17 Afakie

şi pielea (acneea). De asemenea, trebuie supravegheate

funcţiile vizuală şi auditivă. Examenul ginecologic, atunci

când se dovedeşte necesar, trebuie să fie explicat clar unei

tinere fete. Tulburările de greutate şi de alimentaţie pot fi

legate de un surmenaj, de o lipsă de somn, dar şi de o

infecţie necunoscută (primo-infecţia tuberculoasă, o

parazitoză).

• Tulburările de comportament sunt, de asemenea, variate

dar — în general — benigne, deşi ele supără anturajul.

„Criza de originalitate juvenilă" trebuie să ne îngrijoreze

mai puţin prin excesele ei decât prin absenţa ei. Retragerea

în sine, persistenţa unui comportament copilăresc, mai ales

dacă sunt însoţite de un regres la învăţătură şi de o dispariţie

a oricărei plăceri ar trebui în aceeaşi măsură să alerteze

părinţii ca şi o prea zgomotoasă „furie de a trăi". Astfel de

semne preced sau însoţesc adesea o depresiune, chiar o

psihoză. Toxicomania, delincventa, anorexia, bulimia, sinuciderea

constituie alte riscuri preocupante. Uscarea gurii,

nevoia continuă de a bea, o roşeaţă conjunctivală pot trăda

un consum de droguri. O fugă de acasă nu trebuie niciodată

nici dramatizată, nici banalizată. O consultare medicală

specializată, deşi întotdeauna de dorit, nu aduce rezolvări

miraculoase. în toate cazurile, prognoza depinde de calitatea

şi soliditatea exemplelor parentale, care-l ajută pe

adolescent să-şi restabilească conştiinţa propriei valori, să

se iubească pe sine pentru a-şi iubi mai bine aproapele.

ADRENALINA. Hormon produs de glanda suprarenală

cu rol primordial în funcţionarea sistemului nervos simpatic.

SINONIM: epinefrina.

Adrenalina este fabricată de regiunea medulară

(centrală) a glandei suprarenale. Secreţia sa este declanşată

de către partea zisă simpatică a sistemului nervos autonom

(vegetativ), ca urmare a unui stres, unei emoţii, unui pericol.

Adrenalina este unul dintre elementele de răspuns de apărare

al organismului: stimularea aparatului cardiovascular

(accelerarea bătăilor inimii, hipertensiune, vasoconstricţie);

dilatarea bronhiilor, cu facilitarea respiraţiei; creşterea

nivelului sangvin de glucoza, sursa de energie pentru celule.

Adrenalina acţionează asupra celulelor ţintă, fixându-se pe

două tipuri de receptori, alfa şi beta, care declanşează reacţia

celulelor.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Adrenalina, fabricată pe

cale sintetică începând cu anul 1900, este utilizată în terapeutică,

mai ales în forma injectabilă.

AERATOR TRANSTIMPANIC. Sistem de drenaj

plasat în membrana timpanică ce pune în comunicaţie

urechea medie şi urechea externă. SINONIME: diaholo, dren

transtimpanic, yoyo.

Amplasarea unui aerator transtimpanic, rară la adult, este

frecventă la copil. Ea este indicată în cazul unei surdităţi

de transmisie (datorită unei afectări a urechii medii sau

externe), legată în principal de o otită seroasă sau de repetate

otite medii acute. Aeratorul permite ventilarea urechii medii

şi eliminarea secreţiilor, deci recuperarea auditivă.

Implantarea, care implică o perforare a timpanului, se face

cu ajutorul unui microscop, sub anestezie generală. în mod

obişnuit, aeratorul este lăsat pe loc o perioadă mergând de

la 6 luni la 1 an. Prezenţa sa interzice de obicei scăldatul.

Riscul principal al aeratoarelor transtimpanice este

neînchiderea perforaţiei timpanice după îndepărtarea

drenului, ceea ce poate necesita o intervenţie chirurgicală.

AEROBILIE. Prezenţă a aerului în căile biliare (canalul

coledoc sau vezicula biliară).

AEROCOLIE. Distensie a colonului printr-un conţinut

gazos supraabundent.

Aerocolia provoacă o umflare a abdomenului resimţită

de către pacient. Ea poate să fie izolată, în cazul tulburărilor

funcţionale intestinale, sau asociată altor fenomene patologice

abdominale: colica hepatică, colica nefretică,

peritonita etc. Un examen radiologie (abdomen fără pregătire)

permite să se confirme diagnosticul. Această tulburare,

fără gravitate în sine, nu reclamă un tratament

specific.

AEROFAGIE. Deglutiţie de aer care poate provoca o

aerogastrie.

Ingestia unei anumite cantităţi de aer este normală. Când

este excesivă, ea este provocată de o mare nervozitate care

se manifestă prin mişcări frecvente de deglutiţie. Dilatarea

anormală a stomacului pe care o poate provoca (aerogastria)

dă o senzaţie de colici abdominale. La sfârşitul mesei,

excedentul de aer este adesea dat afară (eructaţie).

Aerofagia nu are tratament specific eficace în afara

tratamentelor aplicate pentru tulburările nervoase.

AEROGASTRIE. Prezenţă excesivă a aerului în stomac

şi care poate duce la distensia acestui organ.

Aerogastria este, în general, consecinţa unei deglutiţii

excesive de aer, dar poate, de asemenea, să constituie

dovada atingerii unui organ apropiat. în afara excepţiilor,

aerogastria nu reclamă un tratament specific.

AEROSOL. Starea în care particule foarte fine ale unui

lichid, unei soluţii sau unui solid se găsesc dispersate într-un

gaz.

Aerosolii sunt utilizaţi în general în tratamentul bolilor

respiratorii.

AFAKIE. Absenţa cristalinului.

Afakia survine fie după o operaţie de cataractă (extragerea

chirurgicală a cristalinului), fie, mult mai rar, după

un traumatism ocular.

Ochiul lipsit de cristalin îşi pierde capacităţile de acomodare

(care permit o vedere clară, atât de aproape, cât şi

de departe) şi devine hipermetrop.

Afakia este corectată cu ochelari sau lentile şi, încă,

printr-un cristalin artificial implantat chirurgical.

AFAZIE 18

AFAZIE. Tulburare sau pierdere a capacităţii de exprimare

şi de înţelegere a limbajului deprins, vorbit sau scris,

independente de orice stare demenţială, atingere senzorială

sau disfuncţie a musculaturii faringolaringeene.

Afazia este urmarea, cel mai des, a unui accident vascular

cerebral afectând emisfera dominantă (stânga pentru

dreptaci), dar ea poate fi consecinţa unei tumori, unui

traumatism sau unei infecţii cerebrale.

AFECŢIUNE. Modificare patologică a organismului.

Acest termen este în mod curent folosit ca un sinonim

pentru termenul „boală".

AFONIE. Pierdere a sonorităţii vocii.

Afonia poate fi cauzată de o inflamaţie a laringelui

(laringită acută sau cronică), de o tumoră sau de o paralizie

a nervilor motori ai laringelui. Există şi afonii psihice, de

origine isterică, survenind adesea după un traumatism

violent. -> DlSFONlE.

AFTA. Mică ulceraţie superficială, dureroasă, observată

cel mai des pe mucoasa bucală şi uneori pe mucoasa

genitală.

Aftele pot fi izolate sau pot să se integreze într-o boală

mai generală, aftoza. Dacă originea lor este necunoscută,

nu există nici o îndoială că recidivele lor, foarte frecvente,

sunt legate de factori infecţioşi, hormonali, alimentari şi de

surmenaj. Ele se vindecă, de obicei, fără a necesita tratament,

în vreo zece zile.

SIMPTOME Şl SEMNE. Evoluând în pusee, aftele pot fi

de mărime foarte mică (aftele miliare) sunt uriaşe (aftele

necrotiee ale lui Sutton). Aftele bucale sunt ulceraţii rotunde

sau de formă ovală, pe fond gălbui şi înconjurate de un halou

roşu inflamator. Ele afectează gingiile, marginea internă a

buzelor şi fălcilor, marginile limbii. Aftele genitale, rar

izolate, se observă în principal în boala lui Bchcet, în care

ele sunt asociate la numeroase afte bucale.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul constă în

aplicarea de antiseptice, de anestezice locale şi de antibiotice

(tetraciclină), spălaturi de gură antiseptice, aport de vitamine

din grupul B. Măsurile de prevenire clasice sunt

importante pentru aftele bucale: o bună higiena bucodentară

şi suprimarea alimentelor care declanşează puseele: şvaiţerul,

fructele uscate sau acide (nuci, alune etc.) şi condimentele.

-> FEBRĂ AFTOASĂ.

AFTOZA. Afecţiune cronică ce este caracterizată prin

pusee de afte bucale şi/sau genitale.

în aftoze, puseele de afte sunt asociate cu semne extramucoase

(leziuni oculare, nervoase sau vasculare, febră,

afectare a stării generale) şi recidivează la intervale mai mult

sau mai puţin apropiate.

AGAMAGLOBULINEMIE. Absenţă a gamaglobulinelor

(imunoglobulinelor G, sau IgG, plasmatice care joacă

rol de anticorpi) în sânge.

Absenţa gamaglobulinelor favorizează apariţia infecţiilor

bacteriene grave şi recidivante. în toate cazurile,

tratamentul asociază o antibioterapie cu injectarea de gamaglobuline

purificate.

AGENEZIE. Absenţă totală sau parţială a unui ţesut, a

unui organ sau a unei structuri din timpul vieţii embrionare,

datorată unei cauze ereditare.

Spre deosebire de aplazie (în care absenţa organului este

consecinţa unei opriri a dezvoltării în timpul vieţii intrauterine),

agenezia poate să însoţească anomaliile altor

organe rezultate din acelaşi lot de celule embrionare.

DIAGNOSTIC. O agenezie este vizibilă la ecografie

antenatală. După naştere, alte examene confirmă diagnosticul:

radiografia (radiografia toracică pentru agenezia

pulmonară, radiografia membrului superior pentru agenezia

cubitusului sau radiusului), scanografia sau imageria prin

rezonanţă magnetică (agenezia corpului etc).

Ageneziile, de orice fel, necesită acordarea asistenţei

în mediu specializat.

AGEUZIE. Pierdere totală sau parţială (în acest caz se

vorbeşte de hipogeuzie) a simţului gustului.

Senzaţiile gustative elementare sunt: sărat, dulce, amar

şi acid. Senzaţiile gustative mai elaborate se realizează prin

intervenţia simţului mirosului şi a sensibilităţii generale a

gurii. în general, ageuzia este asociată unei pierderi a

simţului mirosului (anosmie).

AGLUTINARE. Reacţie specifică de apărare a organismului,

caracterizată prin adunarea în mici grămezi a globulelor

roşii, bacteriilor sau altor elemente, în prezenţa

anticorpilor corespunzători.

Acest fenomen serveşte în laborator la punerea în

evidenţă a diferitelor tipuri de antigene sau de anticorpi.

Hemaglutinarea, testul folosit în mod curent pentru

determinarea grupului sangvin căruia îi aparţine un individ,

se bazează pe acest principiu.

AGLUTININĂ. Anticorp capabil să producă aglutinarea

elementelor (celule, germeni, globule roşii etc.) purtătoare

ale antigenului împotriva căruia el se îndreaptă.

Aglutininele antibacteriene apar în serul subiecţilor care

au fost în contact cu anumite bacterii. Acest contact poate

să fi fost spontan, în timpul unei infecţii datorată germenului

cauzal (febra tifoidă) sau provocată printr-o vaccinare

(vaccinul TAB, contra febrei tifoide).

Punerea în evidenţă a aglutininelor la un nivel ridicat

permite să se aducă dovada indirectă a responsabilităţii unui

germene într-o infecţie. Variaţia acestor niveluri de aglutinine

este un martor al evoluţiei bolii.

19 ALĂPTARE

AGNOZIE. Incapacitate de a recunoaşte obiectele,

independentă de vreun deficit senzorial.

DIFERITELE TIPURI DE AGNOZIE. Agnozia nu

priveşte, în general, decât o singură funcţie: auzul, pipăitul

sau văzul. Astfel, un obiect va putea fi recunoscut cu văzul

şi auzul, dar nu prin pipăire.

• Agnozia auditiva este incapacitatea de a identifica

zgomotele cunoscute, sunetele muzicale şi limbajul vorbit,

în pofida unui auz normal.

• Agnozia tactila este incapacitatea de a recunoaşte obiectele

doar prin contactul acestora cu degetele.

• Agnozia vizuala este incapacitatea de a recunoaşte cu

ajutorul văzului, atunci când pacientul nu este orb, formele

sau semnele cunoscute: obiecte, imagini, culori, litere, cifre

etc. Când pacientul este incapabil să identifice o faţă

cunoscută sau propria sa imagine într-o oglindă, se vorbeşte

de prosopagnozie.

AGRAFA. Mică lamă metalică utilizată pentru suturarea

plăgilor.

Agrafele se scot după 6-8 zile, dar, cu scopul de a obţine

o cicatrice cât mai delicată, este posibil să fie desfăcute sau

îndepărtate din două în două din a patra zi. Ele sunt adesea

înlocuite prin benzi hiperadezive sau prin fire.

AGRAFIE. Incapacitate de a scrie, independentă de orice

tulburare motorie.

AGRANULOCITOZĂ. Absenţă în sânge a granulocitelor

neutrofile (globule albe care intervin în lupta

împotriva agenţilor infecţioşi).

AGREGARE PLACHETARĂ. Fenomen consecutiv

aderării plachetelor una de alta şi la colagen (proteină a

ţesutului conjunctiv), sub efectul adenozindifosfatului pe

care acestea îl eliberează.

Agregarea plachetară constituie etapa prealabilă

coagulării sangvine atunci când este lezat un vas. Ea poate

avea şi efecte nedorite atunci când se produce pe o placă

de aterom: în acest caz favorizează constituirea trombusului

(cheagului), care se desprinde şi astupă un vas mic ce irigă

creierul, ceea ce constituie un accident ischemic tranzitoriu.

AGRESIVITATE. Tendinţă de a se opune aproapelui

sau de a-1 ataca, în mod real sau închipuit.

Agresivitatea se găseşte în strânsă legătură cu satisfacerea

necesităţilor vitale, stăpânirea mediului şi afirmarea

de sine. Actele agresive sunt cele care reţin cel mai bine

atenţia datorită caracterului lor spectacular şi potenţial

periculos (crizele de furie), dar agresivitatea poate lua şi

alte forme: atitudini (mimici, priviri), cuvinte (ironie, bârfă,

ameninţări, insulte) sau halucinaţii.

La originea numeroaselor tulburări mintale se află o

agresivitate latentă, care dă naştere angoasei şi sentimentului

de vinovăţie. Simptom al psihopatiei, agresivitatea se

întâlneşte în diferite boli psihiatrice: nevroze, psihoze şi în

toxicomanii, epilepsie etc.

Terapeutica agresivităţii se bazează mai întâi de toate

pe tratamentul cauzei sale, atunci când aceasta este

cunoscută (alcoolism, boală psihiatrică etc). Ea trebuie, de

asemenea, să încerce amenajarea condiţiilor de viaţă şi de

igienă mintală a pacientului (acţiuni pedagogice vizând

consolidarea, prin punerea lor în valoare, a atitudinilor de

toleranţă, de înţelegere). în toate cazurile, chimioterapia se

dovedeşte eficace: tratamentul sedativ cu tranchilizante şi

cu neuroleptice. Uneori poate fi propusă o psihoterapie.

AHILE (tendonul lui). Tendon care asigură inserţia

muşchiului triceps sural (muşchiul puternic al gambei) pe

calcaneu (osul călcâiului).

Tendonul lui Ahile, cel mai voluminos tendon din

organism, permite flexia plantară a gleznei. Foarte rezistent,

acest tendon poate suporta o încărcătură de 400 kilograme.

PATOLOGIE

• Ruptura subcutanata a tendonului lui Ahile urmează unui

efort violent şi provoacă o rupere a ţesuturilor. Ea survine

la sportivul adult al cărui tendon este fragilizat printr-o

degenerescentă a fibrelor tendinoase. Subiectul resimte o

durere brutală şi se prăbuşeşte, absolut incapabil să meargă

sau să alerge. El nu poate să stea în vârful picioarelor şi

deasupra călcâiului se formează o depresiune marcată.

Imobilizarea gleznei într-o gheată gipsată este necesară

pe durata a aproximativ 2 luni. Pacientul poate să facă din

nou sport după 4-6 luni. La sportivii de mare nivel sau în

caz de recidivă se poate avea în vedere o operaţie chirurgicală.

-> BURSITĂ, TENDINITÂ, TENOSINOVITĂ.

AINS -• ANTIINFLAMATOR.

AKINEZIE. Tulburare caracterizată printr-o rărire a

mişcărilor spontane ale corpului şi o încetinire a mişcărilor

voluntare, în pregătirea lor sau în timpul executării lor,

manifestări independente de vreo leziune a căii motorii

principale. SINONIM: acinezie.

CAUZE. Akinezia este unul din principalele simptome ale

bolii lui Parkinson. Ea este consecinţa leziunilor sistemului

extrapiramidal, îndeosebi a nucleilor cenuşii centrali (mase

de substanţă cenuşie situate în emisferele cerebrale).

ALĂPTARE. Mod de alimentare a nou-născutului şi a

sugarului în care laptele joacă rolul exclusiv sau principal.

Perioada de alăptare exclusivă se întinde în mod obişnuit

de la naştere până la vârsta de 2-4 luni. în timpul acestei

perioade, necesităţile copilului sunt deosebit de ridicate în

apă, energie (proteine, glucide şi lipide), în calciu şi în

fosfor, toate aceste elemente fiind prezente în lapte.

Alăptarea maternă. Aceasta este alăptarea la sân.

Laptele de mamă este alimentul cel mai bine echilibrat

pentru sugar (conţinutul în grăsimi, elemente minerale,

ALĂPTARE 20

oligoelemente şi vitamine). Laptele îi aduce sugarului anticorpii

indispensabili pentru a lupta împotriva infecţiilor, în

special a gastroenteritelor. De altfel, alimentarea sugarului

la sân creează un raport fizic şi afectiv privilegiat între mamă

şi copil.

De la primele ore după naştere, glanda mamară secretă

un lichid gălbui şi vâscos, colostrul, foarte bogat în elemente

antiinfecţioase. Adevărata secreţie lactată apare adesea mai

târziu. Sânii devin adesea tari şi dureroşi. Primul supt este

de o mare importanţă, deoarece de buna desfăşurare a sa

va depinde buna continuare a alăptatului. Ideal este să se

pună nou-născutul la sân la 2 ore după naştere. Bebeluşul

trebuie să prindă între buzele sale întreaga areolă a sânului.

După 5 minute de supt, mama îl va pune la celălalt sân.

Supturile următoare sunt în general frecvente (în jur de 7

sau 8 în 24 ore) şi durează între 3 şi 5 minute pentru fiecare

sân. Este recomandat ca supturile să fie distanţate puţin câte

puţin, mai ales noaptea, astfel încât să nu i se mai dea

sugarului decât 6 supturi zilnice.

IGIENA MAMEI. Este indicat ca mama să se hrănescă cu

alimente bogate în proteine şi în calciu (cel puţin un litru

de lapte pe zi sau echivalentul sub formă de produse lactate

diverse) şi să se odihnească regulat. Este sfătuită să bea mult,

cel puţin 2 litri pe zi, dar să evite consumul de băuturi

alcoolice, cafea sau ceai. Tutunul poate provoca apnee

(întreruperi respiratorii trecătoare) nou-năseutului.

înaintea fiecărui supt, mama trebuie să-şi spele mâinile

cu săpun şi să usuce vârfurile sânilor pentru a evita riscul

apariţiei de crăpături sau a unei infecţii. O spălare zilnică

cu apă şi săpun este suficientă. Un sutien cu deschidere

frontală uşurează suptul şi permite să se evite distensia

ţesutului conjunctiv de susţinere a sânului.

SUPRAVEGHERE. La sugar, râgâitul (eructaţia), de la

sfârşitul suptului, este fiziologic şi poate fi însoţit de regurgitarea

unei mici cantităţi de lapte. Se schimbă copilul care

adoarme apoi în mod natural şi care se manifestă adesea 3

sau 4 ore mai târziu pentru suptul următor.

în mod obişnuit, sugarul are scaune de 4 sau de 5 ori

pe zi,cu un aspect galben-auriu şi grunjos. Luarea în greutate

trebuie urmărită regulat. în prima săptămână, cântărirea

se face zilnic. în continuare, este suficient să fie cântărit o

dată sau de două ori pe săptămână. Greutatea sugarului

creşte cu 25-30 grame pe zi până la 2 luni, apoi cu 20 grame

pe zi până la 6 luni.

INCIDENTE ŞI CONTRAINDICAŢII. La începutul lactaţiei,

obturarea sânilor,dureroasă pentru mamă, poate împiedica

sugarul să sugă în mod convenabil. Atunci este

recomandabil să se utilizeze o pompă „trage-lapte" sau să

se preseze sânul manual pentru a preleva excedentul de lapte.

Crăpăturile mamelonare, foarte dureroase, sunt destul

de frecvente. Tratamentul lor nu poate fi propus decât de

către medic. Ele pot 1! protejate prin utilizarea unui mamelon

artificial. De asemenea, este posibil să se tragă laptele ci:

pompa „trage-lapte" şi să fie dat sugarului într-un biberon

Prevenirea crăpăturilor constă într-o igienă locală riguroasă

şi în aplicarea de creme protectoare neparfumate.

Incidente infecţioase ca o limfangita (inflamaţia vaselor

limfatice) sau un abces al sânului, care provoacă febră şi

durere mamară, necesită un tratament cu antibiotice al

mamei şi o oprire temporară a alăptării. De altfel, unele boli

(SIDA, limfangita) pot fi transmise prin laptele matern.

Alăptarea propriului copil sau trimiterea laptelui la un

lactarium nu este permisă, în aceste cazuri.

în cursul alăptării, se ajunge câteodată să se aibă în vedere

trecerea rapidă la alăptarea artificială (din cauza unei

insuficienţe de lapte, de exemplu). Atunci i se administrează

mamei bromocriptină (inhibitor al prolactinei). Pentru a evita

reactivarea secreţiei lactate, nu trebuie tras laptele din sân.

Alăptarea mixtă. Acest mod de alimentare alternează

alăptarea la sân cu cea cu biberonul.

Cel mai adesea, secreţia lactată scade treptat. Pentru a

evita o înţărcare prea brutală, mama poate înlocui atunci

un supt cu un biberon de lapte la mijlocul zilei, apoi, după

3-4 zile de adaptare, se suprimă un nou supt. Se va evita

suprimarea a două supturi unul după altul şi se va menţine

de preferinţă suptul de dimineaţă şi, dacă este posibil, pe

cel de seară.

Alăptarea artificială. Aceasta este alăptarea cu biberonul.

La naştere, oprirea lactaţiei poate fi obţinută prin administrarea

de bromocriptină. Mama trebuie să evite consumul

de prea multe lichide. Ea poate recurge în mod excepţional

la înfăşarea pieptului cu o bandă Velpeau. Atunci când

mama nu alăptează, ea foloseşte lapte dietetic special, adaptat

vârstei,nou-născut sau sugar,conformându-se prescripţiilor

pediatrului. Numărul de biberoane este fixat în funcţie de

greutatea iniţială a copilului. Compoziţia diferitelor tipuri

de lapte artificial se apropie de cea a laptelui de mamă.

Laptele pentru prima vârstă este înlocuit la capătul a 6 luni

prin laptele pentru vârsta a doua, mai bogat în calciu şi fier.

Tipurile de lapte pasteurizat sau sterilizat nu trebuie să fie

avute în vedere înaintea vârstei de 1 an.

IGIENĂ A MATERIALULUI. Un set de biberoane şi tetine

permite să se aibă întotdeauna la îndemână un biberon gata

să fie încălzit. Pregătirea trebuie să respecte reguli stricte

de igienă. Există două metode: sterilizarea la cald şi sterilizarea

la rece. Pentru sterilizarea la cald se lasă biberoanele

şi tetinele în apă adusă la fierbere 15 până la 20 minute sau

într-o oală sub presiune (sau un sterilizator) timp de 5 până

la 10 minute. Biberoanele pentru ziua respectivă pot fi

preparate simultan, apoi puse în frigider. Pentru sterilizarea

la rece, biberoanele şi tetinele sunt cufundate într-o soluţie

antiseptică timp de aproximativ 30 minute. Foarte simplă,

această metodă necesită o clătire prelungită a biberoanelor

şi tetinelor înainte de utilizare. Oricare ar fi metoda aleasă,

fiecare biberon este reîncălzit înainte de folosire fie la

baie-marie, fie într-un încălzitor de biberoane.

SUPRAVEGHERE. Este uşoară deoarece cantitatea de lapte

primită de copil este cunoscută de părinţi. Totuşi, greutatea