127 Colesterol

colecistita litiazică, legată de prezenţa calculilor în vezicula

biliară, dar există şi forme fără litiază.

SIMPTOME. O colecistita se manifestă prin dureri de colică

hepatică localizate în regiunea subhepatică, care blochează

inspiraţia profundă şi sunt exacerbate prin palpare. Greţurile

şi vomele sunt frecvente. Un sindrom infecţios (febră, creşterea

numărului de globule albe) este prezent întotdeauna.

TRATAMENT. Colecistectomie (ablaţia veziculei) este

indispensabilă, prin metoda chirurgicală tradiţională sau prin

celioscopie. Operaţia este realizată adesea după câteva zile

de antibioterapie. Gheaţa pusă pe ventru poate calma

durerile.

COLECTAZIE. Dilataţie acută, parţială sau totală, a

colonului, ca urmare a prezenţei gazelor.

COLECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a colonului sau a

unuia dintre segmentele sale.

INDICAŢII. O colectomie este practicată în cazul atingerilor

tumorale benigne (polipi) sau maligne, sau pentru atingeri

infecţioase (diverticulită).

TEHNICĂ. Colectomia poate fi totală sau parţială: colonul

drept (cel vertical, care urmează după intestinul subţire),

transversal (orizontal, între colonul drept şi cel stâng), stâng

(vertical, care se continuă cu rectul). După ce colectomia

propriu-zisă a fost efectuată, chirurgul dispune de două tehnici

pentru a termina operaţia, anastomoza sau colostomia.

• In cazul anastomozei el restabileşte imediat continuitatea

digestivă, punând cap la cap cele două bucăţi de intestin

rămase.

• în cazul colostomiei, chirurgul fixează orificiul tubului

digestiv pe peretele anterior al abdomenului constituind un

anus artificial. Colostomia este utilizată ori de câte ori

anastomoza imediată este imposibilă, fie pentru că segmentul

din aval al colonului este obliterat (de exemplu, din cauza

unei invazii canceroase), fie pentru că peretele intestinului

nu este suficient cicatrizat pentru a permite o sutură fără

risc. Ea poate fi definitivă sau urmată ulterior de o

anastomoza.

COLECŢIE. Acumulare de lichid fiziologic sau patologic

(sânge, puroi etc.) într-o cavitate a organismului.

COLEDOC (canal). Porţiunea terminală a căii biliare

principale.

Canalul coledoc ia naştere la confluenţa canalului cistic,

care vine de la vezicula biliară, cu canalul hepatic, pornit

din ficat. El se termină în duoden după ce s-a unit cu canalul

pancreatic al lui Wirsung în ampula lui Vater.

Canalul coledoc poate fi sediul unor calculi sau tumori.

El poate fi comprimat de către tumori, îndeosebi de cancere

ale capului de pancreas.

COLEDOCOTOMIE. Deschidere sau secţionare a

canalului coledoc, practicată cel mai des pentru evacuarea

calculilor.

O coledocotomie se practică adesea în acelaşi timp cu

o colecistectomie (ablaţia veziculei biliare).

COLERETIC. Medicament destinat creşterii secreţiei de

bilă.

COLESTAZĂ. Diminuarea sau oprirea secreţiei de bilă.

DIFERITE TIPURI DE COLESTAZĂ

• Coleslaza extrahepatică este o stagnare a bilei în canalele

situate dedesubtul nilului ficatului. Cauzele cele mai

frecvente sunt calculii coledocului, cancerele de pancreas,

de coledoc şi de ficat.

• Coleslaza inlrahepatică este o stagnare a bilei în căile

biliare situate în interiorul ficatului. Cauzele cele mai

frecvente sunt cancerele, hepatitele acute sau cronice şi

cirozele.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Principalele semne sunt un icter

şi un prurit (mâncărimi), deşi există colestaze şi fără icter.

Absenţa acizilor biliari în interiorul aparatului digestiv se

traduce printr-o diaree grăsoasă şi printr-un deficit de

vitamine neasimilate. Lipsa bilirubinei în tubul digestiv

provoacă o decolorare a scaunelor.

DIAGNOSTIC. Testele biologice hepatice (dozarea elementelor

de origine hepatică din plasma sangvină) arată o

creştere a unor enzime ca bilirubina. Ecografia permite

verificarea permeabilităţii căilor biliare şi decelarea unui

eventual obstacol.

TRATAMENT. Cel mai des este chirurgical; când cauza

este extrahepatică, vizează restabilirea scurgerii bilei din

ficat spre duoden. El este, în principiu, medicamentos atunci

când cauza este intrahepatică.

COLESTEATOM AL URECHII MEDII. Tumoră

benignă a urechii medii, localizată cel mai des la căsuţa

timpanului.

Colesteatomul este format din celule epidermice. El

tinde să se dezvolte foarte lent, invadând şi distrugând

urechea medie, apoi urechea internă; el poate antrena o

surditate completă. Ablaţia chirurgicală este singurul tratament

al colesteatomului. Sunt posibile recidivele.

COLESTEROL. Substanţă lipidică, sintetizată, în principal,

de către ficat plecând de la o altă substanţă,

acetilcoenzima A.

COLESTEROLEMIE 128

Principalele surse alimentare de colesterol sunt gălbenuşul

de ou, măruntaiele, produsele lactate, carnea şi

peştele.

în organism, colesterolul intră în constituţia celulelor,

făcând parte, de exemplu, din structura membranei lor. El

mai intervine în mai multe metabolisme: pe de o parte, el

este punctul de plecare al sintezei hormonilor (corticosteroizii,

în particular) în glanda suprarenală şi în ovar; pe

de altă parte, el este transformat de către ficat în acizi biliari,

aruncaţi în intestin împreună cu bila şi indispensabili

digestiei lipidelor.

PATOLOGIE. Lipidele precum colesterolul şi trigliceridele

sunt transportate în sânge, asociate proteinelor, adică sub

forma de lipoproteine. Printre acestea, LDL (lipoproteinele

de mică densitate) sunt deosebit de bogate în colesterol, fiind

susceptibile să se depună pe pereţii arterelor; ateroscleroza

este, de fapt, o atingere a acestor artere prin exagerarea

acestor fenomene. Invers, HDL (lipoproteinele de densitate

mare) îndepărtează colesterolul de peretele vaselor şi îl duc

în ficat, care îl poate reutiliza. -> COLESTEROLEMIE,

DlSLIPlDEMIE, HlPERCOLESTEROLEMIE.

COLESTEROLEMIE. Nivel al colesterolului în sânge.

Colesterolemia este unul dintre indicatorii riscului de

ateroscleroza. Valorile normale (de la 5,2 la 6,5 milimoli

pe litru, aproximativ, sau după unităţile vechi, de la 2 la

2,5 grame pe litru) cresc cu vârsta. -• HlPERCOLESTEROLEMIE.

COLIBACIL. -> ESCHERICHIA COLI.

COLIBACILOZĂ. Afecţiune urinară sau digestivă

cauzată de un colibacil (Escherichia coli), indiferent de

manifestări.

Colibacilul este o enterobacterie (bacterie prezentă în

flora naturală a tubului digestiv).

COLICĂ. 1. Care se referă la colon. 2. Durere spasmodică

legată de distensia tubului digestiv, a canalelor glandulare

sau ale căilor urinare.

Colicile biliare sau hepatice sunt legate de blocarea

canalelor de către calculi; colicile intestinale sunt provocate

fie de o iritaţie produsă de o gastroenterită sau de o colită,

fie de o ocluzie intestinală. De asemenea, există colici

pancreatice, cauzate de obstrucţia canalului lui Wirsung,

şi salivare, datorate unei litiaze.

Colica se traduce prin repetarea paroxismelor dureroase

foarte violente, întretăiate de perioade de acalmie. Ea poale

să fie însoţită de greţuri şi de jenă respiratorie (colicile

biliare sau hepatice), de agitaţie şi de vome (colicile

nefretice).

Colicile sunt tratate prin administrarea de analgezice şi

de antispastice. Ele impun căutarea cauzei obstructive

(calcul, cheag), care poate fi tratată prin extracţie.

COLICĂ NEFRETICĂ. Durere acută şi violentă în

regiunea lombară, datorată unei obstrucţii acute a ureterei,

antrenând o dilatare bruscă a căilor urinare în amonte de

obstacol.

CAUZE. Cel mai des, o colică nefretică este consecinţa

migrării unui calcul care obstruează, complet sau nu, fie

bazinetul, fie uretera.

SIMPTOME Şl SEMNE. Colica nefretică se traduce

printr-o durere violentă, care debutează, cel mai des, treptat,

intensificându-se rapid şi evoluând prin paroxisme foarte

violente, rapid devenite insuportabile, fără a se găsi vreo

poziţie în care durerea se calmează. Durerea are un traiect

deosebit, caracteristic acestui tip de afecţiune; ea înconjoară

flancul şi se propagă în jos, coborând spre organele genitale

externe. Când obstacolul este situat jos în ureteră, pacientul

se plânge adesea de tulburări micţionale care se traduc prin

nevoia frecventă de a urina fără emisie de urină totuşi.

TRATAMENT. Cuprinde tratamentul durerii şi, în unele

cazuri, extragerea calculului.

• Tratamentul durerii este o urgenţă, fiind vorba de o

afecţiune greu de suportat şi care poate dura ore. EI constă

în suprimarea oricărei băuturi sau în oprirea unei eventuale

perfuzii, creşterea cantităţii de urină agravând sau perpetuând

durerea prin creşterea dilataţiei în amonte de

obstacol. Această măsură se asociază prescrierii de analgezice

şi de antispastice sau de antiinflamatoare.

• Extracţia calculului nu este întotdeauna necesară. De fapt,

acesta este adesea expulzat de la sine şi găsit în urină.

Extracţia este necesară în caz de durere persistentă — se

vorbeşte atunci de o colică nefretică hiperalgică — în pofida

administrării de analgezice, sau, când colica nefretică este

asociată unei infecţii urinare febrile, din cauza riscurilor de

septicemie în absenţa unui tratament; în acest caz, extracţia

este asociată administrării de antibiotice. -* LITIAZĂ,

LlTOTRIPSIE.

COLICĂ UTERINĂ. Contracţie uterină ce survine după

naştere, care este destinată evacuării lohiilor (sângerările

uterine).

Colicile sunt cu atât mai dureroase cu cât femeia a avut

mai mulţi copii. Ele durează de la două la şase zile, sunt

exacerbate de suptul mameloanelor în timpul hrănirii la sân,

dar sunt uşor de calmat cu antispastice.

COLINERGIC, -Ă. Substanţă care creşte sau care imită

acţiunea acetilcolinei. SINONIM: parasimpatomimetic(d).

Colinergicele favorizează acţiunea sistemului nervos

parasimpatic, în particular bronhoconstricţia, precum şi

comanda nervoasă a muşchilor scheletului.

Medicamentele colinergice au diferite indicaţii (miastenie,

glaucom) şi sunt prescrise pe cale orală, injectabilă sau

locală (colire). Ele sunt contraindicate în caz de astm şi de

boala lui Parkinson. Colinergicele provoacă adesea dureri

abdominale, greţuri, diaree, o încetinire a ritmului cardiac.

r

129

COLINESTERAZĂ. Enzimă capabilă să inhibe acţiunea

unui neurotransmiţător, acetilcolina. SINONIM: acetilcolinesterazd.

COLIR. Soluţie sterilă instilată sub formă de picături în

sacul conjunctival inferior pentru a produce un efect asupra

ochiului.

Colirele sunt constituite dintr-un principiu activ dizolvat

în apă distilată, acestei soluţii, ulterior diluate cu ser

fiziologic, adăugându-i-se un antiseptic, iar în final condiţionate

în flacoane sterile. După deschiderea flaconului,

păstrarea se va face într-un loc rece, la adăpost de lumină

şi soluţia va fi utilizată în următoarele 15 zile. Produsul este

instilat în golul pleoapei inferioare şi difuzează în interiorul

ochiului prin cornee.

COLITA. Inflamaţie acută sau cronică a colonului.

Termenul de colită acoperă un număr foarte variat de

afecţiuni, cu excepţia tumorilor şi malformaţiilor colonului.

CAUZE

• O colita acuta poate avea o origine infecţioasă (bacteriană,

virală sau parazitară), medicamentoasă (laxative

iritante, tratament prelungit cu antibiotice), poate fi consecinţa

unei radioterapii sau unei ischemii (insuficienţă

circulatorie a peretelui intestinal).

• O colită cronica are adesea o cauză necunoscută şi apare

în cursul unor afecţiuni ca boala lui Crohn sau rectocolita

hemoragică.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Colita se traduce, în principal,

printr-o diaree, asociată sau nu cu dureri abdominale.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe coloscopie, care permite, de altfel, să se efectueze o

biopsie pentru a căuta o cauză bacteriologică sau virală a

colitei şi a-i preciza caracteristicile histologice. Coloscopia

este însă contraindicată în caz de colită gravă, de sigmoidită

diverticulară şi de colită ischemică evoluată.

Tratamentul este cel mai adesea medicamentos (antibiotice

pentru colitele infecţioase, corticosteroizi pentru

boala lui Crohn şi pentru rectocolita hemoragică), uneori

chirurgical în cursul sigmoiditelor diverticulare sau

postradioterapice.

COLOANĂ VERTEBRALĂ. > RAHIS SAU RACHIS.

COLOBOM. Malformaţie congenitală a ochiului constând

dintr-o fantă care poate fi localizată la nivelul irisului,

coroidei, nervului optic şi/sau pleoapei superioare.

COLON. Parte a intestinului, începând de la valvula lui

Bauhin (sfârşitul intestinului subţire) şi terminându-se la

rect, care elaborează şi vehiculează materiile fecale.

SINONIM: intestin gros.

Colonul primeşte alimentele; el exercită o funcţie mecanică

(stocare şi amestecare) şi este sediul fenomenelor de

COLONULUI

absorbţie (el primeşte aproximativ 1,5 litri de apă pe zi, din

care absoarbe aproximativ 90%) şi de digestie (asigurată

de către flora bacteriană). Aceste procese metabolice sunt

însoţite de o producere de gaze şi sfârşesc prin constituirea

scaunelor.

PATOLOGIE. Colonul este sediul diverselor afecţiuni,

inflamatorii (colite), tumorale (polipi, adenocarcinoame) şi

mecanice (volvulus, sau torsiunea unei anse intestinale).

Colonul poate fi prea lung (dolicocolon) sau prea larg

(megacolon).

COLONIE. Grămadă de bacterii identice provenind din

aceeaşti celulă bacteriană.

COLONULUI (cancer al). Cancer care atinge colonul,

cel mai des sub formă de carcinom.

CAUZE. Riscul de cancer de colon este mai ridicat la

persoanele predispuse genetic la polipii intestinali, la cei

care au antecedente personale şi/sau familiale de polip sau

de cancer colic, şi la cei care suferă de o colită inflamatorie

veche. Alţi factori de risc intervin, în particular, în regimurile

alimentare sărace în fibre.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cancerul de colon se prezintă sub

forma unei tumori ulcerate şi/sau înmugurite, putând antrena

o îngustare a cavităţii colonului. El se traduce prin semne

digestive: modificări recente de tranzit, dureri abdominale

persistente, sângerare digestivă, şi prin semne extradigestive:

anemie, febră, alterare a stării generale. El mai poate

fi pus în evidenţă printr-o ocluzie intestinală sau cu ocazia

apariţiei unor metastaze, în particular la nivelul ficatului.

TRATAMENT. Acesta constă dintr-o colectomie parţială

(ablaţia porţiunii atinse a colonului, apoi restabilirea continuităţii),

asociată cu o ablaţie de vase şi de ganglioni din

apropiere şi completată în unele cazuri printr-un tratament

medicamentos chimioterapie. Acest supliment permite să

se diminueze în mod semnificativ numărul de recidive ale

bolii canceroase. în cancerele rectului inferior, ablaţia părţii

bolnave este urmată de o colostomie, crearea unui anus

artificial.

PREVENIRE. Se bazează mai ales pe un diagnostic precoce

al bolii şi pe depistarea şi rezecţia polipilor, ei fiind adesea

cei care stau la originea cancerului. Identificarea recentă a

genei răspunzătoare de cea mai frecventă dintre polipozele

intestinale familiale reprezintă astăzi o mare speranţă pentru

această prevenire. Detectarea prin căutarea sângelui în

scaune cu ajutorul unui test, Hemocult, este, de asemenea,

în studiu pentru efectuarea unui screening la nivel de

populaţie.

COLONULUI (tumoră a). Tumoră localizată pe colon.

Tumorile benigne de colon sunt foarte frecvente şi iau

cel mai des forma de adenoame (polipi), mai rar cea de

leiomioame, lipoame şi angioame.

COLOPATIE 130

Polipii fac obiectul unei depistări la subiecţii cu risc

(antecedente personale şi familiale) şi al unei ablaţii sistematice,

deoarece unii constituie leziuni benigne precaneeroase.

-+ COLONULUI (cancer al).

COLOPATIE. Orice boală a colonului.

COLOPATIE FUNCŢIONALĂ. Tulburare de funcţionare

a colonului, de origine necunoscută, fără leziune

organică decelabilă. SINONIM: .sindrom al intestinului

iritabil.

Colopatia funcţională este deosebit de răspândită. La

originea afecţiunii există probabil o anomalie a funcţionării

neuromusculare a colonului şi intestinului subţire; starea

psihologică a pacientului are şi ea o importanţă.

S1MPTOME Şl SEMNE. Colopatia funcţională se traduce

prin dureri de tip spasmodic localizate pe traiectul colonului,

prin tulburări ale tranzitului intestinal (constipaţie, diaree,

alternanţa celor două), în sfârşit, prin dificultăţi la defecare.

Ea este frecvent asociată cu o balonare abdominală. Nu

apare nici febră, nici vreo atingere a stării generale.

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea este adesea limitată la o

examinare clinică. Examene complementare, ca explorarea

colonului sau a intestinului subţire, nu sunt prescrise decât

dacă examinarea clinică este echivocă sau dacă există un

risc de tumoră a colonului: apariţia recentă de tulburări,

antecedente personale sau familiale, vârstă avansată.

TRATAMENT. Acesta se bazează în parte pe respectarea

unei bune igiene alimentare: regimul trebuie să fie uşor

diversificat şi să conţină multe fibre alimentare. Medicamentele,

antispastice contra durerii, antidiareice, anticonstipante,

sunt prescrise cu parcimonie, de o manieră

discontinuă. Pacientului trebuie să i se explice că tulburările

sunt benigne şi nu comportă nici un risc de complicaţii.

COLOPEXIE. Fixare chirurgicală a colonului pe peritoneul

parietal.

COLOPLASTIE. Operaţie chirurgicală având drept unul

din rezultate modificarea formei şi funcţiei colonului.

COLORANT. Substanţă colorată naturală sau sintetică,

adăugată unui aliment pentru a-i îmbunătăţi prezentarea.

Utilizarea coloranţilor ca aditivi alimentari este reglementată

sever: coloranţii nocivi (unii dintre ei sunt bănuiţi

că ar avea acţiune cancerigenă) sunt interzişi; coloranţii a

căror inocuitate este testată sunt limitaţi la foarte mici

cantităţi. Unele persoane totuşi, în particular copiii, absorb

cantităţi masive de produse de cofetărie sau de băuturi

colorate industrial, cazuri în care nu se cunosc exact

consecinţele unui astfel de consum. ->• ADITIV ALIMENTAR.

COLOSCOPIE. Examen care permite explorarea

întregii mucoase a colonului sau a unei părţi din ea şi, în

anumite cazuri, a ultimei anse a intestinului subţire.

Coloscopia permite cercetarea cauzei de diaree, de

sângerare digestivă, de dureri abdominale şi diagnosticarea

unui polip sau a unui cancer al colonului; ea mai permite

şi supravegherea pacienţilor care au fost operaţi de un cancer

al colonului sau al rectului. Se poate, în timpul examenului,

să se practice o polipectomie (ablaţia polipului) şi o prelevare

biopsică în scopuri de diagnostic.

Coloscopia necesită, în general, o scurtă spitalizare şi

poate să fie practicată fără anestezie sau sub o anestezie

generală uşoară. înainte de examen, colonul pacientului este

total curăţat prin ingestia, cu o seară înainte de examen, a

unei diete lipsite de fibre şi prin absorbţia în doi timpi (în

seara dinainte şi în ziua examenului) a 4 litri de soluţie

specială; aceasta provoacă o diaree.

în timpul examenului, pacientul este lungit pe pat şi,

dacă examenul coloscopic se face sub anestezie, i se injectează

un anestezic într-o venă a antebraţului. Medicul

efectuează un tuşeu rectal, apoi introduce în anus un

coloscop, un lung tub flexibil dotat cu fibre optice, unele

conducând lumina, altele trimiţând imaginea pe un ecran

video sau printr-un ocular. Coloscopul înaintează în colon

datorită unei insuflări de aer. Examenul durează aproximativ

30 de minute. Pacientul rămâne sub supraveghere medicală

timp de 3 ore după examen.

EFECTE SECUNDARE. în timpul examenului practicat

sub anestezie, insuflarea de aer necesară înaintării coloscopului

este uneori dureroasă. Perforarea, foarte rară, este

singurul accident grav. Acest risc impune examene foarte

prudente în caz de colon patologic (colită ulceroasă, diverticuli).

Ablaţia unui polip poate antrena, în mod excepţional,

o hemoragie.

COLOSTOMIE. îmbinarea chirurgicală a colonului la

nivelul pielii, constituind un anus artificial, temporar sau

definitiv.

Colostomia constă în crearea unui orificiu pe abdomen,

prin care materiile fecale se golesc în parte sau în totalitate,

în loc să fie evacuate prin anus.

Există două feluri de colostomie, laterală şi terminală.

• Colostomia laterala constă în crearea unui orificiu în

peretele colonului şi în fixarea acestuia la o incizie cutanată.

Această derivaţie, în general temporară, este practicată ca

tratament de urgenţă a unei ocluzii intestinale (întreruperea

tranzitului), în amonte de întrerupere.

• Colostomia terminala este practicată ca urmare a unei

ablaţii chirurgicale complete a colonului. Orificiul segmentului

în amonte este deschis la nivelul pielii. în operaţia

lui Hartmann, colostomia este provizorie: segmentul în aval

al colonului, constituit din rect şi din anus, fiind păstrat,

restabilirea continuităţii colice va fi posibilă într-un al doilea

timp. în alte cazuri, colostomia este definitivă, deoarece

131 COMĂ

segmentul din aval a fost scos, din cauza unui cancer, de

exemplu.

După o colostomie, strângerea materiilor fecale şi a

gazelor se face într-o pungă. Aceasta, fixată de piele la

nivelul flancului stâng printr-un sistem adeziv, este schimbată

la fiecare golire a intestinelor. Aceste goliri au loc în

mod spontan, de una-două ori pe zi. Dar pacientul poate

păstra un anumit control, pe de o parte datorită unui regim

alimentar, iar pe de altă parte prin trezirea devreme

dimineaţa pentru a evita evacuarea în timpul zilei. Există

o mare varietate de materiale, discrete, etanşe la materii şi

la mirosuri, neiritante. După ce a deprins, în general în

mediul spitalicesc sau printr-o asociaţie a bolnavilor de acest

fel, modul de a se folosi de acest sistem, pacientul poate

să-şi manipuleze singur punga. Multe persoane colostomizate,

în pofida constrângerilor şi dificultăţilor psihologice

de la început, duc o viaţă socială, familială şi sportivă

normală. -• ANUS ARTIFICIAL, STOMIE.

COLOSTRU. Lichid gălbui secretat de glanda mamară

în primele zile după naştere, înainte de apariţia secreţiei

lactate.

COLOCTOMIE. Deschiderea chirurgicală a peretelui

colonului, cu scopuri diagnostice sau terapeutice.

COLPECTOMIE. Intervenţie chirurgicală constând în

îndepărtarea unei părţi a vaginului, atunci când acesta este

relaxat (slăbit).

Colpectomia este o intervenţie practicată mai ales în caz

de prolaps genital (căderea vaginului şi a uterului).

COLPOCEL. Relaxare cu prăbuşire a pereţilor vaginului.

Un colpocel este, în principal, de origine traumatică,

legat de o naştere dificilă. El se asociază aproape întotdeauna

cu un prolaps (coborârea organelor). Un colpocel al peretelui

anterior al vaginului este însoţit, în general, de un cistocel

(coborârea vezicii). Un colpocel al peretelui posterior antrenează

cel mai des un rectocel (coborârea rectului). Colpocelul

se manifestă printr-o senzaţie de greutate pelviană,

uneori cu o incontinenţă urinară.

Tratamentul chirurgial se face dacă este posibil prin căile

naturale.

COLPOCISTOGRAFIE. Examen radiologie ce permite

explorarea unui prolaps (coborârea unui organ) la femeie.

DESFĂŞURARE. Examenul se desfăşoară în sala de

radiologie. Pacienta este lungită pe masa de examinare, în

poziţie ginecologică, cu genunchii îndoiţi. Vaginul, uretra,

vezica şi rectul sunt opacifiate prin injectarea de produse

de contrast în căile naturale. Masa de examinare este apoi

basculată astfel încât să permite luarea de clişee în poziţia

în picioare. Sunt luate două clişee, primul în efort de reţinere

(contracţie musculară maximă), al doilea în efort de propulsie

(extensie musculară maximă).

EFECTE SECUNDARE. în zilele care urmează examenului,

pacienta poate resimţi uşoare arsuri la micţiune,

din cauza introducerii sondei în canalul uretral; acestea

dispar de la sine.

COLPOHISTERECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a

uterului şi a părţii superioare a vaginului.

O colpohisterectomie este practicată mai ales în tratamentul

cancerelor genitale (adenocarcinom endometral;

adenocarcinom sau carcinom epidermoid al colului uterin),

dar ea mai este indicată şi în unele cazuri de prolaps genital

(coborârea vaginului şi uterului).

COLPOPERINEORAFIE. Operaţie chirurgicală ce

urmăreşte să redea vaginului şi perineului forma, poziţia

şi dimensiunile lor normale după o ruptură sau după un

prolaps (coborâre a organelor).

COLPOSCOPIE. Examen al vaginului şi al colului

uterin cu ajutorul unui colposcop (lupă binoculară fixată

pe un specul).

INDICAŢII. Colposcopia este un mijloc de diagnostic şi

de supraveghere indispensabil pentru toate patologiile

colului uterin; ea dă posibilitatea de a se detecta eventualele

leziuni, benigne sau suspecte de malignitate, de a se efectua

prelevări biopsice, de a practica tratamente (utilizarea

laserului sau conizaţia cervicală).

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. După ce s-a realizat

depărtarea pereţilor vaginului cu ajutorul unui specul,

medicul efectuează un prim examen al ţesuturilor. Apoi el

aplică o soluţie de acid acetic, care face să apară leziunile

precanceroase. Dacă este necesar, el practică o biopsie a

ţesuturilor necolorate.

Cea mai bună perioadă pentru efectuarea unei colposcopii

se situează între a 8-a şi a 14-a zi a ciclului menstrual,

perioadă în care colul este cel mai deschis. Acest examen

nu are nici un efect secundar, chiar şi în cazul unei sarcini.

COL UTERIN. - UTER

COL UTERIN (cancer de) -* UTER (cancer de).

COLUTORIU. Preparaţia medicamentoasă destinată a

fi aplicată pe mucoasele cavităţii bucale.

Un colutoriu, în funcţie de compoziţia sa, poate fi

antiseptic, antibiotic, anestezic sau de o altă natură.

COMĂ. Alterare totală sau parţială a stării de conştientă.

CAUZE. O comă poate fi consecinţa leziunilor cerebrale

de origine vasculară, infecţioasă, tumorală sau traumatică

(edem, hemoragie sau contuzie cerebrală). Ea poate

rezulta şi dintr-o oxigenare cerebrală insuficientă (insuficienţă

circulatorie, asfixie, intoxicaţie cu oxid de carbon),

poate fi cauzată de o criză de epilepsie, de o intoxicaţie a

ţesuturilor cerebrale (intoxicaţie medicamentoasă, alcoolică,

COMĂ DEPĂŞITĂ 132

supradoză de drog), de o boală metabolică (encefalopatie

respiratorie sau hepatică, acidocetoză diabetică, hipoglicemie)

sau endocrină (comă mixedematoasă).

DIFERITE TIPURI DE COMĂ. Se disting mai multe tipuri

de comă după întinderea alterării funcţiilor de relaţie. Un

subiect poate intra în comă de oricare stadiu. Primele stadii

(I şi II) sunt mai uşor reversibile dacă este suprimată cauza

comei. Dacă nu, aceasta se agravează până la stadiul IV,

care este ireversibil.

• Stadiul I, sau coma virila, este caracterizat prin reacţii

de deşteptare a subiectului atunci când este supus unei

stimulări dureroase (deschiderea ochilor, bombănituri).

• Stadiul II se manifestă prin dispariţia capacităţii de deşteptare

a subiectului. Reacţiile motorii persistă totuşi, ca

retragerea unui membru atunci când este ciupit; reacţiile

sunt cu atât mai puţin adaptate la stimuli cu cât tulburarea

este mai gravă.

• Stadiul III, sau coma carus, este caracterizat prin dispariţia

oricăror reacţii motorii şi prin apariţia tulburărilor oculare

(mişcări asimetrice ale ochilor) şi vegetative, îndeosebi

respiratorii, care pot cauza decesul prin anoxie (suprimarea

aportului de oxigen pentru ţesuturi).

• Stadiul IV, sau coma depăşită, defineşte moartea

cerebrală deci moartea bolnavului.

DIAGNOSTIC. Examenul neurologic permite să se

aprecieze profunzimea comei. Traseul electroencefalogramei

indică reactivitatea subiectului la stimuli.

TRATAMENT. Un bolnav în comă trebuie să fie spitalizat

de urgenţă. Independent de tratamentul cauzei, când aceasta

este posibil, este necesară o supraveghere foarte strictă a

subiectului cu scopul de a veghea la menţinerea funcţiunilor

sale vitale: respiraţie (oxigenarea şi, adesea, ventilaţia

asistată) şi circulaţia sangvină (rehidratarea, lupta împotriva

colapsului). Bolnavul este hrănit artificial prin perfuzie,

chiar prin sondă digestivă. îngrijirile medicale vizează

prevenirea complicaţiilor zăcutului la pat (escarele), protecţia

ochilor etc. Tratamente medicale specifice permit să

se lupte contra edemului cerebral, să se prevină sau să se

trateze crizele convulsive şi să se prevină complicaţiile

tromboembolicc cu ajutorul unui tratament anticoagulant.

PROGNOSTIC. Un subiect poate rămâne într-o comă

profundă timp de mai multe luni, chiar mai mulţi ani, cu

o activitate cerebrală slabă sau imperceptibilă (starea

vegetativă cronică), în schimb, orice leziune a trunchiului

cerebral provoacă o alterare a funcţiilor vitale (respiraţie,

îndeosebi), conducând cel mai des la o comă depăşită.

COMĂ DEPĂŞITĂ. Stare de moarte cerebrală caracterizată

prin oprirea definitivă a tuturor funcţiilor creierului

şi trunchiului cerebral, cu persistenţa activităţii cardiace.

SINONIM: moarte cerebrala.

Oprirea definitivă a activităţii cerebrale este atestată prin

două electroencefalograme plate care au fost practicate la

un interval de câteva ore. Spre deosebire de starea vegetativă

cronică, coma depăşită este ireversibilă. Oprirea

cardiacă definitivă survine în câteva ore sau câteva zile.

Dacă este avută în vedere o prelevare de organe, este

continuată reanimarea pentru a menţine vitalitatea organului

(sau organelor) de transplantat.

COMEDON. Leziune elementară a foliculului pilosebaceu

caracteristică acneei.

Un comedon rezultă din obstrucţia canalului unui folicul

pilosebaceu, care poartă un fir de păr şi care drenează

sebumul, secreţia glandei sebacee. Atunci se formează un

dop de keratină (proteină a epidermului) şi de sebum, care

dilată glanda subiacentă. Comedoanele sunt amplasate mai

ales pe frunte, pe nas, pe obraji, pe spate şi pe piept. Apariţia

lor este favorizată de căldura umedă, de o configuraţie

strâmtă a canalelor care drenează secreţiile sebacee, de ciclul

menstrual, de anumite materii grase. Se pot deosebi comedoanele

închise sau punctele albe, microchisturi albicioase,

şi comedoanele deschise sau punctele negre, care formează

mici noduli ce au deasupra un orificiu negru şi dilatat;

conţinutul lui este o materie albă şi densă.

TRATAMENT. Scoaterea manuală a comedoanelor fără

asepsie prealabilă este nerecomandabilă, deoarece ea

poate provoca o infecţie a foliculului. Este recomandabil

să se spele pielea cu grijă folosind un săpun nealcalin şi să

se facă un tratment local sau general activ faţă de hiperkcratoză,

în particular cu retinoide.

COMISUROTERAPIE. Operaţie chirurgicală destinată

lărgirii unui orificiu cardiac pentru a separa valvele anormal

sudate între ele.

COMOŢIE CEREBRALĂ. Zdruncinare a ansamblului

creierului în cursul unui traumatism al craniului, care duce

la o comă provizorie.

O comoţie cerebrală nu se traduce, în afara comei, prin

nici un semn clinic; nici electroencefalograma, nici scanografia

nu relevă o leziune. Coma încetează după un interval

de timp, mergând de la câteva minute la câteva zile. Totuşi,

chiar în formele de foarte scurtă durată, este recomandabil

un examen medical imediat cu scopul de a depista o eventuală

anomalie cerebrală mai gravă (hematom, de exemplu).

COMPATIBILITATE SANGVINĂ. Posibilitate de

a amesteca sângele unui individ cu cel al altuia fără a

provoca reacţia imunitară de hemoliză.

Regula compatibilităţii sangvine este aceea de a nu

aduce antigene împotriva cărora primitorul are anticorpi,

de exemplu a sângelui A care are antigenul A transfuzat

unui bolnav O care posedă anticorpi anti-A.

Compatibilitatea sangvină cea mai simplă este identitatea

de grup între produsul sangvin şi primitorul de sânge:

133

astfel, un bolnav de grup sangvin A va fi transfuzat cu sânge

de grup A. Verificarea compatibilităţii trebuie să fie efectuată

imediat înaintea oricărei transfuzii, chiar la patul

bolnavului. în fapt, unii anticorpi există în mod natural

(anticorpii sistemului ABO); alţii, numiţi aglutinine

neregulate, nu apar decât în anumite împrejurări şi trebuie

deci să fie căutaţi înaintea oricărei transfuzii. -> GRUP

SANGVIN.

COMPERE-LORIOT. > ULCIOR

COMPLEMENT. Sistem enzimatic care participă la

reacţiile antigene/anticorpi şi, în particular, la distrugerea

antigenelor.

Complementul joacă un rol fundamental în lupta

împotriva bolilor infecţioase şi a vectorilor lor. Un deficit,

înnăscut sau dobândit, în ce priveşte una dintre componentele

complementului, antrenează un mai mare risc de a

contracta anumite boli.

COMPLEX. Totalitate a tendinţelor inconştiente,cu mare

încărcătură emoţională, care condiţionează organizarea

personalităţii subiectului. Complexele nu sunt patologice

dar pot deveni, cauzând tulburări caracteriale la copii,

tulburări psihice la adult.

Complexul de inferioritate ia naştere atunci când copilul

îşi dă seama de slăbiciunea sa naturală (faţă de adulţi, mai

ales). Fiecare individ caută să-şi corecteze starea de

inferioritate în funcţie de valoarea afectivă sau simbolică

ce o reprezintă pentru el; acest mecanism se numeşte

compensaţie.

COMPLEX IMUN CIRCULANT. Asociere între un

antigen şi unul dintre anticorpii corespunzând acestui antigen.

care circulă în sânge şi poate provoca boli autoimune.

COMPLIANŢĂ PULMONARĂ. Elasticitate a plămânilor,

a cărei măsurătoare este utilizată în bilanţul bolilor

respiratorii.

COMPLICAŢIE. Stare patologică ce survine în decursul

evoluţiei unei boli, căreia îi agravează prognosticul.

O complicaţie poate fi secundară evoluţiei spontane a

însăşi bolii: în cursul unei apendicite, de exemplu, apendicele

inflamat se poate perfora şi poate antrena o pentonită

(infecţie a întregii cavităţi abdominale). O complicaţie poate,

de asemenea, să fie consecinţa unui tratament medical

neadecvat: o antibioterapie ineficace asupra unui germene

sau insuficienta dozare a antibioticului pot fi responsabile

de o septicemie.

COMPORTAMENT (tulburare de). Defect manifestat

în adaptarea la viaţa socială.

Tulburările de comportament iau forme multiple: ele pot

afecta prezentarea (îmbrăcămintea, fizionomia), comporta-

COMUNICARE INTERAURICULARÂ

mentul zilnic (igienă, somn, alimentaţie), contactul cu

aproapele (teamă, opoziţie, indiferenţă) sau se poate

manifesta prin trecerea la acţiune (realizarea unor dorinţe

impulsive), ca de exemplu fuga de acasă, sinuciderea.

Tulburările de comportament sunt deosebit de frecvente

în stările demenţiale, în psihopatii, în fazele acute de

psihoză, de isterie şi de alcoolism. Dar ele mai pot fi

provocate de unele afecţiuni organice: tumori şi accidente

vasculare cerebrale, epilepsie, decompensări metabolice (de

exemplu, un diabet), intoxicaţii etc.

COMPRESĂ. Bucată de tifon hidrofil îndoită de mai

multe ori şi sterilizată.

Compresele sunt folosite în îngrijirile medicale (spălarea,

pansarea plăgilor) şi în chirurgie, pentru a absorbi

sângele şi a degaja organele de operat.

COMPRESIE A MĂDUVEI sau COMPRESIE

MEDULARĂ. Sindrom cauzat de o compresie exercitată

asupra măduvei spinării, responsabilă uneori de paralizii.

Cauzele întâlnite sunt multiple: tumoră benignă sau

malignă, infecţie, malformaţie vasculară a măduvei spinării

sau artroza coloanei vertebrale. Compresia se exercită fie

direct pe măduva spinării, fie pe vase, diminuând circulaţia

sangvină locală.

Tratamentul unei compresii a măduvei este o urgenţă.

Variabil, în funcţie de cauză, el este totuşi cel mai des

chirurgical (ablaţia unei tumori, de exemplu). în absenţa

tratamentului, evoluţia se face în sensul agravării progresive

a simptomelor, în particular a paraplegiei (paralizia totală

a membrelor inferioare), şi către ireversibilitatea leziunilor.

De altfel,o agravare brutală poate surveni în orice moment,

legată de compresia unei artere.

COMPULSIE. Tulburare de comportament caracterizată

printr-o pornire irezistibilă de a îndeplini unele acte, la care

subiectul nu poate să reziste, negăsindu-şi liniştea.

COMUNICARE INTERAURICULARÂ. Absenţă a

închiderii septului cardiac, care separă în mod normal

auriculul drept de auriculul stâng.

Comunicarea interauriculară este anomalia cardiacă cea

mai frecventă după comunicarea intraventriculară. De

mărime adesea importantă, orificiul lasă să treacă sângele

oxigenat din auriculul stâng către auriculul drept, din cauza

presiunii mai ridicate în partea stângă a inimii (inima stângă)

decât în partea ei dreaptă (inima dreaptă), realizând un sunt

(scurtcircuit).

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Această malformaţie nu se

manifestă prin nici un simptom la copil, dar printr-o gâfâială

la adult. Ea poate fi totuşi bănuită datorită unui suflu depistat

la auscultare.

Uneori remarcabil tolerată în absenţa tratamentului,

comunicarea interauriculară permite o supravieţuire care

poate atinge 60 sau 70 de ani. Dar adesea ea se complică

COMUNICARE INTERVENTRICULARĂ 134

spre vârsta de 40 de ani, apărând tulburări ale ritmului

cardiac şi oboseală cardiacă.

TRATAMENT. închiderea orificiului în timpul copilăriei

evită apariţia complicaţiilor la vârsta adultă.

COMUNICARE INTERVENTRICULARĂ. Absenţa

închiderii septului cardiac, care separă în mod normal

ventriculul drept de ventriculul stâng.

Comunicarea interventriculară este cardiopatia congenitală

cea mai frecventă (8 cazuri la 1 000 naşteri). Din

cauza diferenţei de presiune între cele două ventricule,

sângele roşu (oxigenat) trece, prin acest orificiu care are

de la 1 la 2 centimetri diametru, din ventriculul stâng în

ventriculul drept, apoi în artera pulmonară.

SIMPTOME. Comunicarea intraventriculară este, în general,

o boală fără simptome. Adultul poate resimţi uneori o

gâfâială. La auscultare, un suflu sistolic (în timpul contracţiei

inimii) permite să fie detectată boala.

TRATAMENT. Atunci când orificiul este mic, el are

tendinţa să se închidă spontan. Singurul risc îl constituie

boala lui Osler, în care un microb se prinde pe acest orificiu.

Atunci când orificiul este mare, comunicarea interventriculară

antrenează adesea o puternică hipertensiune în

artera pulmonară, ceea ce impune o închidere chirurgicală

a orificiului înaintea vârstei de doi ani. Bine stăpânită,

această tehnică are rezultate excelente.

CONCEPŢIE. Fecundarea ovulului, gametul femelă, de

către spermatozoid, gametul mascul.

în mod normal concepţia are loc în treimea externă a

trompei lui Fallopio, la 12 până la 48 de ore în medie după

un contact sexual fecundant.

CONDILOM GENITAL. Leziune genitală transmisibilă

sexual, de origine virală. SINONIM: vegetaţie veneriană.

Un condilom genital este o tumoră cutanată sau pe

mucoasă de origine virală (papilomavirus), benignă,

nedureroasă, asemănătoare unei veruci, care se dezvoltă pe

colul uterin, în vagin, pe vulvă sau pe anus la femeie; pe

gland, testicul sau anus la bărbat. Aceste leziuni afectează

mai ales subiecţii tineri, 90% dintre bolnavi având mai puţin

de 40 de ani. Actualmente condiloamele genitale cunosc

o recrudescenţă.

Condilomul genital poate lua diferite forme: excrescenţă

mare, numită popular „creastă-de-cocoş", sau condilomul

plan vizibil numai după colorare.

Inconvenientele pe care le generează condiloamele genitale

sunt de ordin local: jenă, zemuire, miros urât. Infecţia

cu papilomavirusul favorizează în plus dezvoltarea unui

cancer al uterului. Tratamentul este local: aplicaţii cu

podofilină, electrocoagulare, laser. Aceasta este o afecţiune

dificil de tratat din cauza localizării şi a tendinţei de recidivă.

Tratamentul pacientului îl impune şi pe cel al partenerului.

CONDROCALCINOZĂ ARTICULARĂ. Boală

reumatismală caracterizată prin încrustarea de cristale de

pirofosfat de calciu în cartilagiul articular şi în meniscuri.

Condrocalcinoza articulară poate fi primitivă, frecvenţa

sa crescând cu vârsta. Cauza sa reală este necunoscută; se

menţionează totuşi forme familiale în care boala este mai

precoce şi mai gravă. De altfel,ea poate surveni ca urmare

a unor boli ca hiperparatiroidia sau hemocromatoza.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cristalele pot declanşa o criză

acută de artrită microcristalină, sau pseudogută, sau chiar,

fragilizând cartilagiul, ele pot favoriza dezvoltarea unei

artroze. în sfârşit, multiplicitatea atingerilor articulare poate

simula un reumatism inflamator. Dar, condrocalcinoza

articulară rămâne uneori latentă.

TRATAMENT. Accesele de pseudogută sunt ameliorate

prin antiinflamatoare sau printr-o puncţie a efuziunilor

articulare, urmată de o infiltrare de corticosteroizi. în formele

cronice, artrocliza (spălarea chirurgicală a articulaţiei)

are uneori o acţiune calmantă. Tratamentul este chirurgical

atunci când leziunile sunt foarte distrugătoare şi asociate

cu artroza.

CONDROM. Tumoră cartilaginoasă benignă.

Un condrom survine cel mai des la oasele mâinilor şi

picioarelor (falange, metacarpiene şi metatarsiene), mai rar

la rădăcina membrelor şi în trunchi. Această tumoră poate

să fie pusă în evidenţă printr-o tumefacţie palpabilă, printr-o

fractură (condromul compromiţând soliditatea osului, care

se poate rupe cu ocazia unui efort) sau poate fi descoperită

în timpul unui examen radiologie. Tratamentul constă în

ablaţia chirurgicală completă a condromului, care permite

prevenirea riscului de fractură şi evitarea unor recidive.

CONDROMALACIE. Ramolire (înmuiere) localizată a

cartilagiului articular.

Condromalacia, care afectează mai ales cartilagiile de

la articulaţia genunchiului (rotulă, femur), poate fi

consecinţa unui traumatism consecutiv practicării unui sport

sau constituie semnul precursor al unei artroze. O durere

vie este resimţită atunci când genunchiul este întins

(alergare, urcatul şi coborâtul scărilor etc).

Diagnosticul se bazează pe artroscopie, care permite să

se vadă şi să se palpeze ramolismentul. Tratamentul principal

este punerea în repaus a articulaţiei afectate (gutieră

gipsată, chiar imobilizare) timp de câteva luni, asociată cu

o reeducare. Chirurgia nu este indicată decât în cazul unei

importante anomalii a rotulei.

CONDROMATOZĂ. Afecţiune caracterizată prin

prezenţa condroamelor, mici tumori cartilaginoase.

CONDROSARCOM. Tumoră malignă primitivă a osului,

de origine cartilaginoasă.

Un condrosarcom atinge mai ales oasele voluminoase,

ca femurul, tibia sau humerusul, dar poate să fie localizat

r

135

şi la bazin sau la numeroase alte oase. Este una dintre

formele cele mai frecvente ale cancerului osos. El afectează

mai ales adultul după cel de al treilea deceniu de viaţă.

Condrosarcomul se dezvoltă în interiorul sau în

exteriorul osului fie spontan, fie ca o complicaţie a unei

tumori benigne preexistente (condrom, osteocondrom). El

se manifestă prin dureri foarte vii şi, atunci când afectează

un os superficial, printr-o tumefiere.

Tratamentul constă în ablajia chirurgicală mare a

tumorii. Evoluţia condrosarcomului este dominată de două

riscuri: recidiva locală dacă ablaţia n-a fost completă şi

apariţia de metastaze, îndeosebi pulmonare.

CONDUCŢIE. Transmitere a influxului nervos cardiac

responsabil de contracţiile automate şi ritmate ale inimii.

Influxul nervos cardiac se produce mulţumită unui ţesut

miocardic specializat, denumit ţesut nodal.

PATOLOGIE. Tulburările de conducţie pot să se producă

în oricare parte a ţesutului nodal. Aceste tulburări pot să

se prezinte ca o întârziere a conducţiei (bloc incomplet) sau

ca o absenţă a conducţiei (bloc complet). Blocul poate fi

intermitent sau permanent.

O tulburare a conducţiei este adesea fără simptom la

început şi poate rămâne aşa. în caz de blocaj complet al

activării cardiace, dacă zonele de automaticitate ale ţesutului

nodal subiacent (pacemakere naturale) nu se schimbă,

se produce o sincopă, sau sindromul lui Adams-Stokes.

Diagnosticul poate fi pus prin electrocardiografie, monitorizare,

Holter electrocardiografie, uneori printr-o electrocardiografie

endocavitară, pentru a pune în evidenţă

nivelul blocajului şi pentru a deduce o eventuală indicaţie

a implantării unui stimulator.

Numeroase tulburări ale conducţiei nu reclamă nici un

tratament şi trebuie doar să fie supravegheate. în caz de

sincopă sau de probleme echivalente, este indicată o antrenare

electrostatică temporară (montarea unei sonde de

stimulare electrică, folosind calea venoasă până în cavităţile

cardiace) sau permanentă (implantarea unui stimulator

cardiac).

CONECTIVITĂ. Orice boală caracterizată printr-o

atingere inflamatorie şi imunologică a ţesutului conjunctiv

şi prin difuzia leziunilor. Denumirea de boală sistemică este

preferată azi. SINONIME, colagenoza, boala de sistem.

CAUZE. Acestea sunt încă prost cunoscute. Există probabil

O tulburare a sistemului imunitar uneori ereditară.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Ţesutul conjunctiv fiind prezent

în tot organismul, toate organele sunt mai mult sau mai puţin

susceptibile de a fi afectate într-un mod asociat, de unde

şi marea varietate de simptome (atingere articulară, cutanată,

cardiacă, pulmonară, hepatică, renală, a sistemului

nervos central sau periferic, vasculară, digestivă). Principalele

conectivite sunt poliartrita reumatoidă, lupusul

eritematos diseminat, sclerodermia, conectivita mixtă, sau

sindromul lui Sharp, dermatopolimiozita, periarterita no-

CONIZAŢIE CERVICALA

doasă. Evoluţia, în general cronică, este marcată de pusee

frecvent asociate unui sindrom inflamator. Deznodământul

acestor boli depinde, în principal, de atingerile organelor vitale.

TRATAMENT. Constă cel mai des în corticoterapie sau

în folosirea imunosupresoarelor pe cale orală sau injectabilă,

în pofida numeroaselor lor efecte nedorite, în particular

infecţioase. De asemenea, se poate face apel la injecţiile

intravenoase cu imunoglobuline plasmatice (plasmafereză),

în mediu spitalicesc.

CONFUZIE MINTALĂ. Stare patologică ce se caracterizează

printr-o dezorganizare a conştiinţei.

CAUZE. O confuzie mintală este cel mai des datorată unei

afecţiuni organice cerebrale (epilepsie, accident vascular

cerebral, encefalită) sau unei boli generale (infecţie febrilă,

accident metabolic).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Confuzia mintală se traduce

printr-o slăbire sau o dezordine a tuturor proceselor psihice;

scăderea vigilenţei (năucire, obnubilaţie sau toropeală);

incapacitatea de a-şi coordona ideile; tulburări ale percepţiei

şi ale memoriei; dezorientare în spaţiu şi timp; anxietate;

delir oniric cu halucinaţii senzoriale uneori înspăimântătoare.

Bolnavul este ca rătăcit, perplex, incapabil să se

regăsească pe sine şi să înţeleagă situaţia. Ca regulă generală,

confuzia mintală se asociază cel mai des cu semne

organice (febră, deshidratare, dureri de cap) care pot pune

în pericol viaţa subiectului.

TRATAMENT. Confuzia mintală este o urgenţă care

necesită o supraveghere spitalicească şi odihnă, dar partea

principală a tratamentului constă în îngrijirea bolii de

origine. După vindecare, bolnavul recuperează totalitatea

facultăţilor sale mintale.

CONGENITAL, -Ă. Care este prezent de la naştere.

CONGESTIE. Acumulare anormală de sânge într-un

organ sau într-un ţesut. SINONIM: hiperhemie.

CONGESTIE CEREBRALĂ. •- ACCIDENT VASCULAR

CEREBRAL.

CONGESTIE PULMONARĂ. PNEUMOPATIE

CONIZAŢIE CERVICALĂ. Ablaţie a unui fragment

de ţesut în formă de con de la baza colului uterin.

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. După o incizie conică în

col şi în endocol (interiorul colului), ţesuturile rămase sunt

apropiate cu scopul de a reface un nou col. Intervenţia se

practică sub anestezie locală sau generală şi necesită o

spitalizare.

Nu există deloc inconveniente secundare grave. Trebuie

totuşi ca o sarcină ulterioară să fie supravegheată mai mult

din cauza riscului crescut de naştere prematură. O conizaţie

mare poate, de asemenea, să modifice glera cervicală şi să

o facă puţin propice pătrunderii spermatozoizilor: la o

CONJUNCTIVĂ

femeie care doreşte să aibă copii, se procedează atunci la

îmbunătăţirea calităţii glerei prin administrarea de estrogeni.

CONJUNCTIVA. Membrană tip mucoasă transparentă

care acoperă faţa internă a pleoapelor (conjunctiva tarsală)

şi care căptuşeşte o parte a globului ocular (conjunctiva

bulbară). SINONIM: tunica conjunctiva.

Conjunctiva protejează globul ocular de agresiunile

externe.

PATOLOGIE. Conjunctiva poate fi sediul diferitelor

afecţiuni; inflamaţia (conjunctivita); leziunea degenerativă

(pinguecula, o mică proeminenţă gălbuie; pterigionul,

îngroşare membranoasă care apare cu vârsta sau la expunerea

prelungită a ochilor la soare sau la intemperii); tumora,

benignă sau malignă; în sfârşit, ea poate suferi un

traumatism (hemoragie subconjunctivală, arsură cu sau fără

simblefaron, aderenţă între cele două foiţe ale conjunctivei)

sau o uscăciune oculară.

CONJUNCTIVITĂ. Inflamaţie a conjunctivei, de

origine infecţioasă, virală parazitară sau alergică.

Conjunctivitele sunt frecvente şi adesea benigne.

CAUZE. Conjunctivitele infecţioase sunt provocate de

agenţi bacterieni (stafilococi, streptococi, pneumococi).

Conjunctivitele virale sunt cauzate adesea de unele

adenovirusuri; ele pot, de asemenea, să fie imputabile unor

virusuri herpetiee sau să rezulte din afecţiuni virale ca rujeola

sau varicela. Conjunctivitele de origine parazitară, foarte

rare în regiunile noastre climatice, pot fi provocate de o

filarioză cauzată de parazitul african loa-loa. Conjunctivitele

alergice, uneori asociate unei blefarite sau unei eczeme a

pleoapelor, sunt cauzate fie de unele particule aeriene

(polenuri, particule de praf), fie de produse cosmetice, de

colire sau de lentilele de contact.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Conjunctivitele se manifestă în

mod obişnuit printr-o înroşire a ochiului, cu precădere în

fundul sacilor conjunctivali, sub pleoape, fără a exista o

senzaţie de durere. Jena provine din mâncărime sau din

impresia de a avea fire de nisip sub pleoapă. O conjunctivită

de origine alergică se traduce printr-o lăcrimare intensă, iar

o conjunctivită infecţioasă prin secreţii purulente care,

uneori, lipesc genele dimineaţa la deşteptare. Ele sunt

dezlipite cu ajutorul unei bucăţi de vată îmbibate în ser

fiziologic sau în apă fiartă.

TRATAMENT. în cazul conjunctivitelor infecţioase,

tratamentul este pe bază de colire cu antibiotice adaptate

germenilor în cauză. Dacă o conjunctivită este virală,

colirele cu antiseptice şi antibiotice servesc la prevenirea

suprainfectării, destul de frecventă. Antiviralele sunt eficiente

împotriva virusului de tip herpes. Tratamentul

conjunctivitelor alergice, pentru a fi eficace, trebuie să

privească în acelaşi timp şi simptomele şi cauzele: utilizarea

colirelor antiinflamatorii steroidiene şi desensibilizarea faţă

de alergenul în cauză.

136

CONN (sindrom al lui). Sindrom legat de o hipersecreţie

de aldosteron de către un adenom (tumoră benignă) al uneia

dintre glandele corticosuprarenale.

Sindromul lui Conn, o boală rară, este de două ori mai

frecvent la femei decât Ia bărbaţi.

Hipersecreţia de aldosteron antrenează o hipertensiune

arterială şi o hipokaliemie (scăderea nivelului sangvin de

potasiu) de importanţă variabilă. Hipertensiunea arterială

poate fi moderată sau foarte severă, însoţită de dureri de

cap sau de o atingere a vascularizării retiniene, apreciată

prin examenul fundului de ochi. Se mai manifestă crampe,

o astenie, tulburări ale ritmului cardiac sau o polidipsie (sete

excesivă) cu poliurie.

TRATAMENT. Tratamentul medical cu antialdosteroni

permite normalizarea presiunii arteriale şi nivelului de

potasiu sangvin înainte de ablaţia adenomului, care pune

capăt acestor tulburări.

CONSANGVINITATE. Existenţă a unei legături de

înrudire între doi indivizi.

Un mare grad de consangvinitate într-un cuplu creşte

în mod important probabilitatea de apariţie a unei afecţiuni

ereditare recesive la copiii cuplului. în fapt, aceste boli nu

pot să se manifeste la un subiect decât atunci când cele două

gene purtătoare ale bolii, una transmisă de către tată, alta

transmisă de către mamă, sunt prezente pe o pereche de

cromozomi omologi.

CONSTIPATIE. Emisie anormal de rară a scaunelor.

Nu există un ritm „normal" de defecare, frecvenţa medie

a scaunelor fiind, după individ, de la două pe zi la trei pe

săptămână. De asemenea, nu se vorbeşte de constipaţie decât

dacă este vorba de mai puţin de trei scaune pe săptămână.

DIFERITE TIPURI DE CONSTIPAŢIE. Mecanismele puse

în joc sunt diferite. Unele constipaţii sunt consecinţa unei

încetineli a înaintării fecalelor în lungul cadrului colic. în

alte cazuri, această înaintare este normală, dar există

tulburări de evacuare din cauza unei proaste funcţionări a

rectului şi anusului. Constipaţia poate fi ocazională, provocată

de un zăcut la pat, de o febră, de un regim restrictiv,

de medicamente care încetinesc tranzitul, de o sarcină, de

o călătorie etc, sau poate fi cronică şi permanentă.

CAUZE. Dacă sunt scoase din discuţie cazurile rare legate

de o boală organică (cancer, boală inflamatorie), majoritatea

constipaţiilor sunt pur funcţionale, nefiind găsită nici o cauză

organică. în majoritatea cazurilor, este sunt favorizate de

alimentaţia occidentală, săracă în fibre, de sedentarism şi

de stres.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Se fac mai multe investigaţii

doar pentru constipaţiile apărute recent; o analiză

clinică a situaţiei digestive conduce cel mai frecvent la

diagnosticul de constipaţie funcţională benignă. Atunci

trebuie convins pacientul că nu este vorba de o boală în

adevăratul sens al cuvântului şi că rărirea scaunelor nu

CONTENTE

• Contagiune directa se face, în principal, pe cale aeriană

(în cursul vorbitului, tuşitului,strănutului: rujeola, varicela,

gripa), prin sânge sau prin spermă infectată (SIDA) sau

prin contact cutanat (scarlatină, herpes genital, scabie,

pediculoza).

• Contagiunea indirecta se face, în principal, prin

intermediul îmbrăcămintei sau lenjeriei de pat (păduchi),

al apelor sau al materiilor de eliminare (fecale, urină)

infectate. Astfel, în cazul unor boli ca hepatitele A şi E,

holera, amibiaza şi enterovirozele ca poliomielita, este

implicat un ciclu de contagiune orofecal.

Utilizarea vaccinurilor şi antibioticelor a redus considerabil

problemele contagiunii, iar astăzi este repusă în

discuţie problema izolării bolnavului, practică privită în mod

tradiţional ca singurul mijloc eficace de a lupta împotriva

extinderii infecţiilor. Mai persistă încă măsurile de evicţie

şcolară pentru unele boli contagioase (vezi tabelul din

pagina anterioară).

CONTENŢIE. Procedeu terapeutic care permite

imobilizarea unui membru, exercitarea unei compresiuni

asupra ţesuturilor sau protejarea unui bolnav agitat.

• In psihiatrie, contenţia serveşte la împiedicarea unor

bolnavi prea agitaţi sau violenţi să se automutileze sau să

rănească pe cineva din jur.

• în traumatologie, contenţia serveşte la imobilizarea

fracturilor, entorselor sau luxaţiilor. Ea mai este practicată

în timpul accidentelor tendinoase şi musculare cele mai

benigne sau, preventiv, în practicarea unui sport.

TEHNICĂ

• în psihiatrie, contenţia prin cămaşă de forţă nu se mai

practică. în caz de agitaţie extremă, aşteptând ca neurolepticele

să-şi facă efectul, bolnavul este protejat de accidente

cu legături suple, aplicate la încheieturile mâinilor

şi la glezne.

• In traumatologie, contenţia face apel la chirurgie sau la

diferite materiale: gips, gutieră, bandaj. în acest ultim caz

se disting două procedee:

— contenţia adezivă, sau strapping, este realizată cu

benzi adezive, elastice sau nu, după patologia în cauză; ea

permite o imobilizare relativă a unei articulaţii, o reducere

a durerilor şi a edemului;

— contenţia neadezivă este mai puţin utilizată. Benzile

elastice sunt întrebuinţare pentru comprimarea unei efuziuni

sangvine (hematom), pentru imobilizarea provizorie a

unei articulaţii sau în caz de alergie la contenţiile adezive.

Benzile neelastice sunt utilizate pentru menţinerea unui

membru într-o poziţie bună („eşarfă" în aşteptarea ajungerii

la spital în caz de luxaţie a umărului, de exemplu).

Centurile de contenţie abdominală sunt destinate să

împiedice ieşirea în exterior a eventraţiilor şi herniilor, dar

rolul lor real este deosebit de discutat.

CONTRACEPŢIE. Metodă care vizează, de o manieră

reversibilă şi temporară, evitarea fecundaţiei unui ovul de

138

către un spermatozoid sau, în caz că fecundaţia a avut loc,

evitarea nidaţiei oului fecundat.

DIFERITE TIPURI DE CONTRACEPŢIE. Contracepţia

utilizează în prezent patru tipuri de acţiuni: mijloacele

mecanice (prezervative, diafragme); metodele chimice

(creme, bureţi, ovule spermicide); dispozitivele intrauterine

(steriiete); metodele hormonale (contracepţia estroprogestativă

şi pilula de a doua zi). Acestora li se adaugă metodele

zise „naturale", bazate pe abstinenţa periodică în timpul

celei de a doua părţi a ciclului. Eficacitatea acestor metode

diferite este măsurată prin indicele lui Pearl: un indice cu

valoarea 3 semnifică faptul că se constată 3 sarcini la 100

femei care au utilizat respectiva metodă timp de un an.

Nu este necesar să se întrerupă contracepţia cu câteva

luni înainte cu scopul de a avea un copil: concepţia poate

avea loc în luna următoare opririi contracepţiei, ştiind că

fecunditatea este înjur de 25% pe ciclu şi pe cuplu. După

naştere, o metodă contraceptivă trebuie aplicată începând

cu a 25-a zi, deoarece o ovulaţie poate să se producă, fie

că femeia alăptează, fie că nu.

Mijloacele mecanice. Este vorba de metode care

vizează interpunerea unui obstacol între ovul şi spermatozoid.

• Prezervativele (masculine şi, în unele ţări, feminine) se

găsesc în vânzare liberă şi asigură o bună protecţie cu

condiţia să fie utilizate corect, ceea ce presupune, îndeosebi,

schimbarea prezervativului masculin la fiecare nou raport

sexual. Unele prezervative masculine sunt unse cu un produs

spermicid. Indicele lui Pearl al prezervativelor masculine

este estimat între 1 şi 5. Ele constituie, în plus, cea mai bună

protecţie împotriva bolilor cu transmisie sexuală, în

particular SIDA.

• Diafragmele, care se folosesc de preferinţă asociate cu

un produs spermicid, pot conferi o bună protecţie faţă de

sarcină. Indicele lui Pearl variază între 1,4 şi 5. Formate,

în principal, dintr-o membrană suplă care se aplică pe colul

uterin, ele trebuie să fie adaptate la particularităţile anatomice

ale utilizatoarei. Alegerea dimensiunii şi utilizarea lor

presupun o consultaţie prealabilă la un ginecolog şi o

supraveghere medicală.

Metodele chimice. Aceste metode constau în aplicarea

locală de produse spermicide.

• Ovulele, cremele si bureţii spermicizi acţionează prin

distrugerea spermatozoizilor. în scopul de a le creşte eficacitatea,

ele nu trebuie să fie folosite singure, ci în asociere

cu barierele mecanice.

Dispozitivele intrauterine (D.I.U.). Acestea implică

introducerea în uter a unui corp străin care posedă o anumită

putere spermicidă şi împiedică în plus o eventuală nidaţie

a oului din cauza alterării microscopice a mucoasei uterine

pe care o provoacă.

• Steriletele cu cupru au o durată de acţiune de 4 până la

5 ani şi indicele lui Pearl este cuprins între 0,3 şi 2.

Implantarea unui sterilet nu se poate face decât în mediu