101 Carie

genitale şi urinare, pe toate glandele anexate acestor ţesuturi

(sân, ficat, pancreas, rinichi, prostata) şi pe glandele

endocrine (tiroidă, suprarenală). Gravitatea lor depinde de

sediul tumorii (carcinomul pielii are,în general,o evoluţie

favorabilă) şi de aspectul său microscopic, adică de

capacitatea acesteia de a reproduce mai mult sau mai puţin

fidel ţesutul în care ea se dezvoltă.

CARDIOLOGIE. Studiu al funcţionării cordului şi, în

particular, al bolilor care ating cordul şi vasele sangvine.

CARDIOMEGALIE. Creşterea în volum a inimii.

CAUZE. Ele sunt de trei tipuri.

• Dilatarea uneia sau mai multor cavităţi cardiace poate

rezulta dintr-o proastă funcţionare valvulară, dintr-un defect

de irigare a muşchiului cardiac (cardiopatie ischemică), sau

dintr-o boală chiar a muşchiului cardiac.

• Hipertrofia miocardica (îngroşarea muşchiului cardiac

la nivelul unuia sau ambelor ventricule) poate fi consecutivă

prezenţei unui obstacol al ejecţiei sangvine a inimii (hipertensiune

arterială, îngustarea severă a valvulei aortice) sau

existenţii unei boli a muşchiului cardiac însuşi; atunci se

vorbeşte de o cardiopatie hipertrofică.

• Efuziunile pericardice sunt responsabile de o lărgire a

profilului cardiac, vizibilă la radiografie şi ecografie, urmare

a acumulării de lichid în interiorul pericardului (învelişul

inimii). Acest lichid este de tip serofibrinos, serohematic

sau doar din sânge, în funcţie de cauza sa.

Tratamentul unei cardiomegalii este cel al cauzei sale,

atunci când ea este curabilă.

CARDIOMIOPATIE. -> MIOCARDIOPATIE.

CARDIOPATIE. Orice boală de inimă, indiferent de

originea ei.

CARDIOSTIMULARE. Metodă de tratament a unor

tulburări de ritm cardiac prin şoc electric extern. SINONIM:

defibrilare.

CARDIOTONIC. Medicament care creşte forţa de contracţie

a inimii. SINONIM: tonicardiac.

Medicamentele cardiotonice sunt indicate în caz de

insuficienţă cardiacă şi pentru a trata unele tulburări ale

ritmului (accelerare, încetinire). Ele sunt prescrise Fie pe

cale injectabilă în caz de urgenţă, între care şocul cardiogenic

şi stopul cardiocirculator, fie pe cale orală pe termen

lung (modul obişnuit de administrare a medicamentelor

digitalice).

Fiecare produs are propriile lui efecte nedorite, dar toate

au un risc comun: apariţia tulburărilor de ritm cardiac,

uneori grave (accelerarea sau încetinirea prea intense).

CARENŢĂ AFECTIVĂ. Absenţă sau insuficienţă a

schimburilor afective esenţiale dezvoltării şi echilibrului

afectiv al unui subiect.

Privarea prelungită de contactul cu mama sau un substitut

matern antrenează la sugar o inhibiţie anxioasă, un

dezinteres pentru lumea exterioară (depresiune anaclitică)

care sunt însoţite de anorexie, insomnie, agitaţie, întârziere

psihomotorie şi tulburări psihosomatice. Este ceea ce se

numeşte sindromul de spitalism. Dacă această carenţă se

prelungeşte dincolo de 3-4 luni, copilul riscă să sufere

afectări psihice şi fizice ireversibile.

La adult, situaţiile ca doliul, infirmitatea, emigrarea etc.

pot amplifica unele tendinţe la paranoia, la introvertire sau

la tulburări de caracter care închid individul în singurătate

şi riscă, în semn de reacţie, să declanşeze tulburări psihiatrice

acute. La subiectul în vârstă, lipsa de schimburi

afective precipită adesea procesul de senilizare şi chiar poate

declanşa reacţii de prăbuşire, mergând până la sinucidere.

CARENŢĂ ALIMENTARĂ. Absenţă sau insuficienţă

a unor alimente indispensabile echilibrului şi dezvoltării

fizice a subiectului.

O carenţă alimentară poate fi globală sau selectivă şi

poate să se refere la nutrimente, acţionând în foarte mici

doze, ca sărurile minerale, oligoelementele, acizii aminaţi

sau vitaminele. Ea poate fi legată de un defect de aport, de

un regim dezechilibrat sau de o incapacitate a organismului

de a utiliza nutrimentele sus-menţionate. Afecţiunile organice

care însoţesc anorexia (cancerul, hepatita, tuberculoza)

au, de asemenea, drept consecinţă carenţele de diferite grade

de gravitate.

Efectele unei carenţe alimentare sunt cu atât mai

dezastruoase cu cât survin mai precoce. La embrion, făt sau

sugar, carenţa alimentară împiedică diviziunea celulară. Un

copil care a suferit o carenţă alimentară înainte de naşterea

sa şi în cursul primului său an de viaţă riscă să prezinte

debilităţi ale sistemului nervos central şi atunci răul este

ireversibil. în schimb, o carenţă alimentară care afectează

un copil mai mare de un an nu are decât efecte temporare,

deoarece acesta poate fi restabilit în urma unei alimentaţii

CARIE. Boală ce distruge structurile dintelui, evoluând

de la periferie (smalţ) spre centrul dintelui (pulpa dentară).

FRECVENŢA. în prezent, în regiunea pariziană, de

exemplu, un adolescent de 12 ani prezintă în medie 4 carii.

Această incidenţă este probabil consecinţa abundenţei crescânde

a alimentaţiei cu glucide.

CAUZE. O carie este cauzată de acţiunea combinată a trei

factori: placa dentară (substanţa care se formează pe dinţi,

compusă din resturile alimentare, din mucusul salivar şi din

bacterii), terenul (constituţia dintelui, ereditatea) şi alimentaţia.

Bacteriile plăcii dentare asimilează zaharurile

rapide, proliferează şi secretă un acid care atacă dinţii şi

antrenează formarea unei cavităţi.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Caria se instalează de preferinţă

în zonele neregulate, dificil de curăţat. Ea începe prin a ataca

smalţul, creând o cavitate. La început nedureroasă, ea

CARIOTIP 102

progresează în ţesutul calcificat care acoperă pulpa (dentina),

mărind cavitatea şi permiţând bacteriilor să invadeze

pulpa dezgolită din centrul dintelui. Dintele devine atunci

sensibil la contactul cu frigul şi cu căldura, apoi la cel cu

zaharurile. Netratată, caria antrenează distrugerea dintelui

şi infectarea osului subiacent prin pătrunderea microbilor.

PREVENIRE. Prevenirea trebuie să acţioneze asupra celor

trei cauze ale cariei: placa bacteriană trebuie să fie eliminată

zilnic printr-un periaj minuţios completat cu trecerea printre

dinţi a aţei dentare. O alimentaţie echilibrată, săracă în

zaharuri rapide (pe care le putem înlocui prin zaharuri de

substituţie) este, de asemenea, eficace. în particular, nu

trebuie încurajaţi copiii să mănânce dulciuri, nici să li se

ofere acestea înainte de culcare. în sfârşit, este posibil să

se intervină de o manieră precoce asupra constituţiei dintelui

întărindu-i smalţul prin administrarea de fluor (în apă, în

sare sau în comprimate) în cursul primilor doisprezece ani

de viaţă. în plus, se impune o supraveghere regulată (aproximativ

anual) prin consultarea unui dentist.

CARIOTIP. Totalitatea cromozomilor unei celule sau ai

unui individ, specifică unei anumite specii. SINONIM: complement

cromozomic.

Prin extensie, termenul cariotip desemnează reprezentarea

fotografică a cromozomilor unei celule.

în medicină, examenul cariotipului permite punerea în

evidenţă a aberaţiilor cromozomiale (anomalii privind

numărul sau structura cromozomilor). Astfel, în trisomia

21 (mongolism),cariotipul evidenţiază 3 cromozomi 21 (de

unde şi numele bolii) în loc de 2 cromozomi.

CARL SMITH (boală a lui). Boală acută a copilului,

probabil de origine virală, care se traduce printr-o hiperlimfocitoză

(creşterea marcată a numărului de limfocite, un

tip de globule albe, din sânge).

Boala se caracterizează printr-o rinofaringită febrilă cu

diaree, asociată uneori cu o erupţie cutanată sau cu o

meningită limfocitară, foarte rar cu adenopatii (creşterea

în volum a ganglionilor) şi cu o splenomegalie (creşterea

în mărime a splinei). Evoluţia este scurtă, benignă şi nu

necesită nici un tratament.

CARNE. Aliment furnizat de carnea şi viscerele de

mamifere şi păsări.

Carnea este un aliment de mare interes dietetic, în special

datorită conţinutului său bogat în proteine de bună valoare

nutriţională (de la 18 la 20 grame în medie pe 100 grame

carne), în fier (prezent sub forme deosebit de bine asimilabile

de către organism), în zinc şi alte minerale ca vitaminele,

în principal cele ale grupului B. Valoarea sa

energetică, variind după speciile animale şi după bucată,

depinde în mare parte de conţinutul său în lipide: de la 110

(cal, vacă slabă, pui, bibilică) până la 500 kilocalorii

(mezeluri) pentru 100 grame produs, cu un conţinut în lipide

care poate varia de la 2 la 47%.

Contrar unei opinii răspândite, „carnea albă" (pui, bibilică,

viţel, iepure de casă etc.) este tot atât de bogată în

proteine ca şi carnea „roşie" (cal, vacă etc). Astfel, valoarea

nutriţională a cărnii de pasăre este apropiată de cea a altor

cărnuri: ea aduce între 110 (pui, bibilică, porumbel) şi 230

(raţă, gâscă) kilocalorii pentru 100 grame carne şi furnizează

între 17,5 şi 23 grame de proteine şi între 2,5 şi 18 grame

de lipide; aceste lipide sunt, în principal, localizate în pielea

animalului şi sunt compuse în cea mai mare parte din acizi

graşi mononesaturaţi, care au un efect favorabil asupra HDL

colesterolului supranumit şi „colesterol bun".

CARNITINĂ. Acid aminat al cărui deficit poate provoca

o miopatie (boală gravă a muşchilor).

CAROTEN. Pigment portocaliu, liposolubil, precursor

al vitaminei A, prezent în morcovi, roşii, unele legume verzi,

în fructe, în laptele integral şi în unt.

Un consum excesiv de alimente bogate în beta-caroten

provoacă o îngălbenire a pielii. Această coloraţie dispare

rapid de îndată ce se suprimă excesul de aport alimentar

în beta-caroten. Beta-carotenul protejează pielea faţă de

soare prin stimularea sintezei melaninei.

CAROTIDĂ (arteră). Arteră a gâtului şi a capului.

Există două carotide primitive, una dreaptă, alta stângă.

Cele două vase merg de o parte şi de alta a traheei de la

baza gâtului până la înălţimea larginelui, unde se divid

fiecare în două ramuri principale, carotida internă şi carotida

externă.

FIZIOLOGIE. Carotidele au două zone sensibile, de fiecare

parte a gâtului; sinusul carotidian, care intervine în reglarea

tensiunii arteriale, şi corpusculul carotidian, sau glomusul

carotidian, care joacă un rol important în reglarea saturării

în oxigen a sângelui şi în funcţionarea respiraţiei.

PATOLOGIE. întreruperea tranzitorie a circulaţiei într-o

arteră carotidă poate provoca un accident ischemic

tranzitoriu (A.I.T.). Ocluzia uneia dintre aceste artere poate

antrena un accident vascular cerebral (A.V.C.).

CARP. Totalitate a oaselor şi articulaţiilor situate între

mână şi antebraţ, formând osatura încheieturii mâinii.

CARTILAGIU. Ţesut conjunctiv care constituie scheletul

la embrion; la adult se întâlneşte în cantitate mică, îndeosebi

la nivelul suprafeţelor osoase ale unor articulaţii.

Cartilagiul (cartilajul), o lamelă albă, netedă şi lucioasă,

suplă, rezistentă şi elastică, este format din celule, condriocitele,

care asigură reînnoirea lui, fibre de colagen şi

substanţa de bază, constituită mai ales din proteoglicani

(molecule mari spongioase).

PATOLOGIE. Unele boli infectioase, tumorale, inflamatorii

(artrita) sau degenerative (artroza), sau bolile osoase ca

osteocondrita sau condrocalcinoza provoacă o alterare a

cartilagiului.

103 CATETERISMUL CADRIAC

CASTRARE. Ablaţie chirurgicală a testiculelor (orhidectomie

bilaterală) sau a ovarelor (ovariectomie bilaterală).

Castrarea face parte din tratamentul unor cancere genitale

(de ovare). Ea mai este practicată şi pentru reducerea

nivelurilor sangvine de hormoni, estrogeni sau testosteronul,

care stimulează dezvoltarea cancerelor hormonodependente

de sân şi de prostată. Această intervenţie trebuie să fie

deosebită de ablaţia unilaterală a testiculului sau a ovarului,

practicată pentru tratarea tumorilor acestor organe şi nu

antrenează nici una dintre consecinţele castrării.

CAŞEXIE. Stare de slăbiciune profundă a organismului,

legată de o denutriţie foarte importantă.

Caşexia în sine nu este o afecţiune, ci un simptom ale

cărui cauze sunt diverse. Ea poate constitui consecinţa unei

anorexii (diminuarea sau pierderea totală a poftei de

mâncare).

CATALEPSIE. Stare fizică tranzitorie caracterizată

printr-o rigiditate a muşchilor feţei, trunchiului şi membrelor,

care rămân încremeniţi în atitudinea de origine.

CATAPLEXIE. Dispariţie bruscă a tonusului muscular,

antrenând cel mai des căderea subiectului.

Cataplexia survine cu ocazia unor emoţii puternice,

agreabile sau neplăcute, şi durează, în general, de la câteva

secunde până la câteva minute. Ea rezultă din declanşarea

intempestivă a mecanismelor somnului.

Un tratament psihostimulant permite prevenirea acestui

risc la cei care prezintă această manifestare.

CATAR. Inflamaţie acută sau cronică a unei mucoase, mai

ales din căile aeriene superioare (nas, faringe), cu hipersecreţia

nepurulentă a acestor glande.

CATARACTĂ. Opacifiere parţială sau totală a cristalinului,

consecutivă alterării metabolismului fibrelor cristaliniene

şi responsabilă de o scădere progresivă a vederii.

DIFERITE TIPURI DE CATARACTĂ

• Cataracta subiectului în vârsta este cea mai frecventă.

începând de la 65 de ani, orice individ poate prezenta un

început de cataractă, care se accentuează cu vârsta. Cauzele

nu sunt încă exact cunoscute.

• Cataracta adultului poate fi de origine traumatică. Ea mai

poate rezulta şi dintr-o boală generală (diabet, cel mai des),

din tulburări de metabolism fosfocalcic (hipoparatiroidie,

tetanie), din unele afecţiuni neurologice sau dermatologice,

precum şi din unele tratamente prelungite cu corticosteroizi.

• Cataracta copilului are o origine uneori dificil de stabilit.

Ea poate fi congenitală, cauzată de o boală infecţioasă

contractată de mamă în timpul sarcinii şi transmisă embrionului

(rubeolă), sau, mai rar, poate fi consecinţa unei boli

metabolice, precum galactozemia congenitală, sau poate

însoţi o trisomie 21 (mongolism).

S1MPTOME Şl SEMNE. O cataractă se traduce printr-o

scădere progresivă a acuităţii vizuale, întinzându-se uneori

pe mai mulţi ani. O senzaţie de ceaţă este frecventă, precum

şi de orbiri de scurtă durată rezultat al difracţiei razelor

luminoase într-un mediu care se opacifiază.

TRATAMENT. Pot fi instilate colirele destinate încetinirii

evoluţiei unei cataracte. Totuşi, tratamentul propriu-zis al

cataractei este cel chirurgical: extragerea cristalinului cu

implantarea, sau nu, a unui cristalin artificial.

• La adult, înlocuirea cristalinului bolnav printr-un cristalin

artificial (implant) a devenit practic sistematică (cu

excepţia subiecţilor foarte miopi), toleranţa pe lung termen

fiind foarte bună.

• La copil, utilizarea de cristaline artificiale rămâne o

problemă controversată, deoarece se cunoaşte prea puţin

despre toleranţa pe termen lung. De aceea, punerea unui

implant este adesea evitată: corecţia este făcută atunci prin

lentile de contact sau prin ochelari corectori dacă afecţiunea

este bilaterală.

CATETER. Tub din material plastic, de calibru milimetric

şi de lungime variabilă.

CATETERISM. Introducere a unui catater (tub din

material plastic, de calibru milimetric) într-un vas sangvin

sau într-un canal natural în scopuri diagnostice sau

terapeutice.

Cateterismul este utilizat în special cu intenţia de a

realiza o radiografie, după injectarea unui produs de contrast,

pentru a vizualiza cavităţile organismului; pentru a

explora şi a dilata, cu ajutorul unui cateter cu balonaş,

îngustările vasculare şi cardiace; pentru a măsura debitele

şi presiunile sângelui în diferitele vase; pentru a introduce

local substanţe medicamentoase sau pentru a evacua un

lichid.

CATETERISMUL CARDIAC. Constă în introducerea

în cavitatea unui vas sangvin a unui cateter, care este făcut

să alunece până în cavităţile inimii pentru a-i explora

funcţionarea.

Cateterismul cardiac permite diagnosticarea unei boli

cardiace, evaluarea gravităţii sale şi aprecierea răsunetului

ei, dacă este vorba de o boală congenitală sau dobândită.

TEHNICĂ. Cateterismul cardiac este realizat sub control

radioscopic şi necesită o spitalizare de 48 până la 72 de ore.

Se practică o anestezie locală şi o mică incizie la punctul

de introducere a cateterului, în general la plică inghinală.

Cateterul este introdus într-o venă pentru explorarea

cavităţilor drepte ale inimii, şi într-o arteră pentru cea a

cavităţilor stângi; apoi cateterul este împins până în inimă

prin vas.

Examenul durează între 30 de minute şi o oră şi 30 de

minute.

CATGUT

COMPLICAŢII. Rare,complicaţiile pot fi mecanice: hemoragia

la punctul de puncţionare sau, excepţional, tromhoza

vasculară; ele pot fi şi infecţioase sau chiar să antreneze

tulburări ale ritmului: declanşarea de extrasistole izolate sau

în salve, adesea tranzitorii şi fără consecinţe grave, în timpul

trecerii sondei în cavităţile cardiace. Riscul de accident fatal,

extrem de mic, nu este legat, în general, de examenul în

sine, ci de gravitatea bolii care a motivat practicarea cateterismului

cardiac.

CATGUT. Firrezorbabil, obţinut prin folosirea ca materie

primă a ţesutului conjunctiv al intestinului subţire de oaie.

CAUTERIZARE. Distrugere a unui ţesut cu scopul de

a suprima o leziune, de a opri o sângerare sau de a face să

regreseze înmugurirea exuberantă a unei cicatrici.

Cauterizarea este cel mai des localizată şi superficială,

practicată pe piele sau pe o mucoasă. Principalele metode

de cauterizare sunt electrocoagularea, prin trecerea unui

curent electric prin bisturiul electric, distrugerea cu laser,

crioterapia (tratamentul prin frig). Uneori se recurge la

aplicarea unei substanţe caustice.

CAUZALGIE. Durere intensă şi prelungită cauzată de

lezarea unui nerv.

CAVĂ (venă). Vas care aduce sângele albastru (sărac în

oxigen şi încărcat cu gaz carbonic) spre partea dreaptă a

inimii.

Venele cave sunt în număr de două.

• Vena cava superioară drenează sângele din jumătatea

superioară a corpului (cap, gât, membre superioare şi

torace).

• Vena cava inferioara, cea mai voluminoasă, drenează

sângele părţii inferioare a corpului (abdomen, bazin şi

membre inferioare).

CAVERNĂ. Cavitate care apare în plămân, mai rar în

rinichi sau în ficat, după eliminarea cazeumului (focar de

necroză tuberculoasă, păstos şi alb).

CĂI BILIARE. Ansamblu al canalelor care asigură

colectarea şi transportul bilei care provine din ficat şi este

excretată în intestinul subţire.

CĂI DIGESTIVE. Ansamblu al organelor cavitare ale

aparatului digestiv.

începând de sus în jos, se disting: cavitatea bucală, faringele,

esofagul, stomacul, intestinul subţire (duodenul, jejunul,

ileonul), colonul — care se termină prin sigmoid —,

rectul şi anusul. -• DIGESTIV (aparat).

CĂI LACRIMALE. Ansamblu al conducturilor care

vehiculează lacrimile provenind de la glandele lacrimale

spre canalul lacrimonazal, care se deschide în fosele

nazale. -<• LACRIMAL (aparat).

104

CĂI LIMFATICE. Ansamblu al vaselor limfatice care

drenează limfa până în circulaţia sangvină prin canalul

toracic. --» SISTEM LIMFATIC.

CĂI OPTICE. Structuri nervoase care transmit senzaţia

vizuală a retinei la cortexul occipital al creierului.

PATOLOGIE. Leziunile căilor optice pot fi urmarea unor

boli vasculare, inflamatorii, degenerative şi îndeosebi

tumorale. Tratamentul lor depinde de cauza lor.

• Atingerea unui nerv optic, pe traiectul său între globul

ocular şi chiasmă, se manifestă printr-o scădere a vederii

la ochiul al cărui nerv este lezat.

• Atingerea chiasmei oculare se traduce printr-un defi-cit

al câmpului vizual, variabil după localizarea leziunii.

Atingerea chiasmei în porţiunea ei laterală provoacă un

deficit în câmpul vizual nazal de pe aceeaşi parte; atingerea

chiasmei în partea sa mediană antrenează un deficit în

câmpul vizual al ambilor ochi (hemianopsie bitemporală).

CĂILE RESPIRATORII. Ansamblu al organelor

cavitare ale aparatului respirator care conduc aerul până la

alveolele pulmonare, unde se efectuează schimburile gazoase

între sânge şi aer (oxigenarea sângelui, în principal).

-> RESPIRATOR (aparat).

CĂILOR BILIARE (cancer al). Tumoră malignă care

atinge vezicula biliară sau calea biliară principală sub forma

unui adenocarcinom (cancer al ţesutului glandular).

Cancerul veziculei biliare. Acesta afectează subiecţii

în vârstă şi se dezvoltă la unii pacienţi plecând de la un

adenom (tumoră benignă) care se transformă în adenocarcinom.

SIMPTOME Şl SEMNE. Acestea apar tardiv, la câteva luni

după instalarea cancerului; ele constau în greţuri şi vome,

un icter, o pierdere în greutate, prezenţa unei mase palpabile

în regiunea superioară dreaptă a abdomenului şi dureri în

această regiune, iradiind uneori spre umărul drept.

Odată apărut, cancerul veziculei biliare se întinde rapid

la ficat, Ia duoden, la ganglionii din vecinătate şi uneori la

colon.

TRATAMENT. Tratamentul constă în ablaţia veziculei

biliare.

PREVENIRE. Pacienţii care au o litiază biliară trebuie

supravegheaţi, dar riscul de cancerizare este prea mic pentru

a justifica o colecistectomie (ablaţia veziculei biliare) preventivă

în mod sistematic.

Cancerul căii biliare principale. Acesta este o tumoră

malignă care blochează scurgerea bilei la înălţimea

canalului coledoc.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Această tumoră antrenează un

icter, o febră, mâncărimi şi dureri.

105 CĂLĂTORII

TRATAMENT. Tratamentul este, în principal, chirurgical

şi poate fi curativ (ablaţia zonei tumorale cu restabilirea

continuităţii biliare) sau paliativ — el vizează atunci

menţinerea scurgerii bilei cu scopul de a regresa icterul şi

mâncărimile, intervenţia constând în amplasarea unei

proteze din material plastic care ocoleşte tumora.

CĂILOR LIMFATICE (cancer al). - LIMFOM.

CĂLĂTORII (Sfaturi pentru). Ansamblu de măsuri de

luat înainte, în timpul şi după deplasarea într-o ţară tropicală

sau într-o ţară în care igiena este defectuoasă şi care permit

evitarea majorităţii bolilor parazitare, bacteriene sau

virale.

VACCINĂRI. înaintea oricărei călătorii de acest fel, este

indispensabil să se ia cunoştinţă de bolile endemice din ţara

sau din ţările respective cu scopul de a proceda la vaccinările

necesare organizate pe lângă un consulat, o companie

aeriană, un centru de vaccinare etc.

Actualmente, doar vaccinul împotriva febrei galbene

este cerut pentru intrarea în anumite ţări, pe baza reglementării

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.); de

fapt, el este indispensabil înaintea oricărei călătorii în Africa

şi în America intertropicală, chiar şi în ţările în care nu este

cerut un certificat de vaccinare.

Vaccinul împotriva holerei nu este indicat de către

O.M.S. în prezent, un nou vaccin este în curs de evaluare.

Alte vaccinări sunt facultative, dar recomandate din plin,

ca rapelul sau vaccinarea antitifoidică, antitetanică,

antipoliomielitică şi vaccinul contra hepatitelor A (mai ales

subiecţii sub 40 de ani) şi B.

CHIMIOPROFILAXIE. Aceasta priveşte, în principal,

prevenirea paludismului cu Plasmodium falciparum (singurul

paludism care poate fi mortal), indispensabilă în toate

regiunile intertropicale din Africa şi America de Sud, şi în

zonele de hăţişuri ale aceloraşi regiuni din Asia. Ea constă

în luarea de antipaludice (priză zilnică sau săptămânală după

produsul utilizat), începând din ziua sosirii până la 6 săptămâni

sau două luni după întoarcere. Totuşi, în funcţie de

locul şi durata călătoriei sau de eventualele contraindicaţii,

aceste formule de prevenire pot varia şi oricum trebuie să

ne asigurăm înaintea plecării, consultând un specialist în

profilaxie, pe care din formule s-o adoptăm. Mai rar, pot

fi indicate şi alte chimioprofilaxii, în particular împotriva

filariozelor, tripanosomiazei africane şi holerei.

MĂSURI DE IGIENĂ. în avion, mai ales în timpul

zborurilor de lungă durată, este indicat să te mişti cât mai

mult posibil şi mai ales să te ridici des în picioare, să eviţi

încălţămintea, curelele şi cravatele prea strânse care

împiedică circulaţia sângelui şi, în cazul unei boli venoase,

să urmezi un tratament anticoagulant preventiv. Durerile

de cap, frecvente, rezultă din presurizarea şi deshidratarea

datorată uscăciunii aerului condiţionat: ele pot fi prevenite

bând din abundenţă (aproximativ 1 litru de apă la câte 4 ore).

Pentru limitarea efectelor decalajului orar, sunt posibile

două atitudini: fie, pentru o călătorie vest-est, încercarea

de a dormi în avion cu scopul de a sosi în cea mai bună

formă posibilă (este recomandabil să se ia hipnotice cu

durată scurtă de acţiune, astfel ca efectele lor să fi dispărut

la sosire), fie, pentru o călătorie est-vest, să se reziste

somnului cât mai mult posibil, cu scopul de a te adapta

orarului ţării de primire.

La sosire, pentru a evita accidentele cauzate de căldură,

călătorilor din ţările temperate le este recomandat să evite

eforturile fizice intense la mijlocul zilei şi să-şi săreze bine

alimentele (pentru a preveni deshidratarea) la începutul

şederii lor în ţara respectivă. în caz de deplasare bruscă la

altitudine, călătorul este sfătuit să respecte un repaus de

48 de ore pentru a facilita adaptarea organismului său la

un aer mai sărac în oxigen. Călătorii sunt sfătuiţi să se doteze,

în cantităţi suficiente, cu produsele farmaceutice pe care

le folosesc de obicei (antidiabetice, pilule contraceptive etc.).

• Igiena alimentară constă în consumul exclusiv de apă

minerală sau băuturi capsulate (dacă aceasta nu e posibil,

apa trebuie să fie filtrată, fiartă sau dezinfectată în

prealabil), în abţinerea de a consuma îngheţate sau bucăţi

de gheaţă, unt crud sau nepasteurizat, legume crude, fructe

care nu se pot decoji, fructe de mare, precum şi carne sau

peşte insuficient prelucrate termic. în plus, pentru spălarea

dinţilor trebuie folosită apa minerală.

• Igiena pielii este capitală într-un climat tropical; de fapt,

aceasta este cel mai frecvent supusă infecţiilor bacteriene

sau micotice, a căror apariţie este favorizată de căldură,

conjugată cu umiditatea:

— protecţia împotriva soarelui: utilizarea de creme

filtrante, expunerea progresivă la radiaţiile solare, administrarea

de vitamină PP, de clorochin sau de beta-caroten

în caz de fotoalergie; este recomandabil, în regiunile calde

şi uscate, să se poarte o pălărie uşoară, de culoare deschisă,

care să protejeze de insolaţii; în schimb, dacă e vorba de

un climat cald şi umed, pălăria nu este necesară şi jenează

evaporarea transpiraţiei de pe gât şi de pe pielea capului;

— protecţia contra umidităţii şi căldurii: o bună igienă

corporală (duşuri, utilizarea unei pudre care menţine pielea

uscată), folosirea îmbrăcămintei comode, de culoare deschisă

(care reflectă razele soarelui), de preferinţă din

bumbac (ţesăturile sintetice nu absorb transpiraţia);

— protecţia împotriva bolilor parazitare în care contaminarea

se face prin calea cutanată (bilharzioză, anguililoză

etc), evitând mersul cu picioarele goale în noroi sau pe teren

umed, sau scăldatul în apă dulce, stătătoare sau cu curgere

slabă (braţ de apă, fluvii, lacuri);

— protecţia faţă de dermitele datorate contactului cu

unele vegetale (păduri exotice, sucuri de arbori, de plante

sau de fructe), evitând manipularea acestora fără precauţii;

— protecţia împotriva acarienilor (căpuşe, sarcoptul scabiei)

sau a insectelor (pureci, ploşniţe, tăuni, ţânţari), cu ajutorul

plaselor împotriva ţânţarilor (musticarii), emiţătoarelor

de ultrasunete sau împrăştietoarelor de insecticide etc.

107 CEFALEE

• Igiena sexuală constă în utilizarea prezervativelor în

cursul oricărui contact sexual.

CĂLCÂI. Parte posterioară a piciorului.

Scheletul călcâiului este constituit din calcaneu. El

formează punctul de sprijin posterior al piciorului.

PATOLOGIE. Afecţiunile călcâiului pot rezulta fie dintr-o

atingere a călcâiului (calcaneită, osteocondrită a calcaneului

la adolescent, fractură etc), fie a tendonului lui Ahile, care

se insera pe calcaneu, sau încă mai poate fi o consecinţă a

prăbuşirii podului plantar, de exemplu în cazul unei imobilizări

prelungite. în toate cazurile, un exces de greutate sau

o tulburare statică a piciorului (orientare defectuoasă a axei

calcaneului, îndeosebi) pot agrava simptomele.

CĂRBUNE. Boală infecţioasă contagioasă consecutivă

unei bacteridii cărbunoase cu Bacillus anthracis, Gram

negativ.

Boala poate fi transmisă omului de către animale, în

principal ovine, cabaline şi caprine, vii sau moarte. Contaminarea

se face cel mai des în timpul manipulării produselor

de ecarisaj, pe cale cutanată sau mucoasă, şi uneori prin

inhalarea sau ingerarea de spori ai bacteriei.

Incubaţia durează două sau trei zile. Aspectul cel mai

caracteristic al bolii cărbunelui este o pustulă localizată

adesea pe faţă şi care devine repede o tumefacţie negricioasă.

Tratamentul cu antibiotice (penicilină în doză mare),

instaurat de urgenţă, a trecut această boală în rândul celor

rare, cu excepţia ţărilor în curs de dezvoltare.

CĂRBUNE ACTIVAT. Medicament utilizat pentru

proprietăţile lui adsorbante (fixare prin simplul contact) faţă

de gaze, lichide şi toxice.

Cărbunele este obţinut prin calcinarea materiilor de

origine vegetală sau animală. El se numeşte activat sau activ

când a suferit o pregătire specială destinată să crească

puterea sa adsorbantă. Este administrat pe cale orală.

CÂMP. 1. Regiune delimitată a corpului pe care se practică

o intervenţie chirurgicală. 2. Bucată sterilă de ţesătură sau

hârtie aplicată pe piele şi care delimitează zona ce face

obiectul unei intervenţii chirurgicale.

CÂMP VIZUAL. Ansamblul punctelor din spaţiu pe care

ochiul îl poate percepe atunci când este imobil.

EXPLORAREA CÂMPULUI VIZUAL

• Explorarea clinică are avantajul de a putea fi realizată

în orice loc, fără instrumente. Principalul ei inconvenient

este faptul de a nu fi reproductibilă: ea nu poate servi deci

decât ca examen de depistare. în testul de confruntare,

subiectul, care priveşte drept în faţa lui, trebuie să

semnaleze momentul în care percepe un obiect („testul")

pe care examinatorul îl deplasează în faţa ochilor săi de la

periferie spre centru. în proba lui Amsler, subiectul trebuie

să fixeze punctul central al unei scheme desenând

anomaliile pe care Ie percepe.

• Explorarea instrumentală prezintă avantajul de a fi

reproductibilă: ea permite deci, dacă e cazul, să se urmărească

evoluţia diferiţilor parametri. Ea utilizează un test

luminos mobil şi înregistrează diferitele locuri în care acesta

devine vizibil pentru pacient. Explorarea instrumentală se

face, în general, cu ajutorul unui aparat numit „perimetrul

lui Goldmann". Analizorul lui Friedmann foloseşte aceleaşi

principii.

ANOMALII ALE CÂMPULUI VIZUAL

• Amputarea este o îngustare a limitei periferice a

câmpului vizual. în anumite cazuri, ea este consecinţa unui

glaucom foarte evoluat sau unei retinopatii pigmentare

(degenerescentă ereditară). în alte cazuri, amputarea câmpului

vizual este urmarea unei atingeri a căilor vizuale. Ea este

localizată atunci într-o parte precisă, antrenând o cuadranopsie

(amputarea unui sfert de câmp vizual al fiecărui ochi)

sau o hemianopsie (amputarea unei jumătăţi a câmpului

vizual al unui ochi), mai des verticală decât orizontală.

• Scotomul este o zonă de orbire sau de vedere slabă din

interiorul câmpului vizual cauzată de o atingere a retinei

sau a căilor vizuale. Subiectul poate să nu perceapă această

zonă în mod spontan sau poate să o perceapă ca pe o pată.

CEAFĂ. Regiune posterioară a gâtului, curbată şi suplă,

cuprinzând toate părţile moi situate în spatele rachisului

cervical şi limitată lateral de marginile anterioare ale muşchilor

frapezi.

CEC. Porţiune iniţială a colonului situată dedesubtul

ileonului şi prelungită cu apendicele.

CECITATE. Stare de a fi orb sau nevăzător.

Cecitatea poate fi totală sau parţială, congenitală sau

dobândită.

Cecitatea poate fi parţială (acuitatea celui mai bun ochi

este cuprinsă între 1/20 şi 1/50), aproape totală (acuitatea

celui mai bun ochi este cuprinsă între 1/50 şi pragul de

percepere a luminii) sau totală (nu se percepe deloc lumina).

CECOSTOMIE. Operaţie chirurgicală care constă în

deschiderea cecului, partea iniţială a intestinului gros, pentru

a-1 goli de conţinutul său. -• STOMIE.

CEFALEE. Orice durere de cap, indiferent de cauza ei.

SINONIM: cefalgie.

Cefaleele, numite de obicei dureri de cap, sunt localizate

pe bolta craniană. Evoluţia lor este foarte variabilă, de

la câteva ore la câteva zile, accesele putând să se repete timp

de mai mulţi ani.

DIFERITE TIPURI DE CEFALEE. Clasic, se disting trei

tipuri de cefalee.

CEFALHEMATOM 108

• Cefaleele psihogene, foarte frecvente, sunt consecinţa unei

oboseli, a unor tulburări psihologice benigne (anxietate,

stres), chiar şi a unei veritabile depresiuni. Tensiunea psihică

poate provoca o contracţie exagerată a muşchilor cefei, cu

iradierea durerii spre cap. Cefaleele psihogene sunt permanente

şi pot obliga o încetinire moderată a activităţilor.

Evoluţia lor este cronică.

• Migrenele afectează aproximativ 5-10% din populaţia

globului. Cauza lor primitivă este necunoscută, dar se ştie

că are loc o constricţie urmată de o dilatare a anumitor artere

ale capului şi că există adesea un teren familial. în general,

durerea este intensă, pulsatilă, localizată la jumătate din

craniu, asociată cu tulburări digestive (greţuri, vomă), exacerbată

de către lumină, zgomot, activitate fizică. Evoluţia

este cronică şi paroxistică: se observă crize de frecvenţe

foarte variabile (de la una pe an la câteva pe lună), durând

între două ore şi câteva zile.

• Cefaleele simptomatice nu constituie ele în sine o boală,

dar sunt simptomul unei afecţiuni organice, în special a bolii

lui Horton, a unor afecţiuni oculare (glaucom, tulburări de

vedere), otorinolaringologice (sinuzită, otită), dentare sau

reumatologice (artroză cervicală). Ele sunt uneori ocazionate

de o hipertensiune arterială, de o intoxicaţie cu oxid de

carbon, unele medicamente (vasodilatatoarele, de exemplu),

de o febră. O cefalee simptomatică poate, de asemenea, să

fie consecinţa unei hemoragii meningeene, a unei meningite,

a unei tumori cerebrale, care, stânjenind circulaţia lichidului

cefalorahidian, declanşează în amonte o hipertensiune

intercraniană, a unui hematom cerebral posttraumatic sau a

unui anevrism cerebral. în caz de hipertensiune intracraniană,

cefaleea predomină la sfârşitul nopţii sau la trezire.

TRATAMENT. în afara eradicării eventualei cauze şi a

folosirii unor mijloace specifice (medicamente antimigrenoase

dacă este vorba de o migrenă), tratamentul este cel

al durerii în general; el face apel la analgezicele uzuale ca

paracetamolul. Unele măsuri calmează uneori durerea: pacientul

poate să se întindă în poziţia culcat, să evite factorii

agravanţi (cameră zgomotoasă, prost aerisită), să-şi întindă

sau să-şi maseze muşchii umerilor, gâtului, feţei şi pielii capului

şi, dacă este posibil, să doarmă câteva ore. -• MIGRENĂ.

CEFALHEMATOM. Efuziune sangvină benignă a boitei

craniene la noul-născut.

Un cefalhematom este observat uneori după o naştere

dificilă, când a avut loc aplicarea unui forceps pe cap. în

zilele următoare naşterii apare pe cap o tumefacţie rotundă

şi asimetrică, cu marginile nete, ceea ce o deosebeşte de

bosa serosangvină, cu aspect mai difuz.

Cefalhematomul se resoarbe spontan şi complet în

câteva săptămâni; nu este necesar nici un tratament.

CEFALORAHIDIAN (lichid). Lichid care înconjoară

întreg sistemul nervos central şi umple, de asemenea, cavităţile

ventriculare encefalice.

Lichidul cefalorahidian poate fi prelevat prin puncţie

lombară, în scopuri diagnostice.

PATOLOGIE. O stânjenire a curgerii sau a rezorbţiei lichidului

cefalorahidian, cauzată de existenţa unei tumori, unei

infecţii sau unei malformaţii, poate provoca în amonte de

obstacol o hidrocefalie (dilatare a cavităţilor), asociată sau

nu cu o hipertensiune intracraniană (creşterea presiunii

lichidului). în plus, o fractură de bază a craniului poate

genera o ruptură meningeană, lăsând să scape lichid cefalorahidian

care curge atunci prin ureche sau pe nas.

CEFALOSPORINĂ. Medicament antibiotic înrudit cu

penicilina şi activ faţă de numeroase bacterii.

Cefalosporinele sunt bactericide, adică ele distrug bacteriile

fără a se mulţumi doar să oprească dezvoltarea lor.

Indicaţiile foarte întinse ale cefalosporinelor includ

îndeosebi septicemiile, infecţiile respiratorii, genitale, urinare

şi cele ale urechilor. Bine tolerate în ansamblu, aceste

medicamente au totuşi ca efect nedorit comun reacţiile alergice,

în particular, 10% dintre subiecţii alergici la penicilină

sunt, de asemenea, alergici şi la cefalosporine (alergie

încrucişată).

CELIAC, -Ă. Califică ceea ce se raportează la cavitatea

abdominală.

CELIOCHIRURGIE. Tehnică chirurgicală ce permite

să se intervină sub controlul unui endoscop (tub dotat cu

un sistem optic) care se introduce în cavitatea abdominală.

SINONIM: chirurgie prin laparoscopie, chirurgie sub videoscopie,

videochirurgie.

Această metodă operatorie constituie extinderea la chirurgie

a unei tehnici de diagnostic, celioscopia. Aplicată

iniţial la intervenţiile efectuate pe aparatul genital feminin,

celiochirurgia s-a extins la numeroase regiuni şi organe.

Celiochirurgia se practică în mediu spitalicesc, sub

anestezie generală. Pentru intervenţiile practicate în abdomen,

cele mai frecvente, se introduce într-o primă etapă,

printr-un ac înfundat în ombilic sau în regiunea subcostală

stângă, dioxid de carbon cu scopul de a realiza un pneumoperitoneu

(spaţiu mare gazos care îndepărtează peretele

viscerelor şi permite manipularea instrumentelor). Un trocar

(instrument în formă de poanson, montat pe un mâner şi

conţinut de o canulă) este apoi introdus prin regiunea

ombilicală cu scopul de a permite trecerea endoscopului.

Acesta este legat la o cameră TV; imaginea poate fi urmărită

pe un ecran şi, eventual, înregistrată pe casetă video. Alte

trocare, cu calibrul de la 5 la 12mm, sunt introduse în diferite

puncte ale peretelui pentru a permite trecerea instrumentelor

necesare intervenţiei.

CELIOSCOPIE. Tehnică de explorare constând în

introducerea prin peretele abdominal a unui endoscop (tub

dotat cu un sistem optic) cu intenţia de a observa organele

abdominale şi de a practica prelevări. SINONIM: laparoscopie.