Vezică 682

STRUCTURĂ. Vezica face parte, împreună cu uretra, din

aparatul urinar jos. Ea este situată în micul bazin, sub

peritoneu, în faţa uterului la femeie şi a rectului la bărbat.

îmbinarea ureterovezicală (îmbinarea ureterelor cu vezica)

este dotată cu un dispozitiv antireflux, un fel de valvă care

împiedică urina din vezică să refuleze spre uretere. Colul

vezical, partea cea mai joasă a vezicii, se deschide în uretră;

el este înconjurat de un sfincter care permite deschiderea

şi închiderea sa, respectiv la începutul şi la sfârşitul micţiunii;

la bărbat rolul acestui sfincter îl joacă prostata.

FIZIOLOGIE. Micţiunea se desfăşoară în mai multe faze

care se supun unui control neurologic reflex. în cursul fazei

de umplere vezicală, urina elaborată de către rinichi este

evacuată în vezică prin uretere. Presiunea intravezicală

rămâne joasă, muşchiul vezical întinzându-se. Colul vezical

şi sfincterul uretral sunt atunci închise, ceea ce permite

continenţa. Atunci când vezica este plină (capacitatea sa

medie este de 300-WO mililitri), apare nevoia micţională.

Sfincterele uretrei şi colului vezical se relaxează, scăzând

presiunea uretrală, în timp ce muşchiul vezical se contractă,

antrenând golirea vezicii şi evacuarea urinei prin uretră.

PATOLOGIE. Vezica poate fi sediul malformaţiilor

(exstrofie vezicală), infecţiilor (cistită), tumorilor, benigne

sau maligne, al unui diverticul (cavitate patologică mică),

al unor tulburări neurologice (vezică neurologică), al unui

glob vezical (vezică întinsă printr-o retenţie de urină), al

unei litiaze (prezenţa calculilor) etc.

Vezică (cancer de). Ti imoră malignă care se dezvoltă

pe seama epiteliului vezicii.

Tumorile vezicale maligne sunt favorizate de expunerea

prelungită la agenţi carcinogeni între care cei mai cunoscuţi

sunt tutunul (riscul de apariţie a unei tumori vezicale la un

mare fumător este de 10 ori mai mare decât la medie) şi

anumiţi coloranţi ca anilină (colorant utilizat în fabricarea

cernelurilor, vopselelor şi coloranţilor pentru lemne şi piele).

SIMPTOME ŞI SEMNE. O tumoră malignă a vezicii se

traduce printr-o hematurie (prezenţa de sânge în urină) şi,

foarte des, printr-o cistită.

TRATAMENT. Tumorile vezicale maligne, atunci când nu

sunt metastaze, necesită o cistectomie (ablaţia chirurgicală

a vezicii) completată cu o cistoplastie (reconstruirea unei

vezici) sau printr-o derivaţie urinară abdominală (ureterostomie,

îndeosebi).

Atunci când tumora a dat metastaze, tratamentul său

constă în chimioterapie pe cale generală.

VEZICĂ (tumoră benignă de vezică). Tumoră benignă

care se dezvoltă pe seama epiteliului vezicii.

Forma cea mai frecventă este papilomul, tumoră benignă

superficială.

O hematurie (prezenţa de sânge în urină) este principalul

simptom.

TRATAMENT Şl PROGNOSTIC. Tumorile benigne ale

vezicii trebuie să fie îndepărtate prin chirurgie endoscopică.

Prognosticul lor este bun, dar ele au tendinţa să reapară local

şi atunci pot deveni canceroase. O supraveghere regulată,

prin cistoscopie şi citologie urinară, este deci indispensabilă,

ca şi prin renunţarea la fumat.

VEZICĂ NEUROLOGICĂ. Orice tulburare urinară

cauzată de o disfuncţie sau de o leziune a sistemului nervos.

CAUZE. Aparatul urinar se află sub controlul permanent

al sistemului nervos (creier, măduva spinării şi nervi periferici).

Orice boală neurologică (accident vascular cerebral,

paraplegie traumatică, sciatică etc.) poate deci să se afle la

originea unei vezici neurologice.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Aceste tulburări, care se asociază

sau nu cu tulburări anorectale sau genitale, se împart în două

mari categorii.

• Pierderile urinare sunt legate fie de o vezică hiperactivă,

denumită şi vezică iritabilă sau dezinhibantă (responsabilă

de micţiuni imperioase cu dorinţa de nestăpânit de a urina),

fie de o insuficienţă sfincteriană (pierderi de urină la efort,

fără ca subiectul să aibă dorinţa de a urina).

• O retenţie cronică sau acută de urină poate rezulta dintr-o

paralizie a muşchiului vezical - care face micţiunile lente

şi neplăcute, subiectul trebuind să forţeze pentru a evacua

vezica - sau dintr-o deschidere defectuoasă a sfincterului

în timpul micţiunii.

TRATAMENT. Tulburările ocazionate de o vezică neurologică

constituie întotdeauna un handicap funcţional, psihologic

şi uneori social important. De altfel, ele pot antrena

complicaţii ireversibile (dilataţie vezicală şi renală, infecţii

cu repetiţie, insuficienţă renală) şi trebuie deci întotdeauna

să fie depistate şi tratate cât mai precoce posibil.

• Tratamentul unei vezici hiperactive face apel la medicamente

care relaxează vezica (anticolinergice), adesea foarte

eficace cu preţul câtorva efecte secundare (constipaţie,

uscăciune a gurii). Aceste medicamente servesc, pe de o

parte, la ameliorarea confortului bolnavului (dispariţia

pierderilor urinare şi a necesităţii presante de a urina), pe

de altă parte la împiedicarea vezicii să se deformeze şi

rinichilor să se dilate, cu riscul de a surveni o insuficienţă

renală care impune o creştere pe cale chirurgicală a

volumului vezicii.

• Tratamentul unei insuficiente sfincteriene cuprinde

şedinţe de reeducare pentru a întări musculatura perineală,

luarea de medicamente destinate să crească presiunile

sfincteriene şi, în caz de eşec, implantarea chirurgicală a

unei proteze (sfincter artificial).

• Tratamentul retenţiei cronice sau acute de urină

constă într-un prim timp în luarea de medicamente care ajută

la contractarea muşchiului vezical şi favorizează deschiderea

sfincterelor; în caz de eşec, bolnavul este învăţat să

evite complicaţiile inerente unei retenţii vezicale (infecţii