69 Avort

— Urechea internă cuprinde cohleea, în faţă, şi

sistemul vestibulosemicircular, în spate. Celulele ciliate

externe ale cohleei amplifică mesajul sonor şi îl transmit

celulelor ciliate interne, care atunci traduc informaţia într-un

mesaj nervos.

• Sistemul auditiv central este constituit din fibre nervoase

care, plecând de la celulele ciliate interne, se unesc la baza

conductului auditiv pentru a forma nervul auditiv (nervii

auditivi constituie a opta pereche de nervi cranieni), ca şi

din cortexul temporal, unde influxul nervos se transformă

în senzaţie conştientă a mesajului auditiv şi permite

interpretarea de către subiect.

AVITAMINOZĂ. Ansamblu al fenomenelor patologice

cauzate de carenţe în una sau mai multe vitamine.

Devenite rare în ţările occidentale, avitaminozele se

întâlnesc, în principal, în ţările în curs de dezvoltare. Ele

pot fi consecinţe ale unei carenţe a aportului alimentar, ale

unei absorbţii digestive insuficiente sau ale unei utilizări

deficiente de către organism a acestor vitamine.

• Avitaminoza A se manifestă, în principal, prin tulburări

oculare: hemeralopie (slăbirea sau pierderea vederii în

lumină puţin intensă) şi xeroftalmie (diminuarea transparenţei

conjunctivei şi corneei).

• Avitaminoza Bl are ca expresie majoră boala numită

beri-beri.

• Avitaminoza B2 sau ariboflavinoza antrenează tulburări

oculare (scăderea acuităţii vizuale, fotofobic prin sensibilitate

anormală la lumină) şi leziuni cutanomucoasc

(crăparea buzelor).

• Avitaminoza B6 are manifestări multiple şi bine cunoscute

la animal, dar, în patologia umană, nu există caracterizată

o avitaminoză B6.

• Avitaminoza BI2, vorbind la propriu, nu există, dar există

o afecţiune, boala lui Biermer, care se caracterizează prin

absenţa absorbţiei de vitamină B12 ca urmare a unei alterări

a mucoasei gastrice.

• Avitaminoza C confirmată antrenează scorbutul şi, la

sugar, boala lui Barlow.

• Avitaminoza D are drept consecinţă un rahitism la copil,

o osteomalacie (afecţiune caracterizată printr-o înmuiere a

oaselor) la adult şi, la orice vârstă şi în anumite împrejurări,

o tetanie.

• Avitaminoza K antrenează fenomene hemoragice.

• Avitaminoza PP antrenează pelagra.

AVORT. întrerupere prematură a sarcinii.

în folosirea curentă, cuvântul avort este utilizat ca

sinonim al întreruperii voluntare a sarcinii (I.V.S.),în timp

ce expresia naştere falsă desemnează un avort spontan. în

plus, se numeşte avort terapeutic o întrerupere a sarcinii

provocată din motive medicale.

Avortul spontan. Acesta înseamnă pierderea neprovocată

a fătului înainte de a 180-a zi de sarcină. El este numit, în

mod curent, naştere falsă.

CAUZE. Cauzele de avort spontan, multiple, trebuie să fie

stabilite pentru a pune în aplicare tratamentul adecvat.

• Cauz.ele materne grupează cauzele genitale (hipoplazia

sau malformaţiile uterinc, sinechiile, salpingita, fibromul

şi tumora uterului, beanţa colului uterin); cauzele hormonale

(insuficienţă în estrogeni sau progesteron, insuficienţa

hormonală globală, hipotiroidia, excesul de androgeni);

cauzele generale (carenţa alimentară, intoxicaţia, o boală

infecţioasă, diabetul, sifilisul, traumatismele diverse).

Doar avorturile repetate justifică investigaţiile de durată,

dar cercetarea cauzei de avort trebuie totuşi întreprinsă

concomitent cu tratamenul.

• Cauzele ovulare corespund unor anomalii fetale şi reprezintă

în jur de 70% din naşterile false. Aceşti factori

acţionează îndeosebi în timpul primului trimestru de sarcină

şi provoacă moartea fătului înaintea expluziei sale. Sarcinile

multiple şi hidramniosul (excesul de lichid amniotic) fac

parte din cauzele ovulare.

SIMPTOME ŞI SEMNE. La începutul sarcinii, semnele

unei iminenţe de avort constau din metroragii (pierderi mici

de sânge roşu) nedureroase; uneori li se asociază şi colici.

Odihna absolută la pat, însoţită de un tratament medical

(hormoni, antispastice), se dovedeşte cel mai bun mijloc

de luptă împotriva acestor ameninţări de avort. Ecografia

permite să se verifice locul de implantare a embrionului

(ipoteza unei sarcini extrauterine); în caz de beanţă a colului

uterin, prevenirea avortului necesită un serclaj al uterului

şi repausul total.

în schimb, creşterea progresivă a pierderilor sangvine

şi a durerilor, însoţite de deschiderea colului, anunţă avortul

propriu-zis. Avortul se numeşte complet dacă fătul şi

placenta au fost expulzate; el nu necesită nici un tratament

deosebit. în schimb, dacă există o retenţie placentară în

cavitatea uterină, ne putem teme de o hemoragie sau de o

infecţie locală. Este necesară efectuarea unui examen,

revizia uterină, în mediu spitalicesc.

TRATAMENT. Pentru a asigura vacuitatea uterină se

practică un chiuretaj sub anestezie generală; sunt prescrise

imediat antibiotice pentru a preveni o eventuală infecţie.

Cauza avortului este căutată imediat cu scopul de a putea

institui, dacă este cazul, un tratament care să permită

evitarea unui nou avort.

Avortul provocat. Aici se face deosebirea între avortul

provocat din motive terapeutice şi avortul provocat în caz

de pericol.

Avort provocat din motive terapeutice. Acesta se practică

în orice moment al sarcinii, la cererea ambilor părinţi sau

a unuia dintre ei, dacă viaţa mamei se află în pericol

(insuficienţă fie cardiacă, fie renală, fie respiratorie,

S1 DA, cancer etc.) sau dacă există un risc mare de atingere

a copilului de o afecţiune deosebit de gravă şi incurabilă.

Examene adecvate permit verificarea presupunerilor de

atingere fetală (ecografie, biopsie a vilozităţilor coriale,

amniocenteză, serodiagnostice sangvine).

AVULSIE DENTARĂ 70

Avortul terapeutic, ale cărui complicaţii apar doar în

mod excepţional, este efectuat în mediu spitalicesc prin

administrarea de prostaglandinc.

Avort în Situaţii de pericol. Acesta se realizează la

începutul sarcinii, pe baza justificării situaţiei şi după

informarea privind riscurile medicale la care este expusă

femeia.

Acest avort este practicat sub anestezie locală sau

generală, prin aspiraţie endouterină, cu o canulă sau cu o

seringă (metoda lui Karman), sau, mult mai rar din cauza

riscurilor de lezare a mucoasei uterine, prin chiuretaj.

Aspiraţia poate fi înlocuită, până în a 49-a zi de amenoree,

printr-un tratament care asociază mifepristonul (RU 486)

şi un derivat de prostaglandinc, administrat la 36-48 ore

după luarea mifepristonului. Aceste produse sunt

contraindicate în caz de tabagism regulat sau de alţi factori

de risc cardiovascular (hipcrlipidemie, diabet). Apoi este

recomandat un contraceptiv. -• ÎNTRERUPERE VOLUNTARĂ

A SARCINII, STERILITATE.

AVULSIE DENTARĂ. Extragere sau luxare a unui

dinte.

Avulsia dentară poate fi provocată (avulsie terapeutică)

sau spontană, ca urmare a unui şoc (avulsie traumatică).

Avulsia dentară terapeutică. Este intervenţia chirurgicală

denumită în mod curent extracţie dentară, în cursul

căreia dintele este eliminat în întregimea sa (coroană şi

rădăcini).

INDICAŢII. Această intervenţie radicală, devenită rară în

zilele noastre.poate fi realizată:

— atunci când terapcuticile obişnuite sunt inoperante

(caria este foarte întinsă, fractură coronoradiculară, parodontopatie

avansată etc);

— atunci când dinţii sunt deranjanţi sau răspunzători

de o malocluzie (proastă suprapunere a dinţilor maxilarului

superior peste cei ai maxilarului inferior, deranjând

masticaţia sau generând complicaţii infecţioase, sau

probleme estetice). Astfel, la copil, dintele definitiv poate

erupe atunci când dintele de lapte se află încă pe arcadă.

Extragerea acestuia din urmă va permite adesea

repoziţionarea corectă a dintelui în evoluţie;

— în caz de tratament ortodontic;

— pentru a preveni un risc infecţios, înaintea unei

operaţii chirurgicale pe inimă sau a unei radioterapii a

cancerelor feţei, asupra dinţilor care constituie focare

infecţioase.

DESFĂŞURARE. în general, este practicată o anestezie

locală. Anestezia poate fi generală atunci când este vorba

de extracţia dinţilor de minte incluşi în mod complicat, a

mai multor dinţi în acelaşi timp, ori în cazul pacienţilor

deosebit de anxioşi sau a copiilor. Gingia din jurul dintelui

este dezlipită de dinte şi dintele este tras. Astuparea alveolei

se face începând cu cheagul. După complexitatea

intervenţiei, starea dintelui şi a bolnavului, antibioticelor

şi antiinflamatoarelor li se pot asocia analgezice şi spălarea

gurii cu preparatele obişnuite.

COMPLICAŢII. Puţin frecvente în general, complicaţiile

pot lua forma unei alveolite (inflamaţia alveolei) sau a unei

hemoragii. Dinţii care au fost extraşi pot Fi înlocuiţi prin

proteze fixe (punţi) sau mobile, sau chiar prin implanturi.

Avulsia dentară traumatică. Aceasta este luxaţia unui

dinte în urma unui şoc.

în acest caz, avulsia este însoţită uneori şi de alte leziuni:

fractura marginii alveolare, rănirea buzelor. Incisivii

superiori ai copiilor de 7-10 ani sunt expuşi în mod deosebit,

mai ales dacă ei ocupă o poziţie prea anterioară. Cu ocazia

unui accident, trebuie întotdeauna, pe cât e posibil, să se

recupereze dintele sau dinţii avulsaţi; în fapt, se încearcă

adesea reimplantarea lor deşi rezultatele sunt incerte.

Această reuşită depinde de supravieţuirea ligamentului

parodontal, condiţionată de 3 elemente: rădăcina dintelui

avulsat nu trebuie să fie nici răzuită, nici curăţată; dintele

trebuie să fie reimplantat foarte repede (în mai puţin de o

oră) şi conservat, în aşteptarea reimplantării, în ser

fiziologic sau în lapte; tratamentul efectuat de către dentist

trebuie să cuprindă o contenţie şi îngrijirea preventivă a

rădăcinii. Respectarea acestor condiţii, precum şi o serioasă

supraveghere radiologică timp de un an favorizează menţinerea

durabilă a dintelui reimplantat.

AZOOSPERMIE. Absenţă totală a spermatozoizilor în

sperma emisă.

Azoospermia este o cauză importantă de sterilitate masculină.

Ea diferă de oligospermie (cantitate mică de

spermatozoizi) şi de astenospermie (insuficienta mobilitate

a spermatozoizilor). Azoospermia afectează aproximativ 1 %

dintre bărbaţi.

Cercetările efectuate prin examene clinice şi dozări

hormonale permit să se stabilească două forme de

azoospermie: azoospermia excretorie şi azoospermia

secretorie.

Azoospermia excretorie. Spermatozoizii se formează

normal în testicul, dar obstrucţia canalelor deferente sau

cpididimelor împiedică transportul lor spre veziculele

seminale şi prostată. Această obstrucţie poate rezulta dintr-o

boală cu transmisie sexuală, dintr-o tuberculoză, dintr-o

intervenţie chirurgicală practicată în regiunea inghinală sau

dintr-o infecţie cronică a aparatului genital.

Azoospermia secretorie. Spermatozoizii nu se mai

formează în testicul. Biopsia tcsticulară confirmă această

anomalie. Când această azoospermie este congenitală, ea

poate proveni dintr-o criptorhidie (testiculele rămase în

abdomen), dintr-un sindrom al lui Klinefelter (prezenţa unui

cromozom X suplimentar) sau dintr-o mucoviscidioză.

Azoospermia secretorie este uneori consecutivă unei orhite

(inflamaţie tcsticulară) sau unor tratamente anticanceroase.

Majoritatea acestor forme de azoospermie nu au în

prezent vreun tratament.

AZT. -•ZIDOVUDINĂ.

BALNEOTERAPIE 72

Balantidioza, prezentă pe toată suprafaţa globului, dar

mai ales în zona tropicală, afectează porcul şi, mai rar, omul.

Contaminarea se face prin paraziţii închistaţi (chistul fiind

forma de rezistenţă a protozoarelor în mediul exterior), prin

ingerarea apei infestate sau a cărnii de porc insuficient gătită.

Această zoonoză (boală a animalului transmisibilă la

om) se traduce printr-o dizenterie cu scaune mucoase şi

sângerânde, prin dureri abdominale şi, uneori, prin

hemoragii intestinale, o peritonită şi o colită cronică.

BALNEOTERAPIE. îngrijire prin băi a corpului întreg

sau a uneia din părţile sale.

Balneoterapia este utilizată în cura afecţiunilor

reumatismale, dermatologice şi otorinolaringologice. Se

utilizează diferite tipuri de ape cărora li se adaugă sau nu

soluţii medicamentoase.

• Băile medicamentoase se fac în cadă; aici pot fi introduse

numeroase substanţe medicamentoase. Băile antiseptice

(triclocarban, clorhexidină, permanganat de potasiu) se

impun în dermatozele infectate. Băile emoliente (amidon,

ovăz, ulei de soia, ulei de arahide etc.) permit o înmuiere

a excesului de keratină epidermică (psoriazis, keratodermii,

uscare cutanată |xeroză). Băile antipruriginoase (produse

vegetale, ulei mineral, lipoproteine) sunt prescrise mai ales

pentru pruritele alergice.

• Băile termale utilizează apele de izvor termal la temperatura

de ieşire la suprafaţă, răcite sau încălzite. Izvoarele

sunt indicate pentru diferite afecţiuni după compoziţia apei

(bogată în calciu, în sulf, în fier, în cupru, în sulfaţi, în

biearbonaţi, în bioxid de carbon etc).

• Băile de nămol sunt obţinute prin amestecarea apei

termale cu un noroi. Ele sunt indicate în special în tratamentul

reumatismului. •-* TERMALISM.

BALONARE. ->• DISTENSIE ABDOMINALĂ.

BANDAJARE. Tehnică utilizată pentru a menţine la

locul lui un pansament, pentru a exercita o compresie sau

pentru a imobiliza o parte a corpului sau a unui membru.

DIFERITE TIPURI DE BANDAJĂRI

• Bandajările simple sunt constituite din rânduri de fâşii

(de pânză, de latex, de tricot elastic) care acoperă în

întregime sau înconjoară o parte a corpului. Aplicate în mod

circular, spiralat, oblic, inversat sau încrucişat, după partea

corpului avută în vedere, bandajările simple sunt utilizate

frecvent pentru a menţine un pansament, pentru a imobiliza

membrul care a suferit o entorsă, în particular de gleznă,

şi pentru contenţia abdominală.

• Bandajările zise pline sunt realizate cu bucăţi mari de

pânză pliate astfel încât să imobilizeze un membru rănit (în

caz de luxaţie a umărului, de traumatism al antebraţului etc.)

prin legarea sa de torace.

• Bandajările tuhulare se realizează cu cilindri din jerse

sau împletitură mare utilizate frecvent pentru pansarea

degetelor sau, în formă de chilot, pentru pansamentele

perineului.

• Bandajările mecanice se fac cu bandaje herniare compuse

din una sau două perniţe (bule alungite, în general din

cauciuc, destinate comprimării orificiului herniar) şi o

centură de susţinere.

BARBITURIC. Medicament utilizat în tratarea epilepsiei

sau în cursul anesteziei.

Barbituricele diminuează activitatea sistemului nervos

central, dar nu mai sunt utilizate ca hipnotice (inductori de

somn) din cauza efectelor lor nedorite.

Ele sunt contraindicate în caz de alergie la produs, de

porfirie (tulburare de metabolism), de o insuficienţă

renală şi respiratorie severă, de sarcină (în afara faptului

că este necesar) şi de alăptare. Administrarea lor se face

pe cale orală sau injectabilă.

EFECTE NEDORITE. Unul dintre principalele lor efecte

nedorite este declanşarea unei toleranţe (necesitând o creştere

progresivă a dozelor, putând merge până la toxicomanie).

Acţiunea sedativă, somnolenţa pe care ele le

antrenează pot fi stânjenitoare; asocierea cu alcoolul amplifică

acest efect. Barbituricele provoacă, de asemenea, reacţii

cutanate, dureri articulare, scăderi de tensiune arterială,

anemii şi crize de porfirie. Barbituricele sunt în plus inductori

enzimatici: ele stimulează enzimele hepatice răspunzătoare

de degradarea a numeroase medicamente, care riscă

atunci să devină mai puţin eficace (anticoagulante orale,

betablocante, depresoare ale sistemului nervos central,

contraceptive orale).

BARLOW (sindrom al lui). Tulburare cardiacă asociind

un zgomot anormal şi un suflu în timpul sistolei. SINONIM:

balonizare valvulară.

Sindromul lui Barlow este legat de o scăpare de sânge

printr-o valvă sau chiar prin două valve mitrale. Această

scăpare este consecinţa unei leziuni speciale, numită prolapsus,

caracterizată printr-o mişcare anormală a valvei care

face o proeminenţă în cavitatea auriculului stâng. Acest

prolapsus, cauzat de o anomalie a texturii valvei, este

detectat la aproximativ 5% din populaţie, dar numai la o

foarte mică proporţie dă naştere unor complicaţii, cel mai

adesea benigne (amplificarea scăpării mitrale, tulburări ale

ritmului cardiac) sau, în mod excepţional, mai grave

(embolie, infecţie a valvei).

BAROTRAUMATISM. Orice manifestare patologică

legată de variaţiile de presiune din interiorul organismului.

Un barotraumatism survine la plonjarea submarină sau

în avion fie la coborâre, fie la urcare (accident de decompresie).

De asemenea, mai pot surveni accidente zise barometrice

la subiecţii aflaţi sub ventilaţie asistată (subiecţi

intubaţi sau traheotomizaţi, expuşi la suprapresiunea unui

respirator artificial).

73 BĂTRÂNEŢE

BARTHOLIN (glandă a lui). Fiecare dintre glandele

situate de o parte şi de alta a jumătăţii posterioare a

orificiului vaginal. SlNONIM: glanda vulvovapnală.

Rolul lor constă în a secreta în permanenţă, dar mai ales

cu precădere în timpul raporturilor sexuale, un lichid diluat

şi incolor care contribuie la lubrificarea vaginului.

BARTHOLINITĂ. Inflamaţie a uneia sau chiar a celor

două glande ale lui Bartholin.

O bartholinită survine cel mai des plecând de la o

infecţie vaginală. Ea poate, de asemenea, să succeadă

infectării unui pseudochist (chist fără epiteliu), format după

obturarea canalului excretor al glandei. Simptomele sunt

o umflătură roşie şi dureroasă a părţii posterioare a vulvei,

însoţită de febră. Ca urmare, se poate forma un abces,

semnalat printr-o tumefiere cu prezenţa puroiului subiacent.

La începutul inflamaţiei, tratamentul face apel la antibiotice.

Dacă există un abces, tratamentul este atunci chirurgical.

BARTONELOZĂ. Boală infecţioasă provocată de o

bacterie Gram negativă, Bartonella bacilliformis, transmisă

omului prin înţepătura unei insecte, flebotomul, din genul

Lutzomya. SINONIME: anemie de Peru, boala a lui Canion,

febra de Oroya.

Bartoneloza face ravagii în stare endemică în văile înalte

ale Anzilor; omul este singura gazdă cunoscută a acestui

germene.

Tratamentul, eficace dacă este aplicat încă din faza

iniţială, constă în administrarea de antibiotice.

BASEDOW (boală a lui). Boală autoimună a glandei

tiroide. SlNONIM: boala a lui Graves.

Această boală afectează mai ales femeile tinere. Ea este

uneori o boală de familie sau este asociată unui diabet

zaharat. Un eveniment marcant al vieţii pacientului (surmenaj,

schimbare familială sau profesională) poate fi un

factor declanşam.

Boala lui Basedow este cea mai frecventă dintre cauzele

de hipertiroidie (creşterea producţiei de hormoni tiroidieni).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Sunt observate trei feluri de

semne.

• Semnele de hipertiroidie, foarte frecvente, motivează

adesea consultaţia medicală: pierdere în greutate, deşi pofta

de mâncare se păstrează, tremurături, oboseală şi agitaţie.

• Guşa, mărirea difuză şi benignă a tiroidei, ceea ce provoacă

o umflare a gâtului, este un semn constant. Palparea

tiroidei permite estimarea mărimii şi întinderii.

• Semnele oculare se manifestă cu o importanţă foarte

variabilă: retracţia pleoapei superioare, ceea ce face privirea

mai strălucitoare; semne inflamatorii (roşeaţă, edem); exoftalmie

(ochii ieşiţi din orbite), eventual bilaterală; paralizia

muşchilor oculomotori. Atingerea oculară poate preceda sau

urma după mai mulţi ani de la apariţia unei hipertiroidii.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul bolii lui

Basedow este clinic, fondat pe asocierea simptomelor. El

este confirmat prin examene sangvine, care pun în evidenţă

un nivel mic de tireostimulină şi o creştere a nivelului de

hormoni tiroidieni, şi prin scintigrafia cu tehneţiu, care

dezvăluie o hiperfixare difuză a acestei substanţe în totalitatea

glandei tiroide.

Tratamentul poate fi medicamentos (antitiroidiene de

sinteză), chirurgical (tiroidectomie parţială) sau poate face

apel la medicina nucleară (injectarea unei doze individualizate

de iod 131 radioactiv care se va fixa în glanda

tiroidă şi o va distruge în funcţie de gradul hiperfuncţiei

sale).

Vindecarea fără sechele este obişnuită, dar sunt posibile

recăderile (reşutele).

BAZIN. Centură osoasă situată în josul abdomenului ce

susţine coloana vertebrală, căreia îi sunt ataşate membrele

inferioare.

Bazinul este format din cele două oase iliace, care se

articulează în spate, de o manieră rigidă, cu sacrumul,

prelungit în jos cu coccisul.

EXAMENE. Bazinul se explorează, în principal, prin examene

radiologice convenţionale. Adesea se realizează o

scanografie pentru a face un bilanţ mai precis al fracturilor

cotilului.

PATOLOGIE. în principal, patologia constă în fracturi.

• Fracturile centurii osoase pelviene sunt frecvente. Ele

rezultă cel mai des dintr-un traumatism violent şi pot fi

asociate cu leziuni ale organelor interne ale bazinului. în

caz de dublă fractură a inelului pelvian sau de disjuncţie a

simfizei pubiene, trebuie împiedicat, prin statul la pat sau

prin tracţiune, ca bazinul să suporte greutatea corpului până

la consolidare, adesea după reducerea fracturii prin tracţiune

sau chirurgie. în schimb, fracturile care nu antrenează

instabilitatea bazinului (fractura aripii iliace, fractura prin

scoatere musculară sau ligamentară) sunt tratate, în general,

prin metode ortopedice nechirurgicale (tracţiune, corset,

gips), bazinul suportând atunci greutatea corpului.

• Fracturile cavităţii cotiloide, frecvente, antrenează o

atingere a articulaţiei coxofemurale. De asemenea, tratamentul

lor este dificil şi apariţia unei artroze post-traumatice

nu este rară.

• Osleita pubiana (inflamaţia simfizei pubiene) este cauzată,

de obicei, de microtraumatisme repetate care s-au exercitat

asupra bazinului. Ea poate surveni la fotbalişti, manifestându-

se printr-o durere în partea internă a zonei inghinale,

cu umflare. în majoritatea cazurilor, vindecarea este realizată

prin repaus.

BĂTĂTURĂ. Calozitate dureroasă pe un deget de la

picior. -• CALOZITATE.

BĂTRÂNEŢE. Cea de a treia perioadă a vieţii, urmând

copilăriei şi vieţii adulte.

75 BEHQET

BÂLBÂIALĂ. Pe rturbare a elocuţiunii, caracterizată prin

ezitare, repetare sacadată, pauze penibile şi chiar împiedicare

completă a facultăţii de a articula.

Bâlbâială este o tulburare frecventă la copil, mai ales

în rândurile băieţilor.

CAUZA. Cauza bâlbâielii nu a fost stabilită cu certitudine.

Bâlbâială poate depinde de cauze afective (şoc emotiv

intens, hiperemotivitate nevrotică) sau poate fi consecinţa

unei dezvoltări senzorimotorii defectuoase. Incidenţa sa

familială (între 30 şi 35% din cazuri) a dus la incriminarea

unui factor ereditar.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Bâlbâială survine la copil în

timpul perioadei de achiziţionare a vorbirii şi limbajului,

în general între 18 luni şi 9 ani. Apariţia sa se face în mod

insidios, întinzându-se pe mai multe săptămâni sau mai

multe luni; ea este marcată prin tulburări episodice: copilul

se bâlbâie atunci când se află în faze de excitaţie sau de

stres, ori atunci când se grăbeşte să comunice. Ulterior,

tulburarea poate deveni cronică. Se observă semne asociate:

tulburări motorii, afectând faţa, muşchii respiratori, şi

fenomene vasomotorii (înroşirea feţei, hipersalivaţie). în

plus, un sfert din copiii bâlbâiţi prezintă în paralel o

întârziere în dezvoltarea vorbirii şi a limbajului.

Bâlbâială este puternic influenţată de contextul emoţional.

Unele situaţii (ca telefonul) tind să amplifice tulburarea.

Ea se atenuează atunci când copilul strigă sau când

şopteşte şi nu afectează cântatul. Lectura, recitarea o atenuează

de cele mai multe ori. Bâlbâială în sine, atunci când

este de durată, generează un mare număr de reacţii emoţionale

consecutive sentimentului de a fi incapabil să vorbească

în mod corect. Ea poate fi autoîntrcţinută prin teama de a

se bâlbâi.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul se bazează

în esenţă pe reeducarea ortofonică. Aceasta pare în mod

particular indicată şi eficace în bâlbâială copilului de vârstă

mică. Ea se impune cu atât mai mult în mod imperios când

bâlbâielii i se adaugă o întârziere în vorbire şi limbaj. Există

diferite tehnici de reeducare ortofonică, adaptate la vârsta

şi la comportamentul fiecărui copil. In caz de bâlbâială

fiziologică, se recomandă părinţilor să nu repete cuvintele

copilului care începe să vorbească, cu scopul de a nu

favoriza repetările şi de a nu fixa fenomenul. De câţiva ani

s-au dezvoltat tehnici terapeutice, ca psihoterapia comportamentală,

care se adresează mai degrabă copilului mare,

copilului care a cunoscut descurajarea, ruşinea, dificultăţile

de afirmare din cauza bâlbâielii sale. Psihoterapiile de tip

psihanalitic dau rezultate în cazurile în care predomină o

suferinţă psihologică. Unele medicamente pot fi uneori

prescrise în formele severe. Aproximativ 80% dintre copiii

atinşi de bâlbâială se vindecă, şi aceasta înaintea vârstei de

16 ani.

Este util să se repereze dificultăţile de instalare a vorbirii

şi limbajului la copilul foarte mic cu scopul de a le trata

cât mai devreme posibil, ceea ce permite adesea să se evite

apariţia bâlbâielii.

B.C.G. (vaccin). Vaccin antituberculos.

B.C.G.-ul (sigla bacilului lui Calmette şi Guerin, inventatorii

vaccinului) a fost fabricat plecând de la o cultură de

bacili Mycobacterium tuberculosis bovis.

Vaccinul B.C.G., un vaccin viu atenuat, permite să se

obţină o imunitate durabilă faţă de tuberculoză. El mai este

utilizat şi ca imunostimulant în anumite boli maligne (cancer

de vezică sau leucemie). Vaccinare obligatorie în 64 de ţări,

este recomandată în multe alte ţări. Vaccinarea se practică

uneori chiar de la naştere în mediile de risc (membru al

familiei unui tuberculos, copiii personalului spitalicesc etc),

dar cel mai des înaintea intrării în colectivitate (creşă,

grădiniţă), prin injectare intradermicâ sau prin multiinjectare

(inel) aplicată pe braţ sau pe coapsă. Un test de control în

ce priveşte dobândirea imunităţii este realizat 3 luni mai

târziu prin intradermoreacţia la tuberculină, cu inel sau

timbru. Vaccinarea trebuie să fie recomandată dacă

rezultatul testului este negativ; tentativa poate fi reînnoită

de trei ori maximum.

Vaccinul nu provoacă decât uşoare reacţii locale (mică

pustulă cicatriceală). Acestea evoluează în mod excepţional

într-o ulceraţie sau cu diseminarea leziunii. Bolile de piele

şi stările de imunodepresie constituie contraindicaţii ale

acestei vaccinări.

BEANŢĂ A COLULUI UTERIN. Malformaţie caracterizată

printr-o deschidere anormală a orificiului colului

uterin.

CAUZE. Beanţa colului uterin este cel mai des de origine

traumatică: ea apare după o naştere dificilă sau după un

avort provocat traumatic. Când este congenitală, beanţa este

asociată adesea cu alte malformaţii uterine.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Beanţa colului uterin se

manifestă numai în timpul sarcinii şi poate antrena fie un

avort tardiv (în cursul celui de al doilea trimestru de sarcină),

fie o naştere prematură. Diagnosticul este stabilit prin

calibrarea colului cu o bujie (instrument cilindric pentru

măsurarea unui canal sau unui orificiu). Diagnosticul este

confirmat prin histerografie şi/sau histeroscopie.

TRATAMENT. Se bazează pe serclajul colului uterin în

primele trei luni de sarcină.

BEHCET (boală a lui). Afecţiune cronică evoluând în

pusee inflamatorii recidivante.

Această boală rară este o afecţiune a vârstei adulte. Ea

survine, în principal, în Orientul Mijlociu, în Japonia şi în

bazinul mediteranean. Boala lui Behcet pare să fie o boală

autoimună, în declanşarea căreia ar juca un rol o infecţie

cauzată de un virus încă neidentificat.

SIMPTOME Şl SEMNE. Afecţiunea este adesea cronică

şi recidivantă; ea se traduce prin afte ale mucoaselor bucală

I

BEJEL

şi genitală, uneori ale pielii, prin artrite şi printr-o uveită

(inflamaţie a ochiului). Ea mai poate să stea la originea unei

meningite şi comportă adesea o atingere vasculară (arterită,

anevrism arterial, debită).

Apariţia ulcerelor intestinale, epididimitei şi a simptomelor

neuropsihiatrice este, de asemenea, posibilă.

TRATAMENT. Administrarea de corticosteroizi în doze

ridicate şi de imunodepresoare permite cel mai adesea să

se oprească rapid fenomenele inflamatorii, îndeosebi inflamaţiile

oculare. Totuşi, o diminuare importantă a acuităţii

vizuale survine în unele cazuri, în general după 6-10 ani

de la debutul atingerii oculare.

BEJEL. Boală infecţioasă contagioasă consecutivă unei

infestări neveneriene cu Treponema pallidum. SINONIM:

sifilis endemic.

Bejelul există în stare endemică în regiunile de semideşert

ale Orientului Mijlociu şi Sahelului. Transmiterea

sa, a cărei modalitate este prost cunoscută, se face în timpul

copilăriei pe cale bucală.

Bejelul provoacă ulceraţii cantonate la nivelul mucoaselor

şi zonelor umede ale pielii (gură, zona anogenitală),

nedând loc unei alte complicaţii şi lăsând subiectul într-o

stare generală bună. Mai târziu pot apărea leziuni cutanate

de mică gravitate (keratodermie palmoplantară [îngroşarea

stratului cornos al boitei plantarei).

Treponema pallidum stă, de asemenea, la originea sifilisului;

interpretarea serologiei poate fi dificilă la adult.

Tratamentul bejelului constă în administrarea de penicilină.

BELADONĂ (atropa belladona). Plantă din familia

solanaceelor. SINONIM: iarba diavolului; mătrăguna.

Beladona, plantă erbacee înaltă, este deosebit de otrăvitoare.

Bacele ei violacee sunt răspunzătoare de intoxicaţii

grave (agitaţie cu delir). Frunzele sale şi rădăcinile sunt

folosite pentru extragerea unor alcaloizi (atropină, hiosciamină)

cu utilizări terapeutice.

BENIGN, -Ă. 1. Califică o boală care evoluează, în mod

simplu şi fără consecinţe grave, spre vindecare. 2. Caracterizează

o leziune necanceroasă, localizată şi care nu

antrenează nici o diseminare de metastaze în ţesuturile

învecinate (spre deosebire de cea malignă).

BENZODIAZEPINĂ. Medicament utilizat, în principal,

în tratarea anxietăţii şi insomniei.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Benzodiazepinele,

care au un efect anxiolitic, sunt utilizate ca sedative psihice:

ele diminuează anxietatea sub diferitele ei aspecte (tensiune

psihică, emotivitate, inhibiţii psihologice), tulburările psihosomatice,

agitaţiile psihiatrice. Unele dintre ele sunt prescrise

special împotriva insomniei. în plus, benzodiazepinele

sunt utile şi în anestezie, pentru a atenua contracturile

musculare, şi în cursul tetanosului.

76

Contraindicaţiile sunt insuficienţa respiratorie şi miastenia,

ca şi oricare asociere cu alte substanţe deprimante ale

sistemului nervos central (alcool, psihotrope, de exemplu).

Administrarea se face oral sau, pentru urgenţele ca

angoasa acută, pe cale injectabilă.

EFECTE NEDORITE. Toxicitatea benzodiazepinelor este

în ansamblu slabă. Dar unul dintre efectele nedorite cele

mai grave,deşi rar,este apariţia unei toxicomanii: subiectul

este constrâns să urmeze consumarea medicamentului din

cauza apariţiei unor tulburări grave atunci când este oprită

folosirea lui. Un alt efect periculos pentru conducătorii de

vehicule: somnolenţa. Se mai poate observa şi o oboseală,

ca şi erupţii cutanate.

BERGER (boală a lui). Boală cronică a glomerurilor

renali, caracterizată prin prezenţa imunoglobulinei A în

aceste unităţi filtrante. SINONIM: nefropatie cu IgA.

Boala lui Berger afectează mai ales subiecţii tineri, cu

o netă preponderenţă a celor masculini.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Boala lui Berger poate să se

manifeste printr-o hematurie (prezenţa de globule roşii în

urină) vizibilă cu ochiul liber, survenind adesea în paralel

cu infecţiile căilor aeriene superioare (laringe, faringe, fose

nazale). în alte cazuri, afecţiunea evoluează fără simptome

evidente; descoperirea sa, adesea întâmplătoare, este urmarea

unui examen care pune în evidenţă o hematurie microscopică,

uneori asociată cu o slabă proteinurie (prezenţa

proteinelor în urină).

TRATAMENT ŞI EVOLUŢIE. Nu există nici un tratament

specific al acestei afecţiuni, ale cărei cauze şi evoluţie sunt

încă prost elucidate. Insuficienţa renală, care constituie riscul

major, face indispensabil un control medical regulat. Boala

lui Berger evoluează, în general, foarte lent, în mai mulţi

ani. Aproximativ o cincime din bolnavi ajung la un stadiu

care necesită tratamentul prin hemodializă (tehnică de

curăţire a sângelui printr-o filtrare prin membrană semipermeabilă)

sau o grefă renală.

BERI-BERI. Boală cauzată de o carenţă în vitamina B1

(tiamina).

Beri-beri se întâlneşte la unele populaţii subalimentate

din ţările în curs de dezvoltare. Boală rară în ţările industrializate,

ea nu se întâlneşte decât la persoanele care

au o alimentaţie foarte dezechilibrată, ca alcoolicii sau unele

persoane în vârstă.

CAUZE. Vitamina Bl, care se găseşte mai ales în

cerealele complete, în ficat, în carnea de porc şi în drojdia

de bere, joacă un rol important în metabolismul glucidelor.

Fără ea, creierul, nervii şi muşchii nu pot funcţiona corect.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Beri-beri se manifestă mai întâi

printr-o oboseală şi o pierdere în greutate. Boala poate

evolua în continuare sub două forme:

• Beri-beri uscat, care afectează, în principal, nervii şi

muşchii, are ca simptome principale o amorţire, o senzaţie

77 BICARBONAT DE SODIU

de arsură a gambelor şi o atrofie musculară. în cazurile mai

grave, bolnavul nu mai poate merge, nici chiar să se mai

ridice în picioare.

• Beri-beri umed, se traduce în principal printr-o insuficienţă

cardiacă: inima nemaiajungând să-şi joace corect

rolul de pompă, venele se congestionează şi apar edeme pe

gambe şi uneori pe trunchi şi pe faţă. în absenţa tratamentului,

tulburările de ritm cardiac şi o evoluţie rapidă a

insuficienţei cardiace pot avea un deznodământ fatal.

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea de vitamină

Bl bolnavului. Vindecarea, rapidă, este, în majoritatea cazurilor,

totală.

BERILIOZĂ. Boală pulmonară rară, datorată inhalării

de pulberi sau de fum conţinând beriliu, un metal dur care

intră în compoziţia a numeroase aliaje.

BESNIER-BOECK-SCHAUMANN (boală a lui)

-• SARCOIDOZĂ.

BETABLOCANT. Medicament capabil să se opună anumitor

efecte ale catecoiaminelor (adrenalină, noradrenalină,

dopamină) organismului.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Betablocantul, pe

durată îndelungată sau ca urgenţă, este indicat în hipertensiunea

arterială, angorul, tulburările de ritm cardiac,

infarctul miocardic şi prevenirea morţii subite după un

infarct, precum şi migrenele şi algiile feţei (sindrom dureros

specific feţei). Glaucomul (hipertensiunea intraoculară)

poate, de asemenea, să fie tratat cu betablocante.

Contraindicaţiile, variabile de la un produs la altul,

trebuie să fie respectate în mod absolut de către subiectul

în vârstă: bloc auriculoventricular (încetinirea conducţiei

influxurilor electrice între auricule şi ventricule), insuficienţă

cardiacă nestăpânită printr-un tratament, bradicardia

(încetinirea ritmului cardiac) importantă, arterita, sindromul

lui Raynaud (tulburare circulatorie a mâinilor evoluând prin

crize).

Aceste medicamente sunt administrate mai ales pe cale

orală, uneori pe cale injectabilă, în caz de urgenţă. împotriva

glaucomului sunt disponibile anumite produse sub formă

de colir.

EFECTE NEDORITE. Unele din ele sunt benigne: tulburări

digestive (dureri de stomac, greţuri, vome, diaree),

astenie, insomnie şi coşmaruri, sindromul lui Raynaud şi

parestezii (furnicături) ale mâinilor şi picioarelor, erupţie

cutanată. Alte efecte sunt mai grave: bloc auriculoventricular,

bradicardie,cădere a tensiunii, insuficienţă cardiacă,

criză de astm, hipoglicemie (mai ales la diabeticii trataţi

cu hipoglicemiante), impotenţă.

în plus, trebuie supravegheată asocierea cu alte medicamente

antiaritmiee şi să nu se întrerupă vreodată în mod

brusc un tratament cu betablocante, deoarece aceasta poate

provoca un infarct la persoanele atinse de angor.

BETALACTAMINĂ. Medicament antibiotic activ

împotriva unor bacterii.

Familia betalactaminelor se împarte în două grupuri mari

de produse: penicilinele şi cefalosporinele.

BETASTIMULANT. Medicament capabil să reproducă

unele efecte ale catecoiaminelor (adrenalină, noradrenalină,

dopamină) organismului. SINONIME: betaadrenerpc, betasimpatomimetic.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

• în pneumologie, betastimulantele sunt indicate pentru

dilatarea bronhiilor, în cursul crizelor de astm sau în tratamentul

lor de bază (uneori înaintea unei activităţi sportive),

şi în alte bronhopneumopatii obstructive (afectarea difuză

a bronhiilor cu jenă respiratorie) ca bronşita cronică.

• în obstetrică, betastimulantele contribuie la diminuarea

contracţiilor uterine în cadrul pericolului de naştere prematură

şi în decursul unor naşteri dificile.

Contraindicaţiile sunt angorul necontrolat printr-un

tratament şi infarctul miocardic. Atunci când medicamentele

acestea sunt utilizate pe cale injectabilă, asocierea cu unele

anestezice, cu antidepresoarele de tip I.M.A.O., cu digitalicele

(medicamente cardiologice) şi cu antidiabetice este

nerecomandabilă şi trebuie să se facă cu prudenţă.

Administrarea betastimulantelor se face pe cale orală,

pe cale injectabilă, sub formă de aerosol, prin nebulizare

(pneumologie) sau ca supozitoare (obstetrică).

EFECTE NEDORITE. Se pot produce tulburări neurosenzoriale

(agitaţie, tremurături, vertije, dureri de cap), digestive

(greţuri, vome) şi cardiace (palpitaţii, accelerarea

ritmului cardiac), reacţii alergice, o hiperglicemie (creşterea

nivelului glucozei sangvine) sau o hipokaliemie (scăderea

nivelului potasiului sangvin).

BEZOAR. Agregat de substanţe nedigestibile care stagnează

în tubul digestiv.

Bezoarele se formează cel mai des în stomac, mai rar

în intestinul subţire.

Unele bezoare nu dau naştere nici unui simptom; altele

antrenează tulburări digestive şi alimentare cronice (dureri

abdominale,anorexie, greţuri,constipaţie). Diagnosticul se

stabileşte printr-o radiografie a tubului digestiv sau printr-o

fibroscopie (examenul interiorului stomacului, efectuat cu

ajutorul unui gastroscop, aparat de observare dotat cu un

sistem optic măritor, care se introduce prin esofag până în

stomac).

Tratamentul constă, pe de o parte, în eliminarea bezoarului

(fie prin acţiunea enzimelor capabile să-1 digere, fie

extrăgându-1 prin endoscopie sau prin intervenţie chirurgicală),

iar, pe de altă parte, prin acţionarea asupra cauzei.

BICARBONAT DE SODIU. Antiacid utilizat pentru

calmarea unei indigestii sau a unui pirozis (acreală a

stomacului).

BICEPS 78

Bicarbonatul de sodiu se administrează pe cale orală,

sub formă de pulbere. El provoacă adesea eructaţii şi o jenă

abdominală. Din cauza aportului excesiv de sodiu, utilizarea

prelungită poate antrena un edem al gleznelor şi greţuri. Din

acelaşi motiv, bicarbonatul de sodiu este contraindicat în

caz de insuficienţă cardiacă sau renală (risc de edem).

BICEPS. Muşchi al membrelor superioare şi inferioare

având una dintre extremităţi legată de os prin două tendoane

separate.

BICUSPIDIE. Malformaţie congenitală a inimii caracterizată

prin prezenţa a două valve sigmoide în loc de trei.

în general la nivelul valvulei aortice.

BIERMER (boală a lui). Anemie rezultând dintr-o proastă

absorbţie a vitaminei B12 în stomac. SINONIME: anemie a

lui Biermer, anemie pernicioasa, boaiâ a lui AMson-Biermer.

Boala lui Biermer se întâlneşte mai ales în a doua

jumătate a existenţei.

CAUZE. Aceasta este o boală autoimună cauzată de distrugerea

celulelor gastrice care secretă acidul clorhidric si factorul

intrinsec, absenţa celui din urmă provocând o proastă

absorbţie a vitaminei B12. în afara rolului său în sistemul

nervos, vitamina B12 este indispensabilă sintezei A.D.N.-ului:

absenţa sa are consecinţe importante, îndeosebi asupra vieţii

ţesuturilor în diviziune celulară rapidă, ca măduva osoasă,

şi antrenează o diminuare a numărului polinuclearelor

neutrofile (globule albe care intervin în lupta împotriva

infecţiilor) şi a plachetelor, precum şi apariţia de megaloblaste

(globule roşii de mărime mai mare decât cea normală).

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Simptomele sunt acelea

ale oricărei anemii: paloare, astenie, dispnee. Diagnosticul

se stabileşte prin mielogramă (examenul celulelor măduvei

osoase), care pune în evidenţă o anemie megaloblastică cu

un nivel scăzut de vitamină B12 în sânge, în timp ce nivelul

acidului folie (altă vitamină susceptibilă să explice o anemic

megaloblastică) este normal. Absenţa acidului clorhidric şi

a factorului intrinsec în stomac este pusă în evidenţă fie prin

dozare directă în lichidul gastric prelevat prin tubaj, fie prin

testul lui Schilling.

TRATAMENT. Se bazează pe injectarea de vitamină B12

pe cale intramusculară până la corectarea anemiei, apoi o

dată pe lună pentru tot restul vieţii. Este prudent ca mucoasa

gastrică să fie supravegheată prin fibroscopie efectuată din

doi în doi ani, boala putând favoriza apariţia unor polipi

susceptibili să degenereze.

BIGUANIDĂ. Medicament utilizat în tratamentul

diabetului neinsulino-dependent.

BILA. Lichid secretat de către celulele ficatului, care

contribuie la digestia grăsimilor.

Bila, de culoare galbcn-verzuie şi cu gust amar, conţine

apă, electroliţi (substanţe aflate în soluţie în apă sub

formă de ioni), un pigment, bilirubina, care rezultă din

descompunerea hemoglobinei, şi din săruri biliare care,

emulsionând grăsimile (fragmcntându-le în picături

microscopice), joacă un rol indispensabil în digerarea lor

de către intestin.

Secreţia biliară variază la adult de la 0,5 la 1 litru pe

zi. Ea este permanentă, dar se amplifică în momentul mesei.

BILHARZIOZĂ. Boală parazitară datorată infestării cu

bilharzii (sau schistosomi). SlNONM: schistosomiuzd.

Bilharziile sunt viermi din clasa trematodelor, care

trăiesc în aparatul circulator al omului.

DIFERITE TIPURI DE B1LHARZIOZE. Omul este afectat

de patru tipuri principale de bilharzii: Schistosoma mansoni

şi Schistosoma japonicum (care provoacă bilharziozele

intestinale, prezente, pentru cea cauzată de 5. mansoni, în

Antile, în Brazilia, în Africa neagră, în Egipt şi în Peninsula

Arabică, şi, pentru cea cauzată de S. japonicum, în China,

în Filipine, în Indonezia şi în Peninsula Indochineză);

Schistosoma intercalalum (la originea unei bilharzioze

rectale, prezentă în Africa Centrală); Schistosoma haematohium

(cauzând o bilharzioză urinară, prezentă în Africa şi

în Orientul Apropiat).

Aceşti viermi diferiţi au acelaşi ciclu de dezvoltare şi

de reproducere: fiecare specie de vierme parazitează o

specie bine precizată de moluscă de apă dulce. Transmiterea

bolii se face la contactul cu apa care conţine larvele. Acestea

ajung în vasele sangvine, unde se dezvoltă. Viermii adulţi,

care măsoară câţiva milimetri lungime, trăiesc în cupluri

în venele abdomenului, vezicii urinare, intestinului,

rectului, ficatului şi splinei; durata lor de viaţă poate depăşi

15 ani. Femeia depune zilnic sute de ouă, care se propagă

în urină şi scaune.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Trecerea embrionilor prin piele

provoacă un prurit (mâncărime) la locul de pătrundere.

Câteva săptămâni mai târziu apar o febră, o diaree şi plăci

de urticarie. O analiză a sângelui efectuată în acest stadiu

pune în evidenţă o creştere marcantă a numărului de globule

albe eozinofile şi a anticorpilor antibilharzieni. Această fază,

numită invazie, se observă rar în cazurile de bilharzioză

urinară; ea este mai frecventă în bilharziozele intestinale.

Bilharziozele intestinală şi rectală se traduc prin diaree

şi dureri abdominale. Explorarea colonului pune în

evidenţă prezenţa de polipi şi ulceraţii ale intestinului gros.

Infestarea poate, de asemenea, să provoace o creştere de

volum a ficatului şi splinei, însoţită adesea de o ascită

(efuziune de lichid în cavitatea peritoneală) şi de dezvoltarea

de varice esofagiene şi abdominale.

Bilharzioză urinară se manifestă printr-o hematurie,

adică prin prezenţa sângelui în urină, care este adesea

însoţită de dureri la eliminare. Examenul radiologie al

vezicii o poate arăta ca fiind calcificată. Ecografia şi

urografia intravenoasă evidenţiază adesea polipi ai vezicii

r

79 B.K. VIRUS

şi o dilatare a cavităţilor renale. Infestarea mai poate să se

traducă şi printr-o splenomcgalie (creşterea în volum a

splinei), prin atingeri ale aparatului genital, ale plămânilor

şi ale inimii.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Examenul microscopic

al scaunelor, urinii şi al unui fragment de mucoasă rectală

evidenţiază prezenţa ouălor caracteristice parazitului.

Tratamentul constă în administrarea, pe cale orală şi

timp de una sau două zile, a unor medicamente antihelmintice,

oxamnichina (activă faţă de Schistosoma mansoni) sau

praziquantel (activ faţă de cele patru bilharzii). Eficace şi

bine tolerate, aceste medicamente permit tratarea unui mare

număr de bolnavi fără spitalizare.

PREVENIRE. Aceasta constă în asigurarea unui mod organizat

de eliminare a fecalelor (construcţia de latrine), absenţa

contactului cu apele de suprafaţă infestate (instalarea de

puţuri) sau distrugerea moluştelor prin produse chimice.

Recurgerea la vaccinare ar constitui o soluţie, dar ea încă

nu este practicabilă la scară mare.

BILIRUBINĂ. Pigment galben-brun care provine din

degradarea hemoglobinei (şi a câtorva alţi pigmenţi respiratorii)

şi constituie principalul colorant al bilei.

BILIVERDINĂ. Pigment biliarde culoare verde,rezultând

din degradarea hemoglobinei.

Biliverdina este formată în măduva osoasă şi în splină

prin degradarea hemoglobinei din globulele roşii îmbătrânite.

Ea este în continuare transformată în bilirubină şi

eliminată împreună cu bila în intestin.

BIOCHIMIE. Ştiinţă consacrată studiului compoziţiei şi

reacţiilor chimice ale materiei vii şi ale substanţelor care

rezultă în urma acestora. SlNONIM: chimie biologica.

BIOETICĂ. -• ETICĂ MEDICALĂ.

BIOLOGIE MOLECULARĂ. Ştiinţă consacrată

studiului moleculelor susţinătoare ale mesajului ereditar

(acizii nucleici: A.D.N. şi A.R.N.).

BIOPSIE. Prelevare a unui fragment de ţesut sau de organ

în scopul de a fi examinat microscopic.

INDICAŢII. O biopsie este indicată atunci când se doreşte

un studiu anatomopatologic (structura globală a fragmentului

văzut la microscop) şi uneori biochimic (cercetarea

diverselor substanţe), imunologic (punerea în evidenţă a

antigenelor), genetic sau bacteriologic. Biopsia permite, de

asemenea,diagnosticarea unei anomalii locale.de exemplu

o tumoră, sau ale unor simptome generalizate, ca în timpul

unei boli de sistem. Uneori, se caută să se asigure că o

leziune cunoscută (ulcer de stomac sau alta) nu conţine

celule canceroase. Mai multe biopsii succesive pot fi

practicate pentru a verifica dacă evoluţia unei boli este

favorabilă sub tratament. Biopsia intervine adesea după

examene mai uşor de realizat (dozări sangvine, radiografii).

Ea aduce o certitudine a diagnosticului şi nu o probabilitate,

şi indică, între mai multele varietăţi cunoscute ale unei

aceleiaşi boli, pe cea care este în cauză; biopsia precizează

întinderea leziunilor, gradul lor de penetrare în ţesuturi.

Aceste probleme au importante repercusiuni prognostice şi

terapeutice: de exemplu, un cancer ar fi tratat mai radical

dacă s-ar şti că el aparţine unei anumite varietăţi, sau faptul

că el a depăşit anumite limite tisulare.

DESFĂŞURARE ŞI EFECTE SECUNDARE. Desfăşurarea

examenului biopsie este foarte variabilă în funcţie de

localizarea biopsiei şi după tehnica utilizată. Anestezia poate

fi locală (biopsia transcutanată a sânului, a pielii) sau

generală (biopsia chirurgicală a unui organ profund).

Ca pentru oricare examen medical, indicarea unei biopsii

trebuie să fie foarte bine cântărită, astfel ca avantajele să

prevaleze asupra inconvenientelor, care sunt excepţionale:

o biopsie, mai ales transcutanată, poate leza un organ, poate

provoca o hemoragie prin traumatismul unui vas sangvin,

poate introduce microbi în organism. Totuşi, riscurile sunt

diminuate considerabil de experienţa operatorului, de ghidarea

radiografică a instrumentelor, de respectarea unei

asepsii riguroase.

BIORITM. Variaţie periodică a unui fenomen fiziologic.

SINONIM: ritm biologic.

Toate fiinţele vii sunt controlate de bioritmurile lor care

se supun mecanismelor endogene (interne organismului),

ca secreţia anumitor hormoni, sau endogeni (exteriori

organismului), ca ciclul zi/noapte, de care depinde ritmul

somnului.

Cronobiologia este studiul bioritmurilor. --> CRONOBIOLOGIE.

BIOTINĂ. •-> VITAMINĂ BS.

BISTURIU. Instrument chirurgical cu lamă scurtă, ascuţit

şi foarte tăios servind la incizarea pielii şi ţesuturilor.

SINONIM: scalpel chirurgical.

BISTURIU ELECTRIC. Aparat terminat printr-un vârf

unde circulă curenţi de înaltă frecvenţă.

Utilizat în chirurgie, bisturiul electric poate servi, după

intensitatea curentului utilizat, fie pentru coagularea

sângelui unui vas care sângerează, fie pentru secţionarea

ţesuturilor.

B.K. -• KOCH (bacii al lui).

B.K. VIRUS. Adenovirus din familia papovavirusurilor.

B.K. virusul este caracterizat printr-o lungă perioadă de

latenţă; el este responsabil de o encefalită demielinizantă

cu evoluţie lentă. Această encefalită rară, dar observându-se

în cazurile de imunodepresie (SIDA, grefă renală), este

BLASTOMER 80

prima boală de acest tip care a fost raportată categoric la

un virus.

B.K. virusul nu trebuie să fie confundat cu bacilul lui

Koch, răspunzător de tuberculoză.

BLASTOMER. Celulă care rezultă din divizarea oului

fecundat.

Cercetările genetice au evidenţiat că prelevarea unui

blastomer, purtător al patrimoniului genetic al individului,

nu compromite dezvoltarea oului. Astfel, în viitor,

diagnosticul anumitor boli genetice va putea fi efectuat

înainte de implantarea oului în uter.

BLASTOMICOZĂ. Boală infecţioasă provocată de

ciuperca Blastomyces.

Blastomyces este o ciupercă microscopică din familia

blastomicetelor, care se găseşte în cele două părţi ale

continentului american şi mai rar în Africa.

Diagnosticul se bazează pe punerea în evidenţă a

ciupercii, care are aspectul unei drojdii, în ţesuturile afectate.

Tratamentul constă în administrarea de antifungice

(azole) pe cale generală.

BLEFARITA. Inflamaţie a pleoapelor, limitată de obicei

la marginea liberă, evoluând de manieră cronică şi

recidivantă.

O blefarită este responsabilă de mâncărimi uneori deranjante

şi se traduce printr-o ro.şeaţă a marginii libere a

pleoapelor, adesea însoţită de scuame albe mai mult sau mai

puţin groase.

Tratamentul local (pomezi antiseptice şi antibiotice) este

adesea foarte decepţionam, nepermiţând decât remisiuni

temporare. Recidivele constituie deci o regulă, în afara

situaţiei că a fost clar identificată cauza şi că a fost eliminată.

BLEFAROFIMOZĂ. Malformaţie congenitală, care se

caracterizează printr-o îngustare a fantei pleoapelor, din

cauza unui epicanthus (pliu cutanat vertical la ungiul intern

al pleoapelor) şi unui ptozis (căderea pleoapei superioare).

BLEFAROPLASTIE. Operaţie chirurgicală estetică sau

reparatorie a pleoapelor.

MBlefaroplastia estetica este cea care corijează deformaţiile

pleoapelor sau, mai rar, ptozisul (lăsarea sau căderea

pleoapei superioare).

• Blefaroplastia reparatorie corectează stricăciunile (pierderile

de ţesut) ocazionate de traumatisme sau prin ablaţia

anumitor tumori ale pleoapelor.

REZULTATE. După operaţie, apar uneori câteva echimoze;

ele dispar în 2-3 săptămâni. O corecţie excesivă poate

conduce la un ectropion (răsturnarea pleoapei inferioare,

care-şi pierde astfel contactul cu globul ocular şi lasă să se

vadă o parte a feţei sale interne). Dar, în majoritatea

cazurilor, rezultatul este deosebit de satisfăcător şi persistă

timp de mulţi ani: cicatricile sunt aproape invizibile sau abia

decelabile după câteva luni de cicatrizare.

BLEFAROSPASM. Afecţiune dobândită constând în

contradicţii involuntare ale muşchilor pleoapelor.

Un blefarospasm nu are o cauză cunoscută. El poate

apărea în decursul anumitor afecţiuni ale ochiului sau ale

pleoapei ori după paralizie facială periferică (prin atingerea

nervului facial). El este însoţit adesea de o lăcrimare în

cursul masticaţiei (sindromul lacrimilor de crocodil).

Această formă de tic poate să mai fie asociată cu contracţii

tonice ale muşchilor superficiali ai feţei, de pe aceeaşi parte

(hemispasm facial).

Tratamentul unui blefarospasm, mult ameliorat prin

injecţii locale cu toxină botulinică, care blochează stimularea

nervoasă, rămâne totuşi dificil.

BLENORAGIE. Boală transmisibilă sexual, provocată

de Neisseria gonorrheae. SINONIME: gonococie, gonoree,

sculament (popular).

Neisseria pmorrheae este un gonococ Gram negativ.

Blenoragia este cea mai veche dintre bolile veneriene

cunoscute şi se transmite prin raporturi sexuale genitale şi

bucale, ca şi de la mamă la copil în timpul naşterii. Ea este

foarte răspândită, însă frecvenţa ei rămâne un lucru dificil

de stabilit.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE

• La bărbat, o uretrită (inflamaţia uretrei) este cea mai

frecventă dintre manifestări. Ea apare într-un interval de

la 4 la 20 zile după contactul infectant, sub forma unei

scurgeri uretrale gălbui, abundente, care pătează lenjeria şi

este însoţită de arsuri la micţiune. în absenţa tratamentului,

pot apărea inflamaţii locale (prostatită, cistită sau

orhiepididimită) şi uretrită poate evolua spre o formă

subacută sau cronică al cărui risc major este o îngustare a

uretrei, sursă a unor dificultăţi suplimentare la micţiune.

• La femeie, simptomele sunt adesea mascate, blenoragia

declarându-se sub forma de leucoree (pierderi albe) şi de

inflamaţii locale (cervicită, bartholinită, cistită). Infecţia

poate ajunge la ovare şi trompe, chiar poate provoca o

pelviperitonită (peritonită limitată la bazin), şi poate fi cauza

unei ulterioare sterilităţi.

• La fetiţa, care poate contracta boala prin folosirea, de

exemplu, a unui prosop contaminat de un alt utilizator,

blenoragia se manifestă adesea printr-o inflamaţie a vulvei

şi a vaginului.

• La noul-născut, transmisia se face în momentul naşterii

şi se traduce printr-o oftalmie gonococică.

DIAGNOSTIC. Diagnosticarea este uneori dificilă din

cauza localizărilor atipice: stomatită şi faringită (după raport

orogenital), anorectită, endocardită sau meningită consecutivă

unei atingeri a faringelui. Diagnosticul trebuie să fie

confirmat printr-un examen de laborator, direct (frotiu) sau

după cultură, realizate pornind de la prelevatul local.