenat în activităţi

imaginare, de exemplu în încercări de a scăpa de animalele

pe care le vede. De asemenea, pot surveni şi convulsiile.

Simptomele se instalează de obicei la 24 până la 36 de

ore după ultima priză de alcool, apoi sub forma unui

predelirium (tremurături, agitaţie fără delir). în timpul

deliriumului propriu-zis, pacientul este expus la riscuri

grave: consecinţele unor acte periculoase (defenestrarca, de

exemplu), deshidratarea putând duce la colaps cardiovascular

(prăbuşirea tensiunii arteriale) şi declanşarea unei

encefalopatii (afecţiune a creierului) grave, numită

Gayet-Wernicke.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul deliriumului

tremens constă în rehidratarea intensivă a pacientului prin

perfuzie intravenoasă, sub administrarea de medicamente

sedative (anxiolitice) pe cale injectabilă şi sub supraveghere

în mediu spitalicesc. Luarea de vitamină B1 permite evitarea

apariţiei unei encefalopatii. Se impune un tratament preventiv:

trebuie să se vegheze la o bună rehidratare şi la

administrarea de sedative pe cale orală în situaţiile de

dezobişnuire alcoolică, voluntară sau involuntară.

DEMIELINIZARE

DELTOID. Muşchi al feţei externe a umărului.

în formă de con cu vârful îndreptat în jos, deltoidul este

voluminos şi gros. El acoperă în întregime articulaţia

umărului şi uneşte centura scapulară cu faţa externă a

humcrusului.

Deltoidul participă la toate mişcările articulaţiei umărului.

Partea sa centrală, foarte puternică permite abducţia

(ridicarea pe laterală) a braţului. Părţile sale anterioară şi

posterioară servesc la ridicarea braţului în faţă şi în spate

şi participă la mişcările de torsiune.

PATOLOGIE. Atingerea celor de a 5-a şi a 6-a rădăcini

nervoase cervicale, cauzată, în principal, de o hernie discală

la nivelul rahisului cervical, antrenează o pierdere a

abducţiei braţului.

DEMENŢĂ. Slăbirea progresivă a ansamblului de funcţiuni

intelectuale, în urma unei lezări a celulelor nervoase

cerebrale.

Demenţele se împart în două categorii: demenţele

simptomatice, care constituie o consecinţă a unei alte boli

bine determinate, şi demenţele degenerative, cu cauză

necunoscută sau puţin precisă.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Se observă tulburări intelectuale

ca o slăbire a memoriei, a atenţiei, a judecăţii, a raţiunii.

Destul de repede apar tulburări ale afectivităţii, limbajului

şi comportamentului: indiferenţă, alterarea limbajului,

conduită violentă sau impudică. Bolnavul este uneori

conştient multă vreme de tulburările sale. în demenţele

senile, se menţionează predominanţa ideilor delirante de

prejudiciu şi persecuţie.

DIAGNOSTIC. Diagnosticul necesită un aviz specializat,

neurologic sau psihiatric, bazat pe interogatoriul luat

bolnavului şi anturajului său. A doua fază a diagnosticului

se bazează pe căutarea unei cauze eventual curabile, prin

analize ale sângelui şi printr-un scaner cerebral. Uneori,

această anchetă este negativă şi diagnosticul privind

varietatea de demenţă este imposibil de pus: doar apariţia

totală a semnelor va fi cea care va permite atunci stabilirea

diagnosticului.

EVOLUŢIE. Evoluţia cea mai caracteristică a unei demenţe

este următoarea: debutul discret plecând de la vârsta matură,

lentoare a agravării (zece ani sau mai mult), aspect inexorabil.

Totuşi, unele demenţe de origine vasculară survin

brusc.

TRATAMENT. Unele demenţe simptomatice sunt vindecate

sau ameliorate prin tratarea cauzei lor. în demenţele

degenerative (boala lui Alzheimer sau a lui Pick), nu există

un tratament specific, dar medicamentele pot atenua unele

simptome (sedative împotriva agitaţiei, de exemplu).

DEMIELINIZARE. Pierdere a tecii de mielină care

înconjoară unele fibre nervoase.

Demielinizarea este observată în diferite boli (sindromul

lui Guillain-Barre, scleroza în plăci).

DEMINERALIZARE 164

DEMINERALIZARE. - OSTEOPOROZĂ.

DEMONS-MEIGS (sindrom al lui). Sindrom caracterizat

prin asocierea unei tumori ovariene benigne (adesea

un fibrom) şi unei efuziuni de lichid în cavitatea peritoneală

(ascită) şi în pleură (hidrotorax). SINONIM: sindromul lui

Meigs.

Ascita se traduce printr-o umflare a abdomenului, iar

efuziunea pleurală printr-o jenă respiratorie.

Tratamentul constă în ablaţia chirurgicală a tumorii, care

antrenează vindecarea imediată.

DENGĂ. Boală infecţioasă provocată de diferite virusuri

din grupa arbovirusurilor. SINONIM: febra roşie.

Denga este transmisă omului printr-o înţepătură de

ţânţar, Aedes aegypti. Aceasta este o boală endemică, survenind

în epidemii în numeroase regiuni calde ale globului

(Asia de Sud-Est, Pacific, Africa, America Centrală şi de

Sud, Caraibe).

S1MPTOME Şl SEMNE. Denga se declară în mod obişnuit

între a cincea şi a opta zi după înţepătură, manifestându-

se ca o stare gripală cu o febră ridicată şi cu dureri

difuze. A doua zi apare o erupţie eritematoasă cutanată.

După o remisiune de o zi, simptomele se reiau, apoi survine

vindecarea în vreo zece zile, lăsând bolnavul într-o stare

de mare oboseală.

O altă formă a bolii, denga hemoragică, provoacă

hemoragii cutanate, viscerale şi digestive; ea este uneori

mortală.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul vizează

scăderea febrei şi a durerilor. Prevenirea constă, în principal,

în protecţia faţă de înţepăturile de ţânţari (musticar).

DENSITOMETRIE OSOASĂ. Măsurare a densităţii

osoase prin evaluarea conţinutului mineral al oaselor, în

principal a calciului.

Densitometria osoasă se utilizează pentru a pune în

evidenţă sau pentru a urmări afecţiunile care sărăcesc

scheletul de conţinutul în calciu, ca osteoporoza şi osteomalacia,

fie din contră a celor care duc la creşterea exagerată

a acestuia, ca în fluoroza osoasă. -> ABSORBŢIOMETRIE

BIFOTONICA.

DENTINĂ. Ţesut calcificat albicios care acoperă pulpa

dintelui. SINONIM: ivoriu.

DENTISTICĂ. -> ODONTOLOGIE.

DENTITIE. Evoluţie fiziologică a oricărui sistem dentar,

care realizează treptat amplasarea totalităţii dinţilor.

Dentitie de lapte. Dinţii de lapte, sau dinţii temporari,

sunt în număr de 20. Ei încep să iasă în afara gingiei către

vârsta de 6-7 luni. Mai întâi, apar cei doi incisivi centrali

inferiori, urmaţi de omologii superiori, în general pe la

vârsta de 8 luni. Către 10 luni apar incisivii laterali superiori,

apoi incisivii laterali inferiori. între lunile a 12-a şi a 18-a,

are loc erupţia primilor molari temporari, apoi a caninilor

(între luna a 18-a şi a 24-a) şi celor de ai doilea molari

temporari (între 24 şi 30 luni). Dinţii de lapte sunt deci

constituiţi în ansamblul lor către vârsta de 3 ani şi orice

întârziere în erupţia dentară mai mare de un an peste această

vârstă trebuie să fie considerată patologică.

Erupţia poate fi însoţită de salivaţie, de roşeaţa gingiilor,

eventual tumefiate, lucioase şi dureroase. Uneori se

observă mici chisturi albăstrui, o coriză seroasă, o înroşire

a obrajilor.

Dentitie definitivă. începând cu vârsta de 6 ani, dinţii

de lapte sunt înlocuiţi treptat cu dinţii permanenţi şi copilul

se află într-o perioadă mixtă: primul molar definitiv apare

mai întâi în spatele molarilor temporari şi serveşte drept

ghid pentru erupţia dentiţiei permanente, care cuprinde

apariţia incisivilor, apoi a primilor premolari către vârsta

de 9 ani, a caninilor către 11 sau 12 ani şi a celorlalţi doi

molari permanenţi la 12 ani. Cea de a treia grupă de molari,

sau dinţii de minte („măselele de minte"), evoluează

începând de la 18 ani aproximativ, dar erupţia lor poate să

nu aibă loc niciodată.

PATOLOGIE. Erupţia unui dinte poate fi împiedicată de

lipsa locului, dintele rămânând atunci total sau parţial inclus

în maxilar. O discordanţă de volum între dinţi şi baza lor

osoasă se traduce, dacă dinţii sunt prea mici, prin spaţii între

ci, iar dacă sunt prea voluminoşi printr-o încărcare dentară

(rotaţie, încălecare) sau prin incluzii; încărcarea dentară

poate fi tratată purtând un aparat dentar. Un dinte poate,

de asemenea, să prezinte anomalii de structură sau de

culoare, vizibile de la apariţia lui (displazie dentară), sau

poate fi supranumerar.

DENUTRITIE. Stare patologică în care necesităţile

energetice sau proteice ale organismului nu sunt acoperite.

Atunci când denutriţia afectează copiii, dacă este

energetică, se vorbeşte de marasm, denutriţia proteică fiind

denumită kwashiokor. Carenţele în vitamine, în fier şi în

alte minerale sunt foarte des asociate în aceste stări.

CAUZE. O denutriţie survine din cauza unei carenţe de

aport fie absolută (aport alimentar insuficient), fie relativă

(creşterea necesităţilor energetice sau proteice ale

subiectului), aceste două cauze putând să se conjuge la unul

şi acelaşi bolnav.

• Carenţele de aport absolute sunt, în general, urmarea unei

deficienţe alimentare: foamete, sărăcie, tulburare de

comportament alimentar (regim excesiv de slăbire, aberaţie

dietetică, anorexie psihogenă, depresiune, grevă a foamei).

O carenţă de aport poate, de asemenea, să fie consecinţa

unei anomalii a procesului de digestie sau de absorbţie a

alimentelor consumate.

• Carenţele de aport relative intervin în cursul diverselor

boli, când cheltuielile energetice cresc ca urmare a creşterii