89 Bronşiolită

Cancerele bronhopulmonare secundare. Din cauza

bogatei vascularizări a plămânului, aceste cancere sunt

foarte frecvente. Ele se datoresc metastazelor, mult mai des

celor pulmonare şi bronşice, provenind fie pe calea

sangvină, fie pe cea limfatică, de la un cancer primitiv al

cărui sediu este variabil, situat cel mai des la sân, la tubul

digestiv, la rinichi sau la bronhii. Simptomele lor sunt

aceleaşi cu cele ale cancerelor bronhopulmonare primitive.

La radiografie, cancerele bronhopulmonare secundare pot

îmbrăca aspecte foarte diverse. Tratamentul lor depinde mai

ales de natura cancerului primitiv; în mod excepţional,

tratamentul poate fi chirurgical. Prognosticul lor este, în

general, sever.

BRONHOREE. Creştere patologică a secreţiei de

mucus a bronhiilor, care se traduce printr-o expectoraţie în

mod normal abundentă.

BRONHOSCOPIE. Explorare a traheei şi bronhiilor cu

ajutorul unui bronhoscop. SINONIM: endoscopie bronşică.

Bronhoscopul, fie rigid (tub optic înzestrat cu un sistem

de iluminare), fie, cel mai des, suplu (fibroscop format din

fibre optice care transportă lumina), permite observarea

directă a stării mucoasei bronşice. Instrumentele adaptabile

acestui aparat permit practicarea unor tipuri diferite de

intervenţie, în principal prelevări locale (biopsie, periere,

aspiraţie etc).

Bronhoscopia este un examen nedureros, întrucâtva

deranjant, dar nepericulos. Ea se practică de preferinţă pe

nemâncate, în mod obişnuit sub anestezie generală. Bronhoscopul

este introdus, în general, printr-o nară, uneori prin

gură. Examenul durează în medie între 10 şi 20 minute.

De asemenea, bronhoscopia poate să aibă un rol terapeutic:

extragerea corpilor străini inhalaţi (adesea la copil),

dezobstruarea, cu ajutorul laserului sau prin crioterapie, a

unei bronhii astupate de o tumoră, aspirarea secreţiilor care

deranjează respiraţia, punerea unei sonde de intubaţie etc.

BRONHOSPASM. Contracţie spasmodică a muşchilor

netezi ai peretelui bronhiilor.

Bronhospasmul antrenează o îngustare temporară a

bronhiilor şi deci o reducere a debitului de aer care le traversează,

provocând fie o şuierătură la expiraţie, fie o tuse.

Cauza sa cea mai frecventă este astmul.

BRONŞIECTAZIE. Creştere permanentă şi ireversibilă

a calibrului bronhiilor. SINONIM: dilatare a bronhiilor.

Bronşiectazia există sub două forme diferite: boala

bronşiectazică, difuză, şi sindromul bronşiectazic, localizat.

Boala bronşiectazică. Aceasta se instalează în decursul

unei agresiuni infecţioase acute (tuse convulsivă, rujeolă

etc.) sau cronice, uneori favorizată de o boală generală

(mucoviscidioză, deficit imunitar etc).

Simptomul principal al bolii bronşiectazice este tuşea,

cu precădere dimineaţa şi în poziţie culcată, eliminând o

expectoraţie cronică purulentă. Puseele de infecţie sunt

frecvente şi se manifestă prin febră, o recrudescenţă a

expectoraţiei şi, adesea, prin hemoptizii (scuipat cu sânge).

Diagnosticul este confirmat de aspectul bronhiilor pe

radiografii şi mai ales la scanografie. Explorările funcţionale

respiratorii (măsurarea volumelor şi debitelor inspirate şi

expirate) ajută diagnosticarea şi permit să se aprecieze

gravitatea bolii. Evoluţia bolii bronşiectazice este cronică,

începând cel mai des în copilărie.

Tratamentul se limitează la kineziterapie respiratorie:

drenaj postural (subiectul este aşezat într-o poziţie care

uşurează expectoraţia), expectoraţia dirijată (ajutarea unei

expectoraţii eficace cu minimum de eforturi), educarea tusei.

Antibioticele nu servesc decât la jugularea puseelor

infecţioase.

Sindromul bronşiectazic localizat. Este vorba de o

sechelă a unei agresiuni bronhopulmonare severe, dar

localizate: tuberculoza, abcesul pulmonar, corp străin în

arborele bronşic etc.

Sindromul bronşiectazic localizat se manifestă printr-o

dispnee (jenă respiratorie) mai mult sau mai puţin importantă,

o tuse uscată în caz de prezenţă a unui corp străin,

o expectoraţie purulentă în caz de abces şi hemoptizii uneori

abundente.

Spre deosebire de boala bronşiectazică, sindromul bronşiectazic

poate fi tratat chirurgical dacă bronşiectazia este

handicapantă şi dacă kineziterapia se dovedeşte ineficace.

BRONŞIOLĂ. Ramură de divizare a unei bronhii în

interiorul plămânului.

Bronşiolele (mai întâi bronşiolele terminale, apoi

bronşiolele respiratorii) se termină în mici saci în formă de

ciorchine de strugure, numiţi alveole, de-a curmezişul

pereţilor prin care se efectuează schimburile gazoase cu

sângele.

BRONŞIOLITĂ. Inflamaţie acută a bronşiolelor evoluând

spre o decompensare respiratorie.

O bronşiolită survine mai ales la copiii sub vârsta de

2 ani.

De origine virală (în principal, provocată de virusul

respiratoriu sinciţial), ea se propagă pe cale aeriană: contaminarea

se face prin scurgerea nazală şi prin picăturile emise

în momentul tusei, uneori şi prin mâinile personalului din

colectivităţi (infecţii nozocomiale).

De asemenea, bronşiolitele sunt frecvente în mediu

spitalicesc şi în creşe, prin epidemii mai ales de iarnă.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Bronşiolită, care survine

adesea după o rinofaringită, se traduce printr-o dificultate

respiratorie: creşterea frecvenţei respiratorii (polipnee),

scobirea toracelui la inspiraţie, expiraţie prelungită şi

şuierătoare. O tuse iritativă, raluri în rafale (atestând o

bronhoalveolită asociată) şi uneori o accelerare a ritmului

cardiac sunt simptome suplimentare. Hipersecreţia

BRONŞIOLO-ALVEOLAR 90

mucusului bronşic favorizează stânjenirea căilor respiratorii.

în general, febra este moderată.

Boala este mai gravă la copiii sub 3 luni şi în caz de

antecedente de prematuritate sau de hipotrofie. Ea poate să

se manifeste atunci printr-o cianoză care indică o diminuare

a concentraţiei în oxigen a sângelui, o bătaie a nărilor

dezvăluind o insuficienţă respiratorie, un refuz de a se

alimenta, o agitaţie, tulburări de cunoştinţă.

Diagnosticul, evocat de simptome şi prin auscultare,

trebuie să fie confirmat prin radiografie pulmonară.

TRATAMENT ŞI PROGNOZĂ. Tratamentul poate fi

efectuat la domiciliu, cu excepţia formelor grave, în care

copilul trebuie să fie spitalizat. Tratamentul se bazează pe

kineziterapie respiratorie, destinată să dezobstrueze căile

aeriene superioare. Uneori, bronhodilatatoarele sunt prescrise.

Pentru a evita o suprainfecţie bacteriană poate fi util

un tratament cu antibiotic. Tratamentul antiviral este

rezervat formelor severe când există un teren cu risc (boală

cardiopulmonară). Copilul poate fi spitalizat pentru a

beneficia de un aport de oxigen sau de o asistenţă respiratorie,

precum şi de o alimentaţie prin sondă gastrică sau

pe cale intravenoasă.

Bronşiolita evoluează, de obicei, în câteva zile şi se

vindecă fără sechele. Uneori, episoadele pot să se repete

din cauza unei imunităţi de scurtă durată faţă de virus. Un

sugar poate deci să facă 2-3 bronşiolite pe an. După un timp,

apariţia unui astm la copiii care au avut o bronşiolita ar fi

posibilă, mai ales în familiile care prezintă un teren alergic.

BRONŞIOLO-ALVEOLAR (cancer). Cancer pulmonar

deosebit, care căptuşeşte faţa internă a alveolelor fără

să le distrugă arhitectura. SINONIM: cancer alveolar.

Singurul „cancer de plămân" veritabil, deoarece se dezvoltă

plecând de Ia celulele terminaţiilor arborelui respirator

(bronşiole şi alveole), cancerul bronşiolo-alveolar nu reprezintă

decât 3% dintre cancerele bronhopulmonare primitive.

Cauza sa rămâne necunoscută.

Cel mai des se prezintă sub aspectul unei tumori rotunde

unice, localizată la periferia plămânilor. Tratamentul ideal

este atunci cel chirurgical. După ablaţie, prognoza este

destul de bună.

Mai caracteristică, dar mai rară, este forma pneumonică

(atingerea acută a unui întreg lob pulmonar), însoţită uneori

de o expectoraţie abundentă, care este uşor de recunoscut

radiologie prin opacitatea sistematizată (bine limitată la un

lob sau la un segment pulmonar). în acest caz, tratamentele

clasice (chirurgie, radioterapie, chimioterapie) sunt inutile,

dar evoluţia este atunci destul de lentă şi metastazele

extratoracice sunt rare.

BRONŞITA. Inflamaţie a bronhiilor, acută sau cronică,

traducându-se printr-o tuse umedă şi prin expectoraţii.

Bronşita acută. Bronşita acută, una dintre afecţiunile

respiratorii cele mai frecvente, este consecinţa unei infecţii

virale a bronhiilor (bronşită) sau a bronşiolelor (bronşiolita).

Cu apariţie bruscă şi de durată scurtă, bronşita este favorizată

de tabagism şi de poluarea atmosferică, şi survine mai

ales iarna.

Semnele clinice sunt o tuse în accese, răguşeală, expectoraţii

(scuipat) şi o febră a cărei manifestare variază după

virusul în cauză, dar care nu depăşeşte 39°C. Diagnosticarea

nu necesită examene suplimentare.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Simptomele pot dispărea

spontan în mai puţin de două săptămâni. Totuşi, evoluţia

poate să se îndrepte şi spre o suprainfecţie bacteriană, expectoraţia

devenind atunci purulentă (groasă, gălbuie sau

verzuie). Complicaţiile, ca o pneumonie sau o pleurezie,

sunt excepţionale. în plus, există un risc de insuficienţă

respiratorie la subiecţii fragili (sugar, bătrân).

Tratamentul unei bronşite acute se efectuează doar

pentru îndepărtarea simptomelor: medicamente împotriva

infecţiei şi excesului de secreţii bronşice, administrate pe

cale orală sau rectală, sau în inhalaţii. Antibioticele sunt

indicate în caz de suprainfecţie şi la subiecţii fragili.

Bronşita cronică. Bronşita cronică se caracterizează

printr-o hipersecreţie bronşică permanentă sau recidivantă.

Se vorbeşte de bronşită cronică atunci când perioadele de

tuse şi de expectoraţie durează mai mult de 3 luni consecutiv

şi se întind pe cel puţin doi ani.

Fumatul joacă un rol important în această boală:

frecvenţa bronşitei cronice la nefumători este de ordinul a

8%, în timp ce ea atinge 50% la subiecţii care fumează mai

mult de 20 ţigări pe zi. Mai intervin şi alţi factori: poluarea

atmosferică (uneori legată de locul de muncă) şi infecţiile

repetate.

Diagnosticul se stabileşte doar prin auscultaţie. Totuşi,

pot fi prescrise unele examene: radiografia toracică, analizele

sângelui şi explorarea funcţională respiratorie.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Bronşita cronică evoluează

spre insuficienţa respiratorie cronică şi spre enfizem (distensia

şi distrugerea alveolelor pulmonare), care antrenează

o hipertensiune arterială pulmonară marcată printr-o

gâfâială, o cianoză, un edem al membrelor inferioare.

După mai mulţi ani, jena respiratorie la efort persistă

şi în repaus, şi devine invalidantă. în plus, există un risc

de apariţie a cancerului bronhopulmonar.

Tratamentul, care variază după gravitatea bolii, se bazează

pe încetarea fumatului, pe supravegherea şi tratamentul

antibiotic precoce şi sistematic la fiecare nouă infecţie

bronşică, pe kineziterapia respiratorie, pe administrarea de

medicamente (bronhodilatatoare, fluidifiante ale secreţiilor,

analeptice). în formele cele mai serioase, poate fi administrat

oxigen la domiciliu. Prevenirea constă în lupta individuală

şi colectivă împotriva tabagismului şi a poluării.

BROŞAJ. Procedeu de osteosinteză care utilizează broşe

(tije metalice) pentru a menţine fragmentele osoase ale unei

fracturi, în mod temporar sau definitiv.