15 Adenopate

sindrom poliendocrin autoimun (anticorpii produşi de către

sistemul imunitar atacând glandele suprarenale), asociind

tiroidita limfocitară cronică, insuficienţa ovariană, diabetul

insulinodependent, sau poate fi legată de un deficit

enzimatic al metabolismului acizilor graşi cu lanţ lung.

SIMPTOMEŞI SEMNE. Acestea se instalează progresiv:

oboseală fizică şi psihică, resimţite mai ales seara, pigmentarea

maronie a pielii la plicile de flexiume, a zonelor de

fricţiune şi a mucoaselor, hipotensiune arterială, anorexie,

tendinţă la hipoglicemie şi o preferinţă deosebită pentru

sarea de bucătărie.

DIAGNOSTIC. Se bazează pe absenţa creşterii proporţiei

de cortizon şi de aldosteron la o oră după injectarea de

corticotrofină (ACTH) şi pe creşterea spontană a cantităţilor

de ACTH. Diagnosticul implică cercetarea anticorpilor

antisuprarenalieni, un bilanţ endocrin şi general şi o scanografie

a regiunii suprarenaliene.

EVOLUŢIE. O insuficienţă suprarenală acută poate fi

declanşată de o agresare infecţioasă, psihică sau traumatică,

sau printr-o intervenţie chirurgicală, şi este marcată prin

deshidratare, tulburări digestive (dureri abdominale, vomă

şi diaree). Ea necesită un tratament de urgenţă.

TRATAMENT. Se prescriu un tratament de întreţinere, pe

cale orală, pe toată durata vieţii şi un regim alimentar

normosodat. Tratamentul trebuie să fie suplimentat temporar

în caz de agresiune sau de intervenţie chirurgicală, cu scopul

de a preveni o insuficienţă suprarenală acută.

ADENITĂ. Inflamaţie a unui ganglion limfatic. SINONIM:

limfadenita.

O adenită este cel mai adesea de origine infecţioasă: ea

poate fi virală (mononucleoză infecţioasă), parazitară (toxoplasmoză),

cauzată de un germene obişnuit sau piogen

(generator de puroi: adenita supurată cu apariţia de adenoflegmoane),

sau de bacilul lui Koch (adenita tuberculoasă).

Localizările obişnuite ale adenitei sunt pe gât, subsuoară,

plică inghinală, dar unele sunt mai profunde, mediastinale

sau abdominale, şi pot comprima organele din vecinătate.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Cel mai adesea o adenită nu

provoacă nici un simptom. Uneori se manifestă prin dureri

abdominale şi febră. Boala cea mai caracteristică, adenita

mezenterică, frecvent de origine virală, se întâlneşte la copil,

care simulează o criză de apendicită.

TRATAMENT. Tratamentul constă în administrarea de

analgezice, pentru a calma durerile, de antipiretice, pentru

a scădea febra, şi de antibiotice când infecţia este de natură

microbiană.

ADENOFIBROM. Tumoră benignă care se dezvoltă pe

o glandă şi care este constituită dintr-o proliferare a elementelor

glandulare (adenom) şi de ţesut conjunctiv fibros

(fibrom).

Adenofibromul îşi are sediul de obicei la sân şi uneori

la ovar.

ADENOFLEGMON. Supuraţie a unui ganglion inflamator.

Adenoflegmonul formează un abces, superficial sau

profund, circumscris sau difuz, care se întinde în vecinătatea

ganglionară. Tratamentul constă în administrarea de antibiotice.

ADENOGRAMĂ. Examen citologic (studiul celulelor)

şi bacteriologic (căutarea germenilor) al ganglionilor

superficiali.

O adenogramă este prescrisă pentru precizarea originii

infecţioase, hematologice sau tumorale a unei adenopatii.

Adenogramă se efectuează plecând de la prelevarea prin

puncţie a ţesutului ganglionar, practicată cu ajutorul unui

ac subţire.

ADENOIDECTOMIE. Ablaţia chirurgicală a vegetaţiilor

adenoide (hipertrofia amigdalelor faringiene ale lui

Luschka).

Adenoidectomia, denumită în mod curent operaţie de

vegetaţii, este practicată la copilul care face în mod repetat

otite acute sau care manifestă o importantă surditate de

transmisie (din cauza unei atingeri a urechii medii sau

externe). Practicată sub anestezie generală de durată scurtă,

adenoidectomia nu necesită spitalizare şi copilul poate

reîncepe să se alimenteze normal de a doua zi.

ADENOM. Tumoră benignă ce se dezvoltă pe o glandă

şi care reproduce structura ei.

Un adenom poate atinge majoritatea organelor (rinichi,

sân, prostată, ficat, pancreas), precum şi glandele endocrine

şi unele mucoase (colon, mucoasa uterină).

DIAGNOSTIC. Se bazează pe palpare, pentru adenoamele

superficiale, sau pe tuşeul rectal pentru adenoamele digestive;

ecografia confirmă prezenţa lor sau dezvăluie prezenţa

celor mai profunde. Caracterul benign al tumorii este atestat

de biopsie.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Uneori, adenomul evoluează

spre o tumoră malignă, adenocarcinomul. Riscul este cu atât

mai mare cu cât tumora este mai voluminoasă. Unele

adenoame multiple sunt frecvent punctul de pornire al unui

cancer, mai ales pe colon.

Tratamentul constă în ablaţia chirurgicală (pe organe)

sau endoscopică (pe mucoase).

ADENOMATOZA PLURIENDOCRINA. Formare

de adenoame (tumori benigne) pe două sau mai multe

glande endocrine.

Adenomatozele sunt afecţiuni foarte rare a căror transmisie

poate fi ereditară.

ADENOPATIE. Afecţiune a ganglionilor limfatici, de

origine inflamatorie, infecţioasă sau tumorală.

O adenopatie se caracterizează printr-o adenomegalie

(creştere în volum a ganglionilor).

ADERENŢĂ 16

ADERENŢĂ. Unire anormală a două ţesuturi sau două

organe alăturate printr-un ţesut conjunctiv.

Aderenţele pot fi cauzate de o anomalie congenitală

(aderenţa prepuţului la gland, în fimoză) sau pot să rezulte

dintr-o rănire ori dintr-o arsură. Aderenţele interne afectează

cel mai des membranele seroase care căptuşesc

viscerele şi cavităţile toracică şi abdominală. Ele pot

constitui, de altfel, originea unor dureri (aderenţă între ovar

sau trompa uterină şi apendice), unei perforaţii (aderenţa

veziculară la colon, responsabilă de un ileus biliar), unei

ocluzii intestinale (aderenţă peritoneală din cauza unei

peritonite sau a unei intervenţii chirurgicale). în principal,

se operează aderenţele care antrenează o sterilitate (aderenţa

trompelor uterine cauzată de sechele de salpingită) sau o

ocluzie intestinală.

ADH. -• ANTIDIURETIC (hormon).

ADIE (sindrom al lui). Afecţiune neurologică ce este

caracterizată printr-o diminuare sau o dispariţie a reflexelor

osteotendinoase (contracţia involuntară a unui muşchi

provocată prin lovirea tendonului său) şi prin reacţii pupilare

anormale (pupilă tonică).

ADIPOCIT. Celulă a organismului conţinând lipide.

Adipocitele, sau celulele adipoase, se grupează în lobuli

şi formează ceea ce se numeşte în mod obişnuit grăsime.

ADITIV ALIMENTAR. Substanţă naturală sau chimică

adăugată alimentelor într-un scop ştiinţific sau tehnic precis.

Reglementarea privind aditivii alimentari este foarte

strictă în numeroase ţări, îndeosebi în Franţa, unde a fost

adoptată politica listei pozitive: nu sunt autorizate decât

produsele care figurează pe această listă explicit şi pentru

o utilizare precisă. Această concepţie a fost reluată de

instanţele Comunităţii Economice Europene, ale căror

directive joacă un rol decisiv în acest domeniu, unde se

confruntă concepţii ştiinţifice, argumente pasionale şi

interese financiare.

A.D.N. -» ACID DEZOXIRIBONUCLEIC.

ADOLESCENŢĂ. Perioadă a evoluţiei unui individ care

face trecerea de la copilărie la vârsta adultă.

Adolescenţa începe la pubertate (către 11—13 ani la fete

şi 13-15 ani la băieţi) şi este însoţită de importante

transformări pe planurile biologic, psihologic şi social.

TRANSFORMĂRILE FIZICE. Adolescenţa semnează

accesul la maturitatea genitală, cu dezvoltarea gonadelor

(glandele reproducătoare, ovarele şi testiculele) şi a caracterelor

sexuale secundare (semnele exterioare ale diferenţei

între sexe). Creşterea se accelerează, mai întâi la fete, mai

târziu la băieţi. Vocea se schimbă, morfologia se transformă

după sexe.

• La băieţi, se înregistrează o creştere a volumului testicular

şi a lungimii penisului, cu apariţia primelor ejaculări. Masa

musculară devine mai mare, umerii se lăţesc. Mai târziu

începe să se instaleze pilozitatea de tip masculin.

• La fete, uterul şi ovarele cresc în volum. Ciclul menstrual

succede, după un interval de aproximativ 2 ani, primei

manifestări de formare a sânului. Formele se dezvoltă (sâni,

şolduri, bazin), cu apariţia pilozităţii de tip feminin.

TRANSFORMĂRILE PSIHOLOGICE. Adolescenţa este

o perioadă normală de conflicte, necesară unui echilibru

ulterior, şi a cărei complexitate nu se pretează deloc unor

discursuri prea generalizatoare. Totodată, adolescenţa poate

fi considerată ca o evoluţie dinamică, având drept finalitate

autonomia, identitatea şi adaptarea sexuală. Adolescentul

simte nevoia de a evada din eul său, de a-şi lărgi interesele

dincolo de cercul familial. Identificării cu părinţii i se

suprapune identificarea cu însuşi grupul de vârstă, cu eroul

colectiv, „gaşca".

Aici intervine clasicul „conflict al generaţiilor". Dacă

tânărul se exprimă prin afirmaţii sau negaţii tăioase, fără

a-i păsa de contradicţii, nu mai puţin este în căutare de

dezbateri. Adultul nu trebuie să confunde această dorinţă

de a dezbate cu provocarea. în pofida aparenţelor, adolescentul

este necruţător cu el însuşi. în faţa corpului său, a

capacităţilor sale de seducţie, el poate trăi un sentiment de

nesiguranţă, chiar de ruşine.

în acelaşi timp, el este torturat de reviviscenţa complexelor

infantile (oedipiene, îndeosebi). Tânărul, dacă are

înclinaţii spre revoltă, e neliniştit de normalitate. Pentru el

e important să-l asiguri că mijloacele de interpretare statistică,

atât de relative, sunt depăşite de calitatea experienţei

amoroase.

De asemenea, adultul nu trebuie să-l destabilizeze prin

ironie sau jenă, în ce priveşte problemele pubertăţii sale

(primul ciclu, acneea, particularităţile formelor corporale).

O masturbare, supapă adesea culpabilizantă, un ataşament

homosexual trecător, care traduce căutarea idealizată a unui

duplicat, a unui confident, nu trebuie blamate niciodată.

Datorită frânei pusă în faţa eliberării sexuale de teama de

SIDA, de darea la o parte din structurile familiale, de

incertitudinea viitorului profesional, adolescentul de azi,

care nu mai beneficiază de vechile sisteme de referinţă,

depinde cu atât mai mult de o cooperare şi de un dialog

sincer cu adultul pentru a aborda astfel de probleme ca:

contracepţia (50% dintre adolescenţi au primul contact

sexual înaintea vârstei de 17 ani; între 7 şi 10% din întreruperile

voluntare de sarcină sunt practicate pe minore),

prevenirea delincventei, a toxicomaniei, a îmbolnăvirii de

SIDA etc. Adolescentul are nevoie de adult pentru a-i vorbi

de fericire, de sensul vieţii. în acest fel, elanurile inimii şi

spiritului, atât de bogate în timpul acestei „vârste ingrate",

vor avea şansa să nu dispară odată cu ea.

TULBURĂRILE ADOLESCENŢEI

• Tulburările fizice care trebuie depistate cu prioritate

privesc locomoţia (scolioza), dinţii (carii, dentiţia de minte)