705 Zollinger-ellison

administrată pe cale orală. Tratamentul trebuie să fie urmat

indefinit în absenţa efectelor nedorite.

EFECTE NEDORITE. Acestea pot apărea în sânge: anemie

care poate necesita transfuzii, neutropenie (micşorare

a numărului de globule albe zise polinucleare neutrofile)

sau Ieucopenie (diminuarea numărului tuturor tipurilor de

globule albe). Alte efecte posibile, mult mai rare, sunt

greţurile,vărsăturile, erupţiile cutanate, durerile abdominale,

o febră, dureri de cap, insomnii, o lipsă a apetitului, dureri

musculare, o slăbiciune generală, tulburări ale digestiei.

INTERACŢIUNI MEDICAMENTOASE. Trebuie să se

evite asocierea zidovudinei cu medicamentele toxice pentru

anumiţi constituenţi ai sângelui (sulfamide, pirimetamină,

de exemplu), precum şi cu medicamentele capabile să împiedice

degradarea sa în organism (salicilaţi, antiinflamatoare

nesteroidiene, clofibrat, cimetidină).

ZIGOT. Celulă care rezultă din unirea spermatozoidului

cu ovulul. SINONIM: ou fecundat.

Zigotul este format, în momentul fecundaţiei, prin

pătrunderea capului unui spermatozoid (gametul mascul)

în ovul (gametul femelă). Rezultaţi dintr-o diviziune celulară

particulară (meioza), aceşti gârneţi sunt fiecare purtători ai

unui patrimoniu genetic redus la jumătate, adică 23 cromozomi

la specia umană. Fuzionarea nucleilor lor restabileşte

numărul normal de cromozomi - 46 pentru specia umană -,

zigotul fiind deci prima celulă a unei noi fiinţe umane.

-» DlZIGOT, MONOZIGOT.

ZINC. Oligoelement indispensabil organismului, care

permite mai ales activarea unui mare număr de enzime, în

principal cele care sunt implicate în sinteza proteinelor

(ARN-poIimeraze, în special).

NECESITĂŢI ŞI SURSE. Aporturile zilnice recomandate

de zinc (Zn) sunt de ordinul a 5 până la 10 miligrame pentru

femei, de 15 miligrame pentru bărbat şi pentru femeia

gravidă şi de 19 miligrame pentru femeia care alăptează.

Principalele surse alimentare de zinc sunt alimentele bogate

în proteine de origine animală (carne, peşte, produse lactate,

ouă), dar şi legumele uscate. Absorbţia intestinală a zincului

variază după compoziţia mesei: de la 35% în cantitatea de

zinc ingerat (pentru o masă normală) până la 15% (pentru

o masă bogată în vegetale şi săracă în carne); în plus,

cerealele şi legumele uscate împiedică această absorbţie.

DOZARE ŞI CARENŢĂ. Zincemia (nivelul de zinc din

serul sangvin), cu dozare delicată, este funcţie de aportul

alimentar în zinc: valorile normale se situează în jur de

1,25 miligrame pe litru. O carenţă în zinc poate fi consecinţa

unui aport alimentar insuficient, a unei creşteri a

necesităţilor (creştere,sarcină), a unor diferite stări patologice

(alcoolism, diabet, infecţie) sau a unei tulburări

ereditare a metabolismului zincului (acrodermatită enteropatică).

Simptomele carenţei variază după gravitatea ei: întârziere

a creşterii, alterări ale pielii şi mucoaselor (dermită

seboreică, inflamaţia comisurilor buzelor, erupţie asemănătoare

unei eczeme sau psoriazisului), căderea părului,

pierderea simţiului gustativ, micşorarea apetitului, probleme

de cicatrizare, tulburări ale imunităţii şi ale maturării sexuale

(atrofie a gonadelor | testicule, ovare |, micşorarea spermatogenezei)

şi, la femeia gravidă, riscul de malformaţii şi de

hipotrofie fetală.

APORT EXCESIV. O supraîncărcare în zinc poate surveni

în caz de intoxicaţie acută sau cronică de origine industrială

(inhalarea de vapori bogaţi în oxid de zinc), în caz de

suplimentare excesivă a aportului sau în cursul bolilor ereditare

excepţionale (boala lui Pick, hiperzincemia familială);

ea riscă să provoace o carenţă în cupru, la rândul ei

responsabilă de o anemie severă.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Zincul este utilizat, pe cale

orală şi injectabilă, în prevenirea şi tratamentul carenţelor

corespunzătoare, pe cale orală sau în cursul tratamentului

acneei şi, local, ca antiseptic. El mai intră şi în compoziţia

unor medicamente (insulina, de exemplu).

ZOLLINGER-ELLISON (sindrom al lui). Afecţiune

caracterizată prin prezenţa unor ulcere multiple şi recidivante

în stomac şi mai ales în duoden, asociată cu o

inflamaţie locală (bulbită, duodenită), cu o diaree şi cu o

steatoree (prezenţă a grăsimilor în fecale).

CAUZE. Aceste tulburări, rare, sunt provocate de o aciditate

gastrică excesivă cauzată de o hipersecreţie a unui hormon

digestiv, gastrină, de către una sau mai multe tumori benigne

sau maligne cu evoluţie foarte lentă, denumite gastrinoame.

Acestea sunt amplasate de cele mai multe ori în pancreas

sau împrejurimi, mai rar în peretele stomacului sau al

duodenului. Sindromul lui Zoliinger-Ellison este fie dobândit

şi izolat, fie ereditar şi asociat cu atingerea altor glande

endocrine, paratiroidele sau hipofiza, de exemplu: atunci

el face parte dintr-o neoplazie endocrină multiplă (boală

ereditară caracterizată printr-o hiperfuncţie a mai multor

glande endocrine).

EVOLUŢIE. Sindromul lui Zoliinger-Ellison antrenează

uneori, după mai mulţi ani, apariţia de metastaze în ficat.

DIAGNOSTIC. Boala, suspectată prin examenul endoscopic

(fibroscopie eso-gastro-duodenală), este confirmată prin

dozările care evidenţiază un exces de gastrină. Tumora poate

fi localizată printr-un scaner abdominal, o ecografie sau o

angiografie (radiografie a vaselor).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Doze mari de medicamente

care frânează secreţia acidă a celulelor gastrice

(omeprazol, lauzoprazol) permit vindecarea ulcerelor,

împotriva tumorii, poate fi avută în vedere ablaţia chirurgicală,

asociată cu o chimioterapie în caz de metastaze.

După tratament, dozările hormonale regulate de gastrină

permit depistarea precoce a eventualelor recidive. Din cauza

evoluţiei lente a tumorii şi datorită tratamentului pus în

aplicare, prognosticul sindromului lui Zoliinger-Ellison este

de cele mai multe ori favorabil.

ZONA ZOSTER 706

ZONA ZOSTER. Boală infecţioasă provocată de reactivarea

virusului varicelă-zona. SINONIM: herpes zoster.

CAUZE. Zona zoster atinge copilul în mod excepţional,

mult mai frecvent adultul şi persoanele în vârstă. în fapt,

virusul responsabil de această boală persista în stare latentă

după infecţie, pe toată durata vieţii, în ganglionii nervoşi

ai rachisului sau ai nervilor cranieni. în unele cazuri, îndeosebi

atunci când se produce o scădere a capacităţilor de

apărare imunitară, ori sub efectul unui stres (traumatism,

de exemplu), virusul poate să se reactiveze şi poate infecta

nervul corespunzător ganglionilor pe care îi ocupă. Zona

zoster este o boală contagioasă, prin contact cutanat cu

leziunile; ea poate provoca varicela la un subiect care n-a

contractat vreodată virusul varicelă-zona.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Zona atinsă este de cele mai multe

ori un nerv intercostal, simptomele declarându-se atunci pe

torace, dar toţi ceilalţi nervi pot fi atinşi: nervii cervicali

(erupţia declarându-se pe ceafă, pe gât, pe pielea capului),

ganglionul geniculat (atingere a conductului auditiv extern

şi a interiorului pavilionului urechii), nervul bucofaringean

(atingere a feţei interne a obrazului, a vălului palatin, al

peretelui posterior al faringelui), nervii cefalici şi, în special,

ramura oftalmică a nervului trigemen (atingere a ochiului

sau zona oftalmică).

Boala debutează printr-o febră moderată şi senzaţie de

arsură în zona de emergenţă a nervului atins. După câteva

zile apare o erupţie de mici pete roşii pe care se ridică

vezicule. în unele cazuri, erupţia poate fi foarte discretă

(foarte puţine vezicule) şi poate trece neobservată - atunci

când survine la subsuoară -, de exemplu, boala revelându-se

atunci exclusiv prin dureri. Semn caracteristic pentru zona

zoster, erupţia este unilaterală şi acoperă strict teritoriul unui

nerv senzitiv - cu toate că se mai pot întâlni câteva vezicule

sau câteva pete de roşeaţă şi în afara acestui teritoriu. Pe

tonice mai ales, leziunile urmează un traseu, în mare

orizontal, care taie oblic coastele.

Veziculele, mai întâi translucide, se tulbură repede. Către

a şasea zi, ele se usucă formând cruste sau se sparg, apoi

se cicatrizează în 15 până la 20 zile; pot persista mici

cicatrice scobite. Erupţia este însoţită de o exacerbare a

durerii, care devine adesea greu suportabilă, iar, în unele

cazuri, transpiraţii şi dureri de cap. Ea evoluează în două

sau trei pusee la două până la trei săptămâni.

COMPLICAŢII. Ele sunt de temut în caz de zona zoster

oftalmică; în fapt, aceasta poate antrena, în afara unor dureri

foarte intense, o atingere a corneei (keratită), a uveei

(uveită), a retinei (retinită), sau a nervilor motori ai ochiului

(paralizie oculară).

La bolnavii ale căror mijloace de apărare imunitară sunt

slăbite (subiecţi atinşi de SIDA, de leucemie, sub tratament

imunosupresor, sub corticoterapie etc.) există riscul unei

generalizări a infecţiei cu atingerea viscerelor, necroză

hemoragică sau meningoencefalită.

TRATAMENT ŞI EVOLUŢIE. La subiecţii sub 60 ani care

nu au nici un deficit imunitar, tratamentul este doar cel al

simptomelor: dezinfecţia şi pudrarea cu talc a leziunilor -

pomezile sunt categoric nerecomandate -, repaus şi, mai

ales, luarea de analgezice cât mai precoce posibil. La

bolnavii în vârstă, la subiecţii imunodeprimaţi şi la cei la

care boala este foarte întinsă sau antrenează dureri mari,

se prescriu în plus antiviralele (aciclovir), administrate pe

cale intravenoasă în tratament de atac, apoi pe cale orală,

în cazul zonei oftalmice, poate fi necesar să se procedeze,

pe toată durata zonei zoster, la o tarsorafie (sutură a

pleoapelor) pentru a împiedica o ulceraţie sau o suprainfecţie

a corneei.

SECHELE. Acestea sunt dureri, numite algii postzosteriene,

adesea foarte neplăcute, care pot persista timp de ani de zile,

mai ales la persoanele în vârstă sau după o zona zoster

oftalmică. Adesea este greu să fie eliminate, iar analgezicele

obişnuite se dovedesc puţin eficace. Eficacitatea tratamentelor

propuse este cu atât mai mare cu cât ele sunt

prescrise mai precoce: administrarea de corticosteroizi pe

cale orală timp de 3 sau 4 săptămâni, radioterapie dar şi

acupunctura şi mezoterapie.

ZOONOZĂ. Boală a animalului transmisibilă la om.

Un număr de zoonoze se transmit omului prin contact

direct cu un animal infectat, fie că este vorba de un animal

de casă (câine, pisică, pasăre), domestic (vite) sau sălbatice

(vulpe). Altele se contractează prin intermediul unui animal

vector, ca de exemplu în cazul pestei (de la şobolan la om

PRINCIPALELE ZOONOZE

Animale

Bovine

Boli

Bruceloză

Cărbune

Febră Q

Listerioză

Rabie

Tenia bovinelor

Tuberculoză bovină

Vaccină

Mod de contaminare

Contact cutanat, ingestie (lactate)

Contact cutanat, inhalare

Inhalare, înţepătură de căpuşă)

Ingestie (carne insuficient prelucrată termic)

Muşcătură

Ingestie (carne insuficient prelucrată termic)

Ingestie (lapte)

Mulsul vacilor

D I C Ţ I O N A R DE

<&

univers enciclopedic