140 Creierului

PATOLOGIE. Traumatismele craniului, cu sau fără

fractură, sunt patologiile cele mai frecvente. Ele reprezintă

aproximativ 80% dintre accidentele casnice ale copilului

(căderea de pe o masă de înfăşat, de pe un scaun, de pe o

scară,de pe bicicletă etc). Semnele unei fracturi a craniului

depind de regiunile atinse ale creierului şi de natura

leziunilor: vertije, tulburări de vedere, pierdere a stării de

conştientă, paralizie, pierdere a sensibilităţii etc. Tratamentul

chirurgical al fracturii, dacă este necesar, constă în

înlocuirea unui os sau în evacuarea unui hematom. De altfel,

craniul poate fi afectat de aceleaşi boli ca şi oricare alt os:

anomalii de calcificare, consecinţă, de exemplu, a unor

tulburări hormonale, tumori benigne sau maligne etc.

-• TRAUMATISM CRANIAN.

CREASTĂ-DE-COCOŞ. -» CONDILOM GENITAL.

CREATINA. Substanţă azotată a organismului, care joacă

un rol în contracţia musculară.

CREATININĂ. Substanţă azotată provenind din degradarea

creatinei, constituent al ţesutului muscular.

După trecerea în sânge, unde concentraţia sa normală

este de aproximativ 62 până la 115 micromoli pe litru (de

la 7 la 13 miligrame pe litru), creatinina este eliminată prin

rinichi în urină.

UTILIZARE ÎN SCOPURI DE DIAGNOSTIC. Creşterea

nivelului de creatinina în sânge permite diagnosticarea unei

eventuale insuficienţe renale. în parale], este posibil,

calculând clearance-u\ urinei (numărul de mililitri de

plasmă epuraţi de rinichi într-un minut), să se măsoare

gradul insuficienţei renale şi să se decidă, dacă este cazul,

efectuarea unei epurări extrarenale a sângelui, cu un rinichi

artificial de exemplu.

CREATINKINAZA. Enzimă esenţialmente musculară

care intervine în conservarea energiei prin fosforilarea

creatinei. SINONIM: creatinfosfokinaza (C.P.K.).

în mod normal, concentraţia sangvină a acestei enzime

este mai mică de 200 unităţi internaţionale pe litru. Ea creşte

în caz de infarct miocardic şi pentru unele miopatii (boli

ale muşchilor scheletului).

CREIER. Parte a encefalului, cea mai elevată, mai

voluminoasă şi mai complexă, constituind sediul facultăţilor

intelectuale.

STRUCTURĂ. Creierul cuprinde două emisfere reunite prin

creierul mijlociu, sau diencefalul, şi prin corpul calos. El

este situat deasupra trunchiului cerebral şi a creierului mic.

Creierul este înconjurat de meninge care sunt în număr de

trei.

Creierul este constituit, ca şi restul sistemului nervos

central, dintr-o substanţă cenuşie (corpul de neuroni şi de

sinapse) şi din substanţa albă (fibrele mielinizate). în

emisfere, substanţa cenuşie se repartizează într-un strat de

suprafaţă gros, cortexul, şi în nucleii profunzi, nucleii

cenuşii centrali (pallidum, putamen şi nucleul caudatus).

Diencefalul este compus, în principal, din doi nuclei mari

cenuşii simetrici, talamusul. Aceştia sunt situaţi deasupra

hipotalamusului, structură care cuprinde mici nuclei şi care

se prelungeşte cu două glande, hipofiza jos şi epifiza în

spate.

Fiecare emisferă controlează jumătatea corpului care se

găseşte pe partea opusă.

FUNCŢIONARE. Substanţa cenuşie, compusă dintr-o

îngrămădire de celule nervoase, este responsabilă de funcţiunile

nervoase; substanţa albă, formată din fibre nervoase,

asigură conexiunile din interiorul fiecărei emisfere, între

emisfere şi cu sistemul nervos central subiacent. în cortex,

substanţa cenuşie este punctul de plecare al motricitatii

voluntare, punctul de sosire al sensibilităţii şi sediul principal

al funcţiunilor superioare (conştiinţă, memorie, emoţie,

limbaj, gândire).

EXAMENE. Creierul este explorat, ca şi restul encefalului,

prin imagerie radiologică, scanografică şi mai ales prin

imagerie de rezonanţă magnetică (I.R.M.).

PATOLOGIE. Creierul poate fi atins de aceleaşi afecţiuni

ca şi restul encefalului: traumatisme craniene, accidente

vasculare cerebrale (obstrucţia sau ruptura unei artere

cerebrale), tumori benigne sau maligne, encefalite, infecţioase

(adesea virale) sau nu, abcese, intoxicaţii diverse, boli

degenerative (boala lui Parkinson, boala lui Alzheimer,

scleroza în plăci), bolile congenitale cromozomice

(trisomia 21). Bolile psihiatrice propriu-zise nu corespund

nici unei leziuni cunoscute; totuşi, depresia sau schizofrenia

pot avea o origine metabolică.

CREIER MIC. Parte a encefalului situată la baza

craniului, în spatele trunchiului cerebral şi responsabilă de

coordonarea activităţii musculare necesare echilibrului şi

mişcărilor. SINONIM: cerebel.

PATOLOGIE. Atunci când creierul mic sau fibrele nervoase

în legătură cu encefalul sunt lezate, survine un sindrom

cerebelos, comportând o ataxie (tulburare a coordonării

motrice). Uneori,atingerea vermisului (structura mediană,

lobul de forma unui vierme, aflată între cei doi lobi cerebeloşi)

predomină, iar subiectul prezintă o hipotonie

musculară (relaxare musculară excesivă); el depărtează mult

picioarele în poziţia în picioare şi merge ca şi cum ar fi în

stare de ebrietate. Dacă predomină atingerea unui lob

cerebelos, bolnavul are probleme la începerea şi oprirea

mişcărilor, care sunt prea depărtate de corp (hipermetrie);

bolnavul nu mai poate realiza mişcări alternative rapide

(mânuirea marionetelor, de exemplu); gesturile sale sunt

adesea deranjate de un tremurat. -» ENCEFAL.

CREIERULUI (abces al). Colecţie de puroi localizată

în creier.

Un abces al creierului rezultă aproape întotdeauna din

propagarea unei infecţii situate în altă parte a corpului;

CREIERULUI

aceasta vine din urechea medic sau din sinusurile nazale

în 40% din cazuri.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Simptomcle cele mai obişnuite

ale unui abces al creierului sunt durerile de cap, o somnolenţă,

vome. Uneori se observă o febră, tulburări vizuale,

crize de epilepsie, chiar semne specifice pentru regiunea

lezată de abces ca, de exemplu, paralizia unui membru.

TRATAMENT. Acesta face apel la antibiotice în doze mari,

asociate cel mai des cu drenarea sau ablaţia abcesului de

către chirurg.

CREIERULUI (tumoră a). Tumoră, benignă sau malignă,

situată în creier.

Se pot distinge tumorile primitive, care se dezvoltă

pornind de la celulele creierului. şi tumorile secundare, care

sunt metastaze.

Tumoră primitivă a creierului. Aproximativ 60% dintre

tumorile primitive sunt glioame; se formează plecând de

la celulele gliale care înconjoară şi susţin celulele nervoase;

ele pot fi benigne sau maligne. Meningioameic, care sunt

plasate pe meninge, sunt, de asemenea, frecvente; ele sunt

întotdeauna benigne. Cauzele tumorilor primitive nu sunt

cunoscute.

Simptomele sunt de trei feluri; deficit neurologic (afazie,

paralizie localizată), epilepsie în unul din cinci cazuri şi

semne de hipertensiune intracraniană (dureri de cap,

alterarea funcţiilor mintale, vome). Apariţia simptomclor

este mai precoce şi evoluţia lor mai rapidă şi mai extensivă

în cazul unei tumori maligne. Tehnicile de imagerie

medicală (scaner cerebral şi imagerie prin rezonanţă

magnetică |I.R.M.|) permit determinarea locului exact de

amplasare a tumorii şi obţinerea de indicaţii cu privire la

natura ei. Dar diagnoticul precis nu poate fi stabilit decât

după o biopsie cerebrală. Tratamentul, atunci când este

posibil, constă în ablaţia chirurgicală a tumorii, completată

eventual cu radioterapie.

Tumoră secundară a creierului. Tumorile secundare

sunt metastaze, adesea multiple, care provin, în principal,

dintr-un cancer bronhopulmonar sau un cancer de sân.

Simptomele sunt aceleaşi ca şi cele ale tumorilor primitive

ale creierului, dar evoluează într-un mod mai rapid.

Diagnosticul se bazează pe tehnicile de imagerie

medicală, care pun în evidenţă leziunile cerebrale şi, într-un

caz din două, cancerul primitiv. Tratamentul este cel al

cancerului primitiv dacă el a fost descoperit. Este indicată

şi radioterapia cerebrală.

CRENOTERAPIE. Tratamentul cu ape de izvor la

punctul lor de ieşire la suprafaţă. -• TERMALISM.

CRESCĂTORILOR DE PĂSĂRI (boală a). > PLĂ

MÂNULUI CRESCĂTORILOR DE PĂSĂRI (boală a).

150

CREŞTEREA COPILULUI. Creştere a mărimii

diferitelor elemente ale organismului între naştere şi sfârşitul

adolescenţei.

Există diferiţi factori care intervin în creşterea în greutate

şi în înălţime.

• Factorii ereditari justifică evaluarea înălţimii unui copil,

pentru a judeca dacă e normală, în funcţie de înălţimea

părinţilor.

• Factorii alimentari explică necesităţile în substanţe

incorporate în ţesuturile noi.de exemplu în proteine pentru

sintetizarea osului sau a muşchiului.

• Factorii hormonali sunt reprezentaţi mai ales prin

hormonul de creştere secretat de hipofiză, glandă endocrină

situată la baza creierului. Hormonii glandei tiroide şi hormonii

sexuali masculini sau feminini intervin.de asemenea,

în creştere, precum şi în maturare.

ETAPE Şl VITEZĂ DE CREŞTERE. Creşterea normală

se efectuează în mai multe etape, fiecare dintre ele având

caractere deosebite; creşterea din prima copilărie (de la

l lună la 2 ani), cea din a doua copilărie (de la 2 ani la

12 ani), din timpul pubertăţii. Viteza de creştere staturală

(câştigul de înălţime în centimetri, pe an), de exemplu, este

foarte ridicată la sugar: mai mult de 20 de centimetri în

primul an, aproape 10 în cel de al doilea an. Astfel,

înălţimea, care este de aproximativ 50 de centimetri la

naştere, se dublează la 4 ani, factorii nutriţionali fiind

deosebit de importanţi în toată această perioadă. Viteza de

creştere se reduce în continuare la 5-6 centimetri pe an şi

proporţional cu vârsta. Ea scade şi mai mult în perioada

pubertară, apoi suferă o creştere puternică (vârf de creştere)

la pubertate datorită efectului hormonilor sexuali asupra

scheletului. O nouă reducere survine în faza postpubertară,

reducând creşterea la aproximativ 1 centimetru pe an timp

de 3 ani.

Mai mult, fiecare regiune a corpului, fiecare organ are

propria sa viteză de creştere. Membrele ating creşterea lor

maximă la începutul pubertăţii, coloana vertebrală creşte

mai ales în timpul şi după pubertate. Creşterea encefalului,

estimată prin măsurarea perimetrului cranian, se efectuează

cu o viteză mai rapidă în cursul primilor 2 ani; encefalul

atinge volumul său aproape definitiv la vârsta de 5 ani.

SUPRAVEGHEREA CREŞTERII. Creşterea este supravegheată

pe toată durata copilăriei cu scopul de a repara,

dacă este posibil, o insuficienţă, mai ales de a depista o boală

responsabilă de întârzierea creşterii, care ar fi în acelaşi timp

gravă şi curabilă. în practică, este recomandat să se măsoare

înălţimea şi greutatea unui copil lunar până la 6 luni, din

două în două luni până la un an, o dată sau de două ori pe

an până la sfârşitul adolescenţei; perimetrul cranian este,

de asemenea, măsurat la copiii de vârstă mică.

TULBURĂRI ALE CREŞTERII. O întrerupere a curbei

ponderale în mersul ei ascendent pote fi urmarea unei

carenţe de aport alimentar, a unei proaste absorbţii

151 CRIOGLOBULINĂ

Creşterea şi sportul

Sportul favorizează creşterea

vedere cardiac, respirator şi d

Travaliul muscular trebuie s

moderat cu scopul de a evit

durerile musculare, articulare sa

intensiv (mai mult de 12 ore pe

copilulu

zvoltare

din punct de

i psihomotorie.

ă rămână echilibrat şi

a deviaţiile scheletului,

j osoase. Jn antrenament

ăptămână) poate încetini

creşterea şi poate întârzia pubertatea, di

fără consecinţe asupra înălţimi definitiv

timpul pubertăţii, în schimb, sportul de în

unui dezechilibru alimentar sau

tulburări, mai ales în maturarea

răsunet asupra înălţimii la vărs

hormona

osului, c

ta adultă

r poate rămâne

ea copilului. în

dlt nivel, asociat

I, poate antrena

arc pot avea un

intestinale, de exemplu în cursul bolii celiace, a unei atingeri

acordului, rinichilor sau plămânilor (mucoviscidioză).

O înălţime mică este adesea ereditară, fără caracter

patologic atunci când viteza de creştere nu este redusă şi

curba de creştere este regulată. Uneori, mai ales la băieţi,

este vorba de o simplă întârziere a pubertăţii, care se va

produce normal, dar puţin mai târziu decât pentru medie;

prognoza înălţimii finale este, în general, favorabilă. Mult

mai rar se poate asocia o înălţime mică cu o situaţie patologică.

O înălţime mare, adesea de natură constituţională,

nu intră în cadrul tulburărilor de creştere, cu excepţia

faptului că face parte dintr-un sindrom malformativ

(sindromul lui Marfan). -> GIGANTISM, NANISM.

CREŞTERE INTRAUTERINĂ. Dezvoltare a fătului

în interiorul uterului matern. SINONIM: creştere fetaia.

în mod normal, fătul cântăreşte aproximativ 200 grame

la patru luni, 1.300 grame la şapte luni şi 3.400 grame la

termen. Astăzi, ecografia dă posibilitatea să se măsoare în

fiecare stadiu diametrul biparietal (diametrul transversal al

capului de la o bosă parietală la alta), diametrul abdominal

transversal şi lungimea femurului.

PATOLOGIE

• Un exces al creşterii intrauterine se întâlneşte în unele

familii (gigantism familial) sau la femeile atinse de diabet

în cursul sarcinii.

• 0 întârziere a creşterii intrauterine poate fi consecinţa

unei anomalii cromozomiale, ca trisomia 21 (mongolism)

sau a altor factori genetici. Această întârziere poate rezulta

din disfuncţiile sau din anomaliile placentare sau chiar

dintr-o alterare a fluxurilor sangvine uteroplacentare observată

la femeile hipertensive sau suferind de preeclampsie

(leziune renală care se traduce prin prezenţa proteinelor în

urină, prin edeme şi printr-o hipertensiune arterială). O întârziere

a creşterii intrauterine poate, de asemenea, să provină

dintr-o malnutriţie a fătului provocată de fumatul excesiv

matern, malnutriţia maternă sau alcoolismul cronic matern.

CREUTZFELDT-JAKOB (boală a lui). Boală cerebrală

foarte rară, ce evoluează către dementă.

Boala lui Creutzfeldt-Jakob este cauzată de o particulă

infecţioasă de un tip particular (prion). în pofida acestei

origini mfecţioase, boala are mai multe puncte de asemănare

cu bolile degenerative. Ea este inclusă, îndeosebi cu

boala kuru din Noua Guinee, printre encefalopatiile (boli

ale creierului) spongiforme, denumite aşa după aspectul

celulelor nervoase privite prin microscop.

Boala se manifestă printr-o demenţă asociată cu diverse

tulburări neurologice: mişcări anormale,cecitate, paralizii,

deficite senzitive, hipertonie (redoare musculară excesivă).

Electroencefalografia aduce elemente esenţiale pentru

diagnosticarea bolii.

Boala lui Creutzfeldt-Jakob începe cel mai des după

vârsta de 50 de ani, apoi evoluează rapid, deşi s-au observat

şi forme prelungite de boală. Actualmente nu există un

tratament curativ. Lucrări ştiinţifice recente lasă de gândit

că unele cazuri de boală Creutzfeldt-Jakob ar fi legate de

boala vacilor nebune.

CREVASĂ. Fisură cutanată puţin profundă.

Crevasele apar din cauza frigului (plesnituri), sau a unei

afecţiuni dermatologice (dermifă cronică, eczemă, psoriazis).

Ele sunt vizibile, în general, pe mâini şi pe picioare, şi sunt

adesea dureroase.

Tratamentul se bazează pe utilizarea antisepticelor pentru

a împiedica o infecţie, apoi pe diferite pomezi cicatrizante,

cel mai des pe bază de vitamină A.

CRIOCHIRURGIE. Utilizare a frigului în cursul unei

intervenţii chirurgicale.

Indicaţiile criochirurgiei acoperă multiple specialităţi

medicale. în dermatologie, terenul ei de elecţie, criochirurgia

dă posibilitatea tratării tumorilor benigne sau maligne,

unice sau multiple chiar în caz de recidivă. Criochirurgia

este utilizată în oftalmologie (cataractă, dezlipire de retină).

Unele leziuni ale anusului şi ale rectului (hemoroizii, de

exemplu) pot fi operate prin această metodă. în sfârşit, nu

de multă vreme, se recurge la criochirurgie în unele cancere

ale ficatului (când acestea nu sunt prea evoluate), sau pentru

a distruge o tumoră care obstruează bronhiile mari.

Criochirurgia în profunzimea organismului necesită o

anestezic generală. în dermatologie, din contră, tratamentul,

mai de suprafaţă, este foarte simplu şi relativ nedureros

imediat după tratament, deoarece frigul insensibilizează

terminaţiile nervoase.

CRIOGLOBULINĂ. Imunoglobulină anormală precipitând

la temperaturi inferioarre temperaturii de 37°C.

Semnele patologice asociate prezenţei crioglobulinelor

sunt variate. Se pot observa semne cutanate, vasomotorii

(tulburări circulatorii, ca în sindromul lui Raynaud) sau

complicaţii renale şi neurologice.

Tratamentul este cel al cauzei. El este eventual asociat

cu o plasmafereză (curăţirea sângelui de imunoglobulinele

anormale).

CRIOTERAPIE

CRIOTERAPIE. Tratament care utilizează frigul sub

formă de gheaţă, de săculeţi cu substanţe chimice congelate

sau de gaz (criofluran).

Crioterapia este utilizată pentru a atenua durerea, pentru

a combate inflamaţia şi edemul sau pentru a distruge

leziunile cutanate. Frigul realizează o vasoconstricţie (reducerea

calibrului vaselor) care diminuează debitul sangvin.

Crioterapia face parte din tratamentul iniţial al entorselor,

al rupturilor musculare şi al leziunilor tendoanelor.

Ea constă în aplicarea de gheaţă sau de gaz pe piele, care

este protejată de o pânză pentru a nu o leza. Aplicarea

durează minimum 20 de minute şi este repetată de mai multe

ori pe zi timp de 2 până la 6 zile, în funcţie de leziune.

Crioterapia este utilizată, de asemenea, pentru tratamentul

îndeosebi al tumorilor bronşice sau al hemoroizilor,

precum şi în cel al unor tumori cutanate. -»CRIOCHIRURGIE.

CRIPTORHIDIE. Anomalie congenitală a poziţiei

testiculului. SINONIM: eclopie a testiculului.

Criptorhidia afectează 3 până la 4% dintre nou-născuţi,

cel mai des pe partea dreaptă.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Diagnosticul se face de cele

mai multe ori la nou-născut prin palpare, în cursul

primelor examene pediatrice. Totuşi, în unele cazuri absenţa

testiculului în scrot nu este sesizată, dacă nu s-a efectuat

examenul organelor genitale, sau în caz de testicul oscilant

(mobil), iar diagnosticarea se face mult mai târziu. Dacă

testiculul se află la rădăcina bursei (scrotului), este suficient

să i se constate poziţia şi imposibilitatea de a-1 face să

coboare în scrot. Dacă testiculul nu este detectat, dozările

de testosteron sangvin permit să se verifice faptul că el este

prezent în abdomen şi că este funcţional. Examenul cercetează,

de asemenea, şi o eventuală altă malformaţie asociată,

ca de exemplu o hernie inghinală sau o anomalie a penisului.

Testiculul coboară spontan în aproximativ 50% dintre

cazuri înaintea vârstei de 3 luni şi, în mai mult de două

cazuri din trei, înaintea vârstei de 1 an. Dacă testiculul nu

coboară, este necesar să se practice un tratament. în fapt,

în afara tulburărilor psihologice ulterioare provocate de

absenţa aparentă a unuia sau chiar a ambelor testicule, o

criptorhidie persistentă favorizează sterilitatea şi, mai ales,

cancerizarea testiculului atins.

TRATAMENT. Criptorhidia trebuie să fie tratată din cauza

riscului de complicaţii, mai ales dacă ea persistă peste vârsta

de 2 ani. într-un prim stadiu de tratament, se încearcă

tratarea cu hormon coriogonadotrofic (H.C.G.), pentru a

provoca coborârea testiculului (testiculelor). Rata sa de

succes este cuprinsă între 10 şi 50%, cu atât mai ridicată

cu cât testiculul se află amplasat mai jos. Eşecul acestui

tratament impune un tratament chirurgical prin orhipexie

(coborârea testiculului în bursa seroasă).

CRISTALIN. Lentilă biconvexă, situată în spatele

irisului şi în faţa corpului vitros, care intervine în procesul

de acomodare.

152

Punerea la punct a imaginilor în funcţie de distanţă se

efectuează datorită modificării curburii cristalinului sub

impulsul muşchiului ciliar. Rigiditatea progresivă a

cristalinului, legată de îmbătrânirea naturală a ochiului,

antrenează o pierdere a puterii de acomodare a ochiului:

aceasta este prezbiţia care provoacă o diminuare a vederii

de aproape. Pierderea transparenţei cristaliniene, care

afectează în principal persoanele în vârstă, stă la originea

cataractei.

CRIZĂ DE FICAT. Tulburare digestivă fără legătură

cu vreo boală a ficatului, de cele mai multe ori legată de

o indigestie.

CROHN (boală a lui). Boală inflamatorie cronică a

intestinului, de origine necunoscută.

Boala lui Crohn se întâlneşte la orice vârstă, dar mai

ales la adolescent, la adultul tânăr şi la subiecţii trecuţi de

60 de ani. Ea evoluează prin pusee succesive şi lezează

segmente ale intestinului, cu predilecţie ileonul (intestinul

subţire terminal), colonul şi anusul. Leziunile comportă o

subţiere a peretelui şi ulceraţii.

SIMFrOME ŞI DIAGNOSTIC. Boala se manifestă de cele

mai multe ori printr-o diaree acută sau cronică cu pierdere

a poftei de mâncare, pierdere în greutate şi anemie. Ea se

complică prin fistule şi, uneori, cu abcese localizate în

general la anus, ocluzii intestinale şi fistule interne. Ea poate,

de asemenea, să se afle la originea unei uveite (inflamaţie

oculară) şi a unei spondilartropatii (afecţiune inflamatorie

cronică ce se caracterizează printr-o atingere articulară

vertebrală). Diagnosticul se bazează pe examenul clinic,

care pune în evidenţă o distensie abdominală dureroasă, şi

pe examene biologice şi morfologice (radiografii intestinale,

rectosigmoidoscopie), care dau posibilitatea să se constate

subţierea peretelui intestinal, cu ulceraţii.

TRATAMENT. Acesta este, în principal, cel al inflamaţiei,

care constă în administrarea de corticosteroizi şi de derivaţi

de salazosulfapiridină. în unele cazuri rebele, se recurge

la un tratament imunodepresor. Tratamentul chirurgical

priveşte complicaţiile bolii (ocluzie, hemoragie, fistula

gravă) şi formele rezistente la tratament. -• SPONDILARTROPATIE.

CROM. Oligoelement metalic necesar organismului în

diferite reacţii biochimice: metabolismul glucidelor şi

lipidelor îndeosebi.

Cromul (Cr) este indispensabil corpului uman, dar în

cantităţi infime. în concentraţie prea ridicată în organism,

el are grave efecte toxice. Cromul provoacă leziuni inflamatorii

ale pielii şi mucoaselor, în particular a mucoasei

nazale dacă este inhalat. La subiecţii expuşi în mod cronic

la vaporii de crom, frecvenţa cancerelor de plămân este

semnificativ mai ridicată.