65 Atetoză

ATAXIE-TELANGIECTAZIE. Boală ereditară

caracterizată prin asocierea unui sindrom cutanat constituit

din telangiectazii (dilatarea micilor vase periferice), a unui

sindrom neurologic (ataxie cerebeloasă) şi a unui deficit

imunitar.

ATELA. Aparat destinat imobilizării unei articulaţii sau

a unui membru fracturat fie temporar, ca prim ajutor, fie

pe durată lungă pentru un tratament complet.

ATELECTAZIE. Prăbuşire a alveolelor unei părţi a

plămânului sau chiar ale unui plămân întreg, din cauza

absenţei ventilării, o consecinţă a obstrucţiei totale sau

parţiale a unei bronhii.

CAUZE. Obstrucţia unei bronhii poate rezulta din mai multe

fenomene: inhalarea accidentală a unui corp străin (alună),

astmul, formarea unui dop de mucus sau, mai rar, o

complicaţie a anesteziei generale. Au mai fost identificate

şi cauze cronice de atelectazie: obstrucţia unei bronhii

printr-o boală a peretelui bronhie (tumoră malignă sau

benignă cel mai des) sau compresia căilor aeriene normale

printr-o anomalie învecinată, de exemplu de către ganglionii

limfatici a căror origine este cel mai adesea canceroasă sau

tuberculoasă.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Simptomul principal al

unei atelectazii este jena respiratorie. De asemenea, se pot

constata o tuse şi o durere toracică, legate, în general, de

cauza subiacentă. Diagnosticul este stabilit printr-un

examen clinic şi printr-o radiografie toracică, care arată o

opacitate bine delimitată, aflată pe un lob sau pe un segment

pulmonar.

TRATAMENT. Este acela al cauzei afecţiunii: extragerea

corpului străin prin fibroscopie bronşică, kineziterapie

respiratorie sau fibroaspiraţie în cazul formării unui dop de

secreţii. O dată obstrucţia dispărută, partea prăbuşită de

plămân se reumflă, în general, treptat, dar unele regiuni pot

rămâne lezate în mod ireversibil

ATEROM. Depunere lipidică pe suprafaţa internă a

peretelui arterelor.

Placa de aterom este vizibilă pe peretele arterei sub

forma unei simple pete gălbui sau alburii, care prinde formă,

contrastând cu restul suprafeţei rămasă sănătoasă. Aceste

plăci sunt de mărime variabilă: de la câţiva milimetri până

la câţiva centimetri în diametru. -• ATEROSCLEROZĂ.

ATEROSCLEROZĂ. Boală degenerativă a arterei

având ca origine formarea unei plăci de aterom (depunere

lipidică) pe peretele său.

în Europa, ateroscleroza se află pe locul întâi al cauzelor

de mortalitate, responsabilă fiind de mai mult de o treime

din decese.

CAUZE. Ateroscleroza este legată de multipli factori

genetici şi de mediu. Aceştia intervin mai mult ca factori

de risc, crescând posibilitatea declanşării bolii, şi nu ca

factori direcţi. Vârsta, sexul (preponderenţa masculină

înainte de 60 ani), unii factori genetici (hipercolesterolemia

familială), creşterea anormală a nivelului de colesterol,

hipertensiunea arterială, tabagismul,diabetul şi obezitatea

sunt principalii factori de risc. Asocierea a doi sau mai mulţi

factori creşte în aceeaşi măsură probabilitatea de apariţie

abolii.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Ateroscleroza nu se manifestă

decât atunci când placa de aterom a devenit suficient de

mare pentru a perturba circulaţia sângelui în arteră.

Ateroscleroza poate provoca atunci crize de angor,

accidente neurologice tranzitorii (vertije) sau dureri în

membre. Simptomele depind de localizarea plăcii de aterom.

Ateroscleroza priveşte mai ales zonele apropiate de inimă,

răscrucile, bifurcaţiile arterelor. Ca ordine de frecvenţă

ateroscleroza atinge: aorta abdominală, coronarele (arterele

care hrănesc inima), carotidele interne, care vascularizează

creierul, arterele iliace şi femurale ale membrelor inferioare.

EVOLUŢIE. Ateroscleroza se află la originea a numeroase

boli vasculare: insuficienţa coronariană (criza de angor),

infarctul de miocard, insuficienţa cardiacă, tulburările de

ritm cardiac, insuficienţa circulatorie cerebrală şi accidentele

ei neurologice (hemiplegia, afazia, cecitatea), insuficienţa

circulatorie a membrelor inferioare (arterita), hipertensiunea

arterială, insuficienţa renală.

TRATAMENT. Leziunile fiind deja constituite în momentul

diagnosticării, tratamentul va avea drept scop limitarea

consecinţelor nefaste. Pot fi prescrise antiagregante plachetare,

chiar anticoagulante, pentru a împiedica formarea

de cheaguri sangvine. Adesea sunt utile vasodilatatoarele

pentru a limita simptomele şi a restaura circulaţia. Dar aceste

medicamente nu tratează cauzele afecţiunii.

în unele situaţii mai grave, pot fi practicate o ablaţie a

segmentului arterial afectat şi înlocuirea sa printr-o grefă

sănătoasă sau printr-o proteză.

PREVENIRE. Prevenirea, primară (în absenţa vreunui semn

patologic) sau secundară (ca urmare a unei complicaţii), este

esenţială. Ea se face prin depistarea factorilor de risc, urmată

de suprimarea lor sau de menţinerea controlului asupra lor

(oprirea fumatului, regim sărac în grăsimi, de exemplu).

în câteva studii privind prevenirea secundară, a putut

fi demonstrată încetinirea progresării aterosclerozei, chiar

regresiaei.

ATETOZĂ. Dereglare caracterizată prin existenţa unor

mişcări involuntare, lente, neregulate, de amplitudine mică,

neîntrerupte, care afectează îndeosebi capul, gâtul şi

membrele.

CAUZE. Atetoza apare cu ocazia unei leziuni a nucleilor

cenuşii centrali (masele de substanţă cenuşie situate în

emisferele cerebrale şi ajutând controlul mişcărilor), care

poate fi consecinţa unei atingeri cerebrale a copilului în

perioada prenatală sau postnatală, unei encefalite (infecţia

ATIREOZĂ 66

encefalului), unor boli degenerative precum corcea lui

Huntington sau efectelor nedorite ale unor medicamente ca

fenotiazinele sau derivaţii de levodopa. în acest ultim caz,

atetoza poate dispărea o dată cu întreruperea tratamentului

cu aceste medicamente.

La copil, atetoza este legată, în principal, de o anoxie

(întreruperea aportului de oxigen în ţesuturi) neonatală şi

de un icter nuclear (sindrom observat la noul-născut,

caracterizat prin alterarea nucleilor cenuşii ai creierului).

Ea mai poate fi şi simptomatică pentru afecţiunile dismetabolice

(caracterizate printr-o perturbare a metabolismului)

sau degenerative. Atetoza care afectează o jumătate

de corp (hemiatetoza) este cel mai des de origine vasculară

(hemoragică sau ischemică).

S1MPTOME ŞI SEMNE. Atetoza poate să se manifeste prin

mişcări de torsiune axială şi de înclinare sau flexie-extensie

a gâtului şi trunchiului. Foarte des, ea se combină cu o coree

(mişcări dezordonate involuntare) numindu-se atunci

coreoatetoză. Adesea, pacientul are, de asemenea, dificultăţi

să-şi păstreze echilibrul şi să meargă. Atetoza se atenuează

în timpul somnului, dar mişcările atetozice sunt intensificate

de oboseală, de muncă intelectuală, de emoţii şi de stimulii

cutanaţi. Mişcările apar spontan sau parazitează un act

voluntar (sincinezie), provocând contracţii care fac dificile

gesturile zilnice. Acestei agitaţii permanente i se adaugă

spasme care încremenesc mişcarea timp de câteva momente.

Ele nu sunt dureroase, dar provoacă atitudini anormale

foarte caracteristice bolii.

La copil, atetoza, legată de icterul nuclear sau de anoxia

neonatală, este însoţită de dereglări de motricitate oculară,

precum şi de o surditate, care, în caz de ischemie neonatală,

nu apar decât la câteva luni după naştere.

TRATAMENT. Tratamentul medical al atetozei se bazează,

în principal, pe diazepam şi pe dantrolen (relaxant muscular).

Una dintre metodele de reeducare (prin kineziterapie,

îndeosebi) constă în a învăţa pacientul să-şi controleze

gesturile atunci când este supus unor stimuli senzitivi.

ATIREOZĂ. Absenţă congenitală a corpului tiroid.

Această afecţiune, extrem de rară, antrenează o

hipotiroidie (insuficienţa secreţiei hormonale tiroidiene)

precoce, încă din primele zile ale vieţii. Cauza acestei

anomalii este necunoscută, dar este evocată o transmisie

ereditară familială.

ATOPIE. Predispoziţie ereditară de a prezenta manifestări

de hipersensibilitate imediată ca astmul, febra de fân,

urticaria, eczema zisă atopică, polinoza (sensibilitatea la

grăunţele de polen), unele rinite şi conjunctivite, precum

şi diverse manifestări alergice digestive.

ATREZIE. Absenţă sau ocluzie, în general congenitală,

a unui orificiu sau a unui conduct natural.

Diferitele forme de atrezie sunt decelate cel mai des la

naştere.

ATRICHIE. Malformaţie congenitală rară, caracterizată

prin absenţa completă a părului şi perilor.

ATROFIE. Diminuare a greutăţii şi volumului unui organ,

unui ţesut sau unui membru, ca urmare a unei hrăniri

insuficiente a celulelor sau a unei imobilizări.

O atrofie provine dintr-o deficienţă sau dintr-o distrugere

a vaselor sangvine, nervilor sau a substanţelor nutritive.

Atrofia poate fi patologică (atrofia ficatului consecutivă unei

ciroze), dar şi fiziologică (atrofia timusului la adolescenţă

şi a uterului după instalarea menopauzei). Tratamentul unei

atrofii nu este posibil decât în măsura în care mai persistă

o parte din organ sau din ţesutul normal susceptibil să se

multiplice.

ATROPINĂ. Substanţă extrasă din beiadonă, care posedă

o acţiune anticolinergică (inhibând acţiunea sistemului

nervos vegetativ parasimpatic).

AUDIOGRAMA. Grafic reprezentând capacităţile

auditive ale fiecărei urechi.

O audiogramă se stabileşte cu ajutorul unui audiometru,

aparat electronic care emite sunete de diferite frecvenţe

(grave, medii sau acute). Pe abscisă sunt exprimate frecvenţele

în hertz (audiogramă tonală) sau procentajele de

inteligibilitate (audiogramă vocală); pe ordonată apar

pierderile auditive în decibeli.

• Audiogramă tonala constă în cercetarea pragurilor auditive

ale unui subiect pentru diverse frecvenţe.

• Audiogramă vocală permite precizarea înţelegerii silabelor,

deci evaluarea jenei sociale antrenate de pierderea

auditivă şi, eventual, prescrierea unei proteze.

AUDIOMETRIE. Măsurare instrumentală a auzului,

complement al acumetriei, care este măsurătoarea clinică.

Se poate distinge audiometria subiectivă, care necesită

o colaborare între subiectul testat şi medicul său, de

audiometria obiectivă, care nu necesită un răspuns al

subiectului supus testului.

Audiometrie subiectivă. Aceasta se practică cu un aparat

electronic numit audiometru.

• Audiometria automatică constă în a-1 face pe pacient să

asculte sunete variate, mai întâi grave, apoi din ce în ce mai

acute, pentru a preciza el însuşi, prin propria percepţie,

pragurile auditive.

• Audiometria frecventelor înalte constă în testarea auzului

pentru frecvenţele mai acute decât cele ale spectrului

sonor al vocii.

• Audiometria tonala determină pragul de audiţie al fiecărei

frecvenţe pentru fiecare ureche, fie prin conducţie aeriană

a sunetului, fie prin conducţie osoasă.

• Audiometria vocala determină pragurile de audiţie nu

numai ale sunetelor pure, ci chiar ale cuvintelor din două-trei

silabe, ceea ce permite medicului să evalueze dificultăţile

de comunicare ale pacientului.

AUTOANTICORP

Audiometrie obiectivă. Aceasta se bazează pe înregistrarea

şi analizarea răspunsurilor fiziologice ale sistemului

auditiv.

• Timpanometria analizează, mulţumită unei sonde care

obturează conductul auditiv extern, ecoul unei vibraţii

sonore reflectate pe membrana timpanică în funcţie de

presiuni variabile. Acest test dă informaţii privind funcţionarea

urechii medii şi privind permeabilitatea trompei lui

Eustachio.

• Studiul reflexului stapedian constă în testarea capacităţilor

muşchiului scăriţei (oscior al urechii medii).

• Înregistrarea potenţialelor evocate ale cailor auditive

permite, cu ajutorul electrozilor plasaţi în diferite părţi ale

craniului, să se analizeze răspunsurile electrice ale creierului

la stimulii sonori emişi de un audiometru.

-> AUDIOGRAMĂ.

AUDIOPROTEZIST. Tehnician specializat, care are

misiunea de a alege, a furniza, a adapta şi a urmări

funcţionarea protezelor auditive.

AURA. Manifestare clinică trecătoare anunţând o criză de

epilepsie.

Aura este foarte variabilă după subiect. Ea poate să

îmbrace forma de senzaţii subiective ca halucinaţii vizuale

(senzaţie luminoasă percepută de ochi fără ca ea să fie

provocată de lumină), auditive (zgomote mai mult sau mai

puţin elaborate), olfactive (mirosuri cel mai adesea

neplăcute) etc, sau o senzaţie de mişcare într-o parte a

corpului (manifestare adversă: devierea conjugată a capului

şi ochilor, de exemplu).

AURICUL. Cavitate cardiacă ce primeşte sângele înainte

de a-1 face să treacă în ventriculul corespunzător.

Există un auricul drept şi unul stâng, fiecare fiind legat

de un ventricul printr-o valvulă auriculoventriculară.

AURICULARĂ (boală). Tulburare a ritmului cardiac

consecutivă unei alterări a ţesutului auriculului din cauza

funcţionării anormale a nodului sinusal (care asigură stimularea

electrică a inimii). SINONIM: boala ritmică auriculară.

Cauza poate fi o boală coronariană, o miocardopatic sau

o valvulopatie evoluată.

Boala auriculară se manifestă printr-o alternanţă a

episoadelor de bradicardic (ritm cardiac lent) şi de

tahicardie (ritm cardiac rapid) sau prin foarte scurte perioade

de oprire cardiacă.

Diagnosticul este stabilit după analizarea datelor

furnizate de un Holter (înregistrare a ritmului cardiac pe

durata a 24 ore).

TRATAMENT. Acesta depinde de cauza bolii şi face adesea

apel la implantarea unui stimulator cardiac (pacemaker).

AURICULOTERAPIE. Terapeutică derivată din acupunctura

tradiţională, care constă din tratarea diferitelor

afecţiuni ale corpului prin înţepături în puncte determinate

ale pavilionului urechii.

AUSCULTARE. Acţiune de ascultare a zgomotelor

interne ale organismului pentru a controla funcţionarea unui

organ sau pentru a decela o anomalie.

AUTISM. Ruptură a activităţii mintale de realitatea

exterioară şi retragerea mai mult sau mai puţin totală în

lumea imaginară şi a fantasmelor.

Acest termen, creat în 191 1 de către psihiatrul elveţian

Eugen Bleulcr, se aplică deopotrivă adultului şi copilului.

Autismul copilului. La copil .autismul este comun pentru

diverse sindroame psihotice. Cauzele sale rămân disputate.

Unii, ca psihanalistul american Bruno Betclhcim, consideră

autismul ca o reacţie de apărare a copilului,care vede orice

relaţie cu viul ca fiind distructivă. Alţii îl explică printr-o

disfuncţic a sistemului nervos central.

Autismul infantil se manifestă întotdeauna înaintea

vârstei de 30 luni, cel mai adesea în primul an al vieţii.

Autismul lui Kanncr este forma tipică. El se manifestă

printr-un dezinteres al copilului faţă de lumea însufleţită

ca si pentru propria sa imagine din oglindă, prin gesturi şi

jocuri stereotipc cu obiecte ca o pietricică, o sforicică etc.

întârzierea de limbaj este frecventă. Sensul termenului de

autism s-a lărgit şi acoperă o parte a domeniului psihozelor

infantile precoce (înainte de 5 ani). în precizarea diagnosticului,

distincţia între autism şi arieraţia mintală este adesea

delicată.

Nu există tratament al cauzelor autismului infantil. Şcoli

speciale, sprijinirea şi sfătuirea părinţilor şi familiilor, uneori

o terapie comportamentală (îndeosebi pentru a reduce

numărul de automutilări) pot contribui la o ameliorare a

bolii.

Autismul la adult. La adult, autismul este cel mai des

un simptom clinic al schizofreniei. El apare ca o apărare a

subiectului faţă de angoasa provocată de lumea exterioară,

percepută ca ostilă şi ameninţătoare.

Autismul este o stare indescriptibilă de bizarerie în care

se amestecă angoasa şi extazul,cu un sentiment de dizolvare

în infinit care poate face loc unei impresii de gol şi de

plictiseală insuportabilă, uneori cauză a sinuciderii. Bolnavul

se rupe treptat de lumea reală, care curând nu mai

arc semnificaţie, restrângându-se la ceea ce propria sa lume

imaginară vede că ar fi.

AUTOANTICORP. Anticorp îndreptat împotriva unui

constituent al organismului care îl produce.

Autoanticorpii sunt produşi în cursul bolilor autoimune

şi depistarea lor permite adesea să se confirme diagnosticul

bolii.

Totuşi, autoanticorpi pot apărea în mod natural la

subiecţii în vârstă fără să antreneze manifestări clinice. Ei

nu par deci să fie în mod sistematic patogeni.

AUTODIALIZĂ 68

AUTODIALIZĂ. -+ HEMODIALIZĂ.

AUTOGREFĂ. Grefă în care grefonul este prelevat chiar

de la subiectul în cauză.

Autogrefa este opusul alogrefei, practicată între doi

indivizi ai aceleiaşi specii, dar diferiţi genetic, şi se

deosebeşte şi de heterogrefă, efectuată între doi indivizi de

specii diferite (de exemplu, grefa de inimă de babuin la un

om). Spre deosebire de alogrefă şi heterogrefă, autogrefa

prezintă avantajul de a nu antrena fenomenul de rejecţie

(respingere).

AUTOIMUNITATE. Stare patologică a organismului

devenit victimă a propriilor sale mijloace de apărare

imunitară.

Rolul sistemului imunitar este de a apăra organismul

faţă de agresiunea germenilor exteriori. Dereglarea acestui

sistem provoacă apariţia anticorpilor dăunători organismului

(autoanticorpi). Bolile autoimune se caracterizează prin

distrugerea unui organ (glanda tiroidă în tiroidita lui

Hashimoto) sau neutralizarea unei funcţii (transmiterea

influxului nervos către muşchi în cursul miastenici).

AUTOMEDICATIE. Luare de medicamente fără avizul

medicului.

Unele medicamente, vândute fără reţetă, sunt disponibile

pentru o automedicaţie. Este absolut obligatoriu să se

respecte instrucţiunile de folosire în timpul tratamentului

sau să fie cerute sfaturi farmacistului. în fapt, aceste

medicamente aflate în vânzare liberă pot fi nocive dacă sunt

necorespunzător folosite. De altfel, este întotdeauna important

să se respecte o prescripţie medicală şi să fie utilizate

medicamentele doar în perioada pentru care au fost

prescrise, nu şi ulterior pentru o tulburare similară.

AUTOMUTILARE. Comportament în cursul căruia

subiectul îşi provoacă răniri sau leziuni.

Automutilarea se întâlneşte la copiii arieraţi sau

psihotici instituţionalizaţi: lovituri de cap, repetate, de perete

sau muşcarea pumnilor etc. La adult, aceasta constituie o

complicaţie gravă a psihozelor (melancolie, schizofrenie,

ipohondrie delirantă), care necesită o spitalizare de urgenţă.

în sfârşit, ea poate fi utilizată ca mijloc de şantaj de către

psihopaţi sau de către isterici, ceea ce nu exclude trecerea

la fapte.

AUTOPSIE. Act medical realizat după moarte şi destinat

determinării cauzelor ei. SINONIM: necropsie.

Autopsia trebuie să fie făcută cât mai devreme posibil

pentru a evita alterările cadavrului. Ea cuprinde examinarea

encefalului, a organelor interne abdominale, a toracelui şi

a gâtului. Se caută punerea în evidenţă a leziunilor, în special

a acelora care ar fi putut determina moartea, iar prelevările

sistematice sunt realizate din toate organele în vederea

examinărilor biologice şi microscopice. Unele ţesuturi pot

chiar face obiectul, ca în cursul anchetelor criminalistice,

al unui studiu toxicologic.

AUTOTRANSFUZIE. Injectare intravenoasă a unui

subiect cu propriul lui sânge, prelevat înaintea unei

intervenţii chirurgicale sau în cursul acesteia. SINONIM:

transfuzie autologă.

Primele autotransfuzii datează din deceniul al şaptelea

al secolului nostru, iar riscul de a contracta SIDA prin

transfuzie a dus după 1987 la creşterea cererilor şi a utilizării

acestei metode. Autotransfuzia micşorează probabilitatea

de a se transmite primitorului un sânge contaminat (cu

virusul SIDA, dar şi virusul hepatitei, cu agenţii paludismului

şi ai sifilisului), ca şi riscul de accidente transfuzionale

prin incompatibilitatea de grup sangvin. Totuşi,

ea nu poate fi utilizată în caz de anemie severă sau când

starea generală a pacientului este precară. După modul de

obţinere a sângelui, se disting diferite tehnici de autotransfuzie.

• Auiotransfuzia amânată se practică în luna care precede

intervenţia. Se efectuează două sau patru prelevări de

aproximativ 400 mililitri fiecare la interval de o săptămână.

Sângele, pregătit şi conservat, este retransfuzat în momentul

intervenţiei sau în orele ori zilele care urmează.

• Recuperarea preoperatorie se practică în cursul anumitor

intervenţii. Sângele pierdut este recuperat cu ajutorul unor

aparate speciale, apoi este filtrat şi retransfuzat bolnavului.

Această tehnică poate fi izolată sau asociată precedentei

tehnici.

• Hemodiluţia preoperatorie, asociată tehnicilor precedente

sau izolată, constă în prelevarea a două sau trei unităţi de

sânge (de 400 mililitri) cu 24 până la 48 ore înaintea

intervenţiei şi în înlocuirea lor printr-un lichid mai puţin

dens cu scopul ca bolnavul să-şi păstreze volumul său de

sânge total.

AUTOZOM. Cromozom ale cărui informaţii genetice nu

intervin în determinarea sexului. -• CROMOZOM.

AUZ. Funcţie senzorială care permite captarea sunetelor

de către ureche şi transmiterea lor, prin intermediul nervului

cohlear, la creier, unde ele sunt primite şi analizate.

Auzul este o funcţie posibilă mulţumită sistemelor

auditive periferice şi a celui central.

• Sistemul auditiv periferic este format din urechea externă,

medie şi internă.

— Urechea externă (pavilionul şi conductul auditiv

extern) protejează urechea medie şi acţionează ca un

receptor amplificând unele frecvenţe.

— Urechea medie, situată în căsuţa timpanului (cavitatea

osului temporal), amplifică sunetele şi asigură transmiterea

lor urechii medii. O membrană elastică foarte subţire,

timpanul, izolează urechea medie de exterior. Oscioarele

(ciocănelul, nicovala şi scăriţa) transmit vibraţiile urechii

interne. Trompa lui Eustachio comunică cu faringele şi

menţine constantă presiunea interioară.