119 Cistită

poate fi provocată de o boală virală (hepatitele B, C şi D),

autoimună (ciroza biliară primitivă, hepatita cronică

autoimună), metabolică (hemocromatoza, boala lui Wilson,

fructozemia, galactozemia, tirozinemia, mucoviscidioza

etc); unele ciroze sunt încă cu cauze necunoscute.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Evoluţia clinică a unei ciroze trece

prin mai multe etape. La început, boala este total asimptomatică.

După un tip variabil apar primele tulburări: astenie

(slăbiciune generalizată), pierdere în greutate, ascită

(efuziune lichidiană în interiorul peritoneului), hemoragii

digestive consecutive unei hipertensiuni portale (creşterea

presiunii sangvine în vena care conduce circulaţia intestinală

şi splenică spre ficat) cu risc de ruptură a varicelor esofagiene.

într-un stadiu avansat, insuficienţa hepatocelulară se

traduce printr-un icter, prin hemoragii difuze, printr-o

encefalopatie (somnolenţă, comă). Ciroticii sunt deosebit

de sensibili la infecţii: tuberculoză, infecţii respiratorii şi

urinare, infecţie a lichidului de ascită. în stadiul terminal

apare o insuficienţă renală gravă. Când ciroza evoluează

pe parcursul câtorva ani, ficatul poate deveni sediul unui

hepatocarcinom (tumoră malignă dezvoltată plecând de la

celulele hepatice).

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul de ciroză

nu poate fi clar stabilit decât pe baza unei biopsii hepatice,

transcutanate sau chirurgicale.

Tratamentul, complex, vizează, în principal, prevenirea

sau încetinirea constituirii fibrozci, ciroza fiind ireversibilă

o dată instalată. Totuşi, procesul cirotic poate fi încetinit

prin suprimarea imediată şi completă a oricărei băuturi

alcoolizate. Prevenirea şi tratamentul principalelor complicaţii

(tratamentul infecţiilor; a hipertensiunii portale, prin

derivaţia chirurgicală a vaselor bolnave; a ascitei, prin

administrarea de diuretice şi prin reducerea aportului de

sare) au permis prelungirea considerabilă a vieţii ciroticilor,

dar pacienţii riscă atunci să contracteze un hepatocarcinom.

în acest caz, este uneori posibil să se realizeze ablaţia

chirurgicală a tumorii. Transplantul hepatic constituie singurul

tratament radical al cirozei. El nu este aplicabil decât

unui număr limitat de cazuri, la pacienţii destul de tineri

şi în absenţa complicaţiilor vasculare grave.

CISTALGIE. Durere de vezică.

CISTECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a întregii vezici

sau a unei părţi din ea.

Cistectomia este una din modalităţile de tratament al

tumorilor vezicale. Există două tipuri de cistectomie.după

numărul şi situarea tumorilor de îndepărtat.

Cistectomia parţială permite conservarea unei micţiuni

normale pe căi naturale. Ea este indicată pentru tumorile

vezicale unice situate pe o parte mobilă a peretelui vezicii.

Capacitatea vezicii este adesea redusă după intervenţie, dar

o capacitate normală este recuperată în câteva luni.

Cistectomia totală este asociată adesea, la bărbat, cu

ablaţia prostatei (prostatocistectomie) şi, la femeie, cu cea

a uterului şi a uretrei (pelvectomie anterioară). Această

intervenţie este practicată în cazul unui cancer întins al

vezicii. Operatul nu va mai putea să urineze pe căi naturale,

trebuind să fie realizată o derivaţie.

CISTICERCOZĂ. Boală parazitară provocată prin

infestarea cu cisticerci, larvele teniei porcului.

Cisticercoza se întâlneşte mai ales în Madagascar, în

America Latină, în Reunion şi în unele ţări din Asia şi

Europa (Portugalia).

Boala se contractează prin ingerarea de alimente crude

sau prost spălate pe care se găsesc ouă de tenie. Oul

eclozează în stomac, apoi embrionul de tenie ajunge în

muşchi, derm şi mai ales la ochi sau în creier şi se închistează,

provocând apariţia unei mici tumori de mărimea unui

bob de orez, larva cisticercului.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Localizarea în creier provoacă

crize de epilepsie, dureri de cap, convulsii şi vome repetate.

Localizarea în globul ocular poate antrena o cecitate.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe localizarea larvelor închistate fie prin radiografie sau

scanografie cerebrală, fie prin biopsie. Tratamentul constă

în administrarea de praziquantel pe cale orală. Chistul

trebuie uneori să fie scos pe cale chirurgicală.

CISTINOZĂ. Boală cauzată de o tulburare a metabolismului

cisteinei, acid aminat care se depune în unele

ţesuturi (ochi, rinichi, îndeosebi).

CISTINURIE. Boală congenitală caracterizată printr-o

excreţie urinară anormal de ridicată a cistinei şi altor acizi

aminaţi dibazici (lizina, arginina, ornitina).

CISTITĂ. Inflamaţie acută sau cronică a mucoasei

vezicale.

O cistită este cel mai des mărturia unei infectări cu

germeni patogeni, bacili (Escherichia coli |colibaciloză|

Proteus mirabilis) sau, mai rar, cu o ciupercă (Candida

albicans). Ea este mult mai frecventă la diabetici, la femeile

tinere în perioada de activitate sexuală şi la femeile

însărcinate (cistita putând cauza contracţii uterine cu pericolul

unei naşteri premature). Ea este adesea legată de o

boală care stânjeneşte eliminarea vezicală a urinii (îngustare

sau diverticul al uretrei, calculii vezicali, tumoră vezicală)

sau din cauza unor bride himenale care antrenează, în timpul

actului sexual, o inoculare în uretră şi în vezică a unor

germeni prezenţi în vagin. La bărbat, ea poate fi cauzată

de un obstacol prostatic (adenom).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cistita se manifestă adesea brutal

printr-o durere suprapubiană, dureri la micţiune, micţiuni

frecvente şi nevoia imperioasă de a elimina doar câteva

picături de urină. Această tulburare este semnul prezenţei

CISTOCEL 120

puroiului (piurie), rău mirositor şi care conţine adesea sânge

(cistita hematurică). Temperatura rămâne normală, apariţia

unei febre semnalând trecerea spre o infecţie mai evoluată

a căilor urinare.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe ansamblul acestor semne. Germenii în cauză sunt identificaţi

printr-un examen citobacteriologic al urinii (E.C.B.U.),

iar printr-o antibiogramă se testează sensibilitatea la antibioticele

uzuale.

Cistita este tratată prin administrarea de antibiotice cu

bună eliminare urinară. La 48 ore după încheierea tratamentului

se face un control al sterilităţii urinii. Recent, a

fost încercat un tratament „monodoză" (o singură priză de

antibiotic).

PREVENIRE. Tratarea cauzei favorizante este, de obicei,

suficientă pentru a preveni noi accese de cistita. în numeroase

cazuri totuşi nu poate fi pusă în evidenţă nici o cauză.

Recidiva este atunci frecventă şi prevenirea se bazează pe

respectarea regulilor igienice şi dietetice: consumul de lichide

(mai mult de doi litri pe zi), micţiunile frecvente, igiena

perfectă genitală şi perineală, tratarea eventualelor constipaţii.

CISTOCEL. Coborârea vezicii în vagin.

Un cistocel survine mai ales la femeile care au mai mulţi

copii, ca urmare a naşterilor sau, mai des, după menopauză.

Cistocelul este tratat prin reeducarea perineului, cu scopul

de a-i întări muşchii, sau printr-o intervenţie chirurgicală

numită cistopexie, care urmăreşte reamplasarea vezicii în

cavitatea pelviană.

CISTOGRAFIE. Examen radiologie care studiază starea

şi funcţionarea vezicii.

INDICAŢII. Cistografia permite să fie observate contururile

vezicii, capacitatea sa de evacuare şi starea uretrei. Ea se

adresează în mod deosebit bărbaţilor, la care afecţiunile

prostatei legate de vârstă (adenomul de prostată) pot provoca

o întârziere şi o dificultate la urinat, precum şi o evacuare

incompletă a vezicii. Ea permite,de asemenea, să se localizeze

tumorile, polipii vezicali şi calculii şi să se deceleze

prezenţa unui reflux vezico-uretral (refluxul urinii către

rinichi în cursul micţiunii).

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Cistografia necesită opacifierea

vezicii, lucru realizabil în două modalităţi.

• în timpul cistografiei prin urografie inlravenoasă,

opacifierea se obţine indirect, produsul de contrast, injectat

pe cale venoasă, fiind eliminat prin rinichi în urină şi

opacifiind astfel căile urinare. Clişeele vezicii sunt realizate

înainte, în timpul şi după micţiune, permiţând evaluarea

stării uretrei şi punerea în evidenţă a eventualului reziduu

vezical postmicţional. Această tehnică nu permite observarea

refluxului vezico-uretral.

• în timpul cistografiei pe cale retrogradă sau suprapubiană,

produsul de contrast, diluat în ser fiziologic, este

injectat direct în vezică printr-o sondă introdusă prin peretele

suprapubian (cateterism suprapubian sub anestezie locală)

sau în uretră; această tehnică necesită o asepsie riguroasă,

iar un scurt tratament cu antibiotice poate fi prescris pentru

a preveni orice risc infecţios. Mai multe clişee sunt realizate

în timp ce vezica se umple, apoi în timpul micţiunii şi după

aceea.

EFECTE SECUNDARE. Spre deosebire de cistografia

retrogradă, în care produsul iodat nu trece în sânge, cistografia

prin urografie intravenoasă poate antrena o reacţie

de intoleranţă la iod; aceasta este evitată printr-un tratament

antialergic prescris preventiv pacienţilor sensibili.

CISTOMANOMETRIE. Examen care permite măsurarea

presiunilor în vezică pe măsură ce aceasta se umple.

Cistomanometria este practicată cu ajutorul unei mici

sonde dotată cu captoare, introdusă în vezică după o uşoară

anestezie locală la bărbat (introducerea fiind mai neplăcută

la bărbat). Vezica este umplută cu apă şi presiunile înregistrate

sunt reprezentate grafic.

Astfel se pot studia tulburările vezicale funcţionale de

origine neurologică şi incontinentele urinare de efort.

CISTOPLASTIE. Intervenţie chirurgicală care urmăreşte

înlocuirea în totalitate a vezicii sau a unei părţi din

ea după o cistectomie.

CISTOSCOPIE. Examen endoscopic al vezicii.

INDICAŢII. Cistoscopia are scopuri diagnostice şi

terapeutice: observarea mucoasei vezicale, a orificiilor

ureterale, a colului vezical şi a uretrei, efectuarea de prelevări

dintr-o leziune suspectă, introducerea unei sonde

ureterale, ghidată până în rinichi pentru a căuta, de exemplu,

originea unei sângerări sau a celulelor tumorale; şi, de

asemenea, realizarea unor radiografii ale căilor renale prin

injectarea printr-o sondă ureterală, a produselor radioopace,

tratarea unor tumori vezicale prin rezecţia electrică sau cu

laser, distrugerea sau extragerea unor calculi vezicali.

DESFĂŞURARE. Cistoscopia, în scop diagnostic, nu necesită

spitalizare şi se practică cel mai des fără anestezie la

femei şi sub anestezie locală, prin aplicarea unui gel, la

bărbaţi. Cistoscopia, în scop terapeutic, se desfăşoară în

blocul operator, sub anestezie generală sau peridurală.

Examenul este practicat cu ajutorul unui cistoscop, un

tub rigid sau suplu dotat cu un sistem optic, care se introduce

în uretră. Cistoscopia de tip suplu permite o explorare

vezicală atraumatică şi nedureroasă la bărbaţi.

CISTOSTOMIE. Tehnică chirurgicală constând în

deschiderea vezicii direct la nivelul pielii.

Cistostomia poate fi temporară sau definitivă. Destinată

să permită evacuarea urinei atunci când acest lucru nu este

posibil pe căile urinare joase naturale, ea este practicată

deasupra pubisului.

121

CITAFEREZĂ. Prelevare sangvină selectivă a unui

singur tip de elemente celulare, celelalte elemente fiind

reintroduse donatorului.

Elementele prelevate pot fi plachete (trombafereză),

globule albe (leucafereză), limfocite (limfafereză), globule

roşii (eritrofereză).

Citafereza, utilizată în terapeutică pentru îndepărtarea

celulelor în exces la un bolnav în timpul leucemiilor sau

trombocitemiilor (exces al nivelului de trombocite), este mai

des practicată la un donator sănătos pentru a realiza rezerve

de produse specifice care pot fi transfuzate apoi bolnavilor.

CITOCROM. Proteină indispensabilă producerii de

energie de către celule.

CITODIAGNOSTIC. Metodă de diagnostic bazată pe

studiul microscopic al celulelor prelevate din organism, fie

prin puncţie (sânge, măduvă osoasă), fie prin radare

(exsudate, produse de descuamare).

CITOKINĂ. Moleculă secretată de către limfocite (globule

albe care intervin în imunitatea celulară) şi de către

macrofage (celulele de apărare a organismului cu misiunea

de a absorbi particulele străine) şi implicată în dezvoltarea

şi reglarea răspunsurilor imunitare.

Citokinele sunt pepude, mici proteine constituite din

aminoacizi, care acţionează asupra celulelor de tipuri variate

posedând receptori proprii fiecăruia dintre ele. Unele citokine

au primit denumirea după funcţia lor principală (interferam,

factor necrozant al tumorilor); altele poartă un nume

generic, interleukină, urmat de un număr (de la 1 la 18).

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Producţia industrială de

citokine, după donarea genelor lor, a permis deja utilizarea

lor în tratamentul cancerelor şi al bolilor sistemului imunitar.

CITOLOGIE. Studiu al caracterelor morfologice şi

funcţionale ale celulelor.

Citologia recurge, în principal, la examenul microscopic

al celulelor.

CITOMEGALOVIRUS. Virus A.D.N. din familia

Herpesviridae (herpes virus).

Citomegalovirusul este transmis prin contactul cu saliva

şi urina contaminate şi prin globulele albe (transfuzie).

O dată pătruns în organism, citomegalovirusul se stabileşte

în limfocite şi rămâne pentru toată viaţa.

Citomegalovirusul este responsabil de infecţii

congenitale (boala incluziilor citomegalice) şi, la orice

vârstă, de infecţii latente care, frecvent, nu dau nici un

simptom, sau se traduc printr-o febră prelungită cu mononucleoză

sangvină, eventual asociată cu o hepatită, o

pneumopatie sau o encefalită. Infecţia poate, de asemenea,

să declanşeze o formă deosebit de gravă de retinită, aproape

exclusiv observată la subiecţii atinşi de SIDA sau imunodeprimaţi.

CIUMĂ

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se face prin

imunofluorescenţă (cercetare în sânge a anticorpilor făcuţi

să devină fluorescenţi pentru a fi vizualizaţi), prin

cultivarea sângelui, urinei sau secreţiilor, sau prin examen

serologic. Tratamentul antiviral, la nevoie pe cale locală

în atingerile oculare, este preconizat în caz de leziuni

constituite la subiectul imunodeprimat.

CITOPATOLOGIE. Studiu al modificărilor morfologice

ale celulelor, provocate de către boli.

CITOPLASMĂ. Totalitate a elementelor care se află în

interiorul celulei, cu excepţia nucleului.

CITOPUNCŢIE. Tehnică constând în prelevarea, cu

ajutorul unui ac fin, de celule dintr-o leziune situată în

profunzime în vederea unui diagnostic citologic. SINONIM:

filologie prin puncţie.

INDICAŢII. Deşi toate organele sunt accesibile unei

citopuncţii, terenurile privilegiate de aplicare a acesteia sunt

chisturile ovariene lichidiene (pe care citopuncţia permite,

de altfel, să le trateze prin vidanjarea chistului) şi tumorile

(îndeosebi cele ale sânului).

DESFĂŞURARE. Puncţia este ghidată prin palpare sau,

pentru organele profunde (plămân, ficat, pancreas), prin

tehnicile de imagerie medicală (radiologie, ecografie,

scanografie). Dacă inocuitatea şi simplicitatea realizării

citopuncţiei au făcut din ea o tehnică de explorare de un

foarte mare interes, ea nu permite totuşi, spre deosebire de

biopsie, să stabilească un diagnostic clar.

CIUMA. Boală infecţioasă şi contagioasă gravă cauzată

de o bacterie, bacilul lui Yersin sau Yersiniapestis. SINONIM:

pesta.

încă sunt observate cazuri izolate şi puţine în Noul

Mexic (sudul SUA), în Mexic, în India, în Turkestan etc.

Rezervorul de bacili este şobolanul, sau, în Asia Centrală,

merionul (un rozător sălbatic). Boala se transmite între

animale şi de la animal la om prin intermediul puricilor.

Omul poate, de altfel, să contracteze boala într-o formă

deosebită de ciumă (pesta pulmonară), prin inhalarea de

picături de salivă provenind de la un subiect infectat.

S1MPTOME ŞI SEMNE

• Ciuma bubonică se contractează prin înţepătura puricelui.

Ea se traduce printr-o febră ridicată, prin frisoane şi prin

dureri difuze, urmate de o importantă umflare a ganglionilor

limfatici, în particular a celor inghinali, şi prin supurarea

lor (bubon pestos).

• Ciuma Sau pesta pulmonara generează o febră ridicată

şi o pneumopatie acută asfixiantă, cu expectoraţii abundente

şi sangvinolente.

CIUPERCI 122

• Forma seplicemică pură survine direct după contaminare

sau după apariţia buboanelor pestoase. Ea se traduce printr-o

febră ridicată, prin frisoane, printr-un delir şi o stare de

prostraţie; evoluţia este rapidă, fatală în absenţa tratamentului.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Antibioticele (streptomicina)

tratează deosebit de eficace ciuma. Riscurile de

extindere epidemică sunt aproape nule dacă supravegherea

sanitară şi măsurile oficiale sunt respectate.

Ciuma este o boală cu declarare obligatorie. Autorităţile

cer izolarea bolnavului (reglementare sanitară internaţională).

Există un vaccin recomandat profesiunilor de risc

(tehnicienii din laboratoarele care manipulează bacilul,

muncitorii agricoli din zonele afectate de această boală).

CIUPERCI. Organisme vii ce posedă un nucleu celular

tipic. Lipsite de clorofilă, ele trăiesc pe seama materiilor

organice (fie saprofite pe materialele inerte, fie parazite la

om, animale şi plante). Ele se hrănesc prin absorbţia realizată

de-a curmezişul peretelui celular.

Există mai bine de 10(1 (KK) specii de ciuperci. Unele

sunt microscopice (levuri, mucegaiuri etc), altele posedă

carpofori, acestea fiind „ciuperci" în adevăratul sens al

cuvântului.

Unele ciuperci sunt utile şi joacă un rol în industriile

de fermentaţie (bere, vin, pâine), în prepararea brânzeturilor,

în procesarea de enzime etc. în domeniul medical, interesul

lor rezidă în prepararea de antibiotice, de estrogeni, de

anabolizante. Alte ciuperci sunt vătămătoare, parazitează

plantele, alterează alimentele după recoltare, deteriorează

materialele.

O serie de ciuperci, care cresc spontan în natură sau care

sunt cultivate, constituie excelente materii comestibile;

conţinând până la 90% apă, ele sunt concomitent bogate

în glucide, în proteine, în săruri minerale şi în vitamine.

Altele sunt otrăvitoare şi provoacă intoxicaţii grave, uneori

mortale. Unele specii, conţinând psilocibină, au

proprietăţi halucinogene.

Ciupercile sunt implicate în trei tipuri de boală: micoze

(infecţia unui ţesut viu), alergii (reacţia unui individ legată

de inhalarea sporilor la contactul cu o ciupercă), micotoxicozele

(intoxicaţii rezultând din ingerarea metaboliţilor

fungici toxici).