663 Uter

printr-un tratament antialcrgic prescris preventiv pacienţilor

sensibili în timpul zilelor care preced examenul.

UROKINAZA. Enzimă produsă de către rinichi şi excretată

în urină.

Urokinaza are proprietatea de a degrada fibrina, substanţă

proteică ce intervine în formarea cheagului în cursul

procesului de coagulare a sângelui.

UROLOGIE. Disciplină medico-chirurgicală care se consacră

studiului şi tratamentului bolilor aparatului urinar al

celor două sexe şi ale aparatului genital masculin.

UROPATIE. Orice boală care afectează aparatul urinar

(bazinele, uretere, vezică şi uretră).

URTICARIE. Boală dermatologică ce este caracterizată

prin apariţia de plăci roşii în relief, adesea foarte pruriginoase.

Se disting urticariile acute, care nu durează decât câteva

ore, urticariile cronice, care persistă mai mult de trei luni.

Urticaria acută. Aceasta poate fi cauzată de luarea anumitor

medicamente (analgezice, antiinflamatoare, aspirină),

de o înţepătură de insectă (viespe, albină, ţânţar) sau poate

avea o origine alimentară (căpşuni, condimente, crustacee,

peşte). Mecanismul său este variabil: fie declanşează eliberarea

în organism de histamină conţinută în peretele intestinal,

fie provoacă o reacţie alergică. în sfârşit, unele boli

infecţioase (hepatită virală, mononucleoză infecţioasă, unele

boli parazitare) pot comporta o urticarie în faza lor iniţială.

Urticaria cronică. Cauzele urticariei cronice sunt mult

mai numeroase decât cele ale urticariei acute.

• Urticariile cronice fizice (adică declanşate de factori

fizici), ereditari sau dobândiţi, se clasifică în diferite tipuri:

- urticarie colinergică, urmează eliberării unei substanţe

denumite acetilcolină, conţinută în mod normal în celulele

nervoase; acest fenomen este adesea consecutiv unui efort

fizic intens sau unei presiuni exercitate de un obiect greu

de piele şi este favorizat de sudaţie;

- urticarie la frig, care e frecventă;

- uiticarie la apă, care face periculoase băile în apă de

râu sau de mare;

- urticaria solară, care afectează toate regiunile corpului

expuse la soare.

• Urticariile cronice alergice pot fi provocate de un medicament

sau de zăcutul la pat, dar şi de un pneumalergen

(substanţă alergizantă conţinută în atmosferă: polenuri,

pulberi).

Totuşi, în 30 până la 40% dintre cazuri, cauzele urticariilor

rămân necunoscute.

Simptomele şi semnele urticariei. Ca regulă generală,

urticaria afectează dermul superficial; ea se recunoaşte uşor

datorită asemănării cu leziunile provocate de urzică.

Placardele sunt rotunde, puţin ridicate, rozalii, înconjurate

de o margine albă mai mult sau mai puţin marcată; foarte

mobile şi trecătoare, ele dispar pentru a reapărea în alte

locuri ale corpului, uneori în câteva ore. La unii bolnavi

se observă un dermografism: o placă de urticarie apare în

locul în care pielea a fost frecată. Urticariile colinergice şi

urticariile la apă sunt caracterizate printr-un fel de coşuri

de mărimea unui cap de ac cu gămălie. Urticariile cronice

asociate unei boli generale se traduc prin apariţia de placarde

adesea fixe,simetrice, puţin sau deloc pruriginoase; ele pot

să fie însoţite de o febră uşoară, de dureri articulare şi de

un sindrom inflamatoriu moderat.

Tratamentul urticariei. Acesta constă în administrarea

de antihistaminice pe cale orală sau injectabilă, asociată

uneori cu cea orală a altor medicamente ca cromoglicatul

de sodiu sau ketotifenul, care inhibă degranularea celulelor

numite mastocite, fenomenul care eliberează histamină.

Corticosteroizii, administraţi pe cale orală sau injectabilă,

nu se utilizează decât în urticariile severe. De altfel, îngrijirile

locale ale pielii implică toaleta cu un săpun acid sau

cu apă care conţine oţet şi aplicaţii de lapte care catifelează

pielea.

Cauza urticariei trebuie să fie tratată de fiecare dată când

este posibil, suprimarea alimentului sau medicamentului

responsabil, chiar desensibilizarea. Mai mult, există adesea

un factor psihologic favorizant, al cărui rol poate fi

atenuat cu anxiolitice şi cu o psihoterapie. -> QUINCKE

(edem al lui).

UTER. Organ muscular cavitar al aparatului genital feminin,

destinat să găzduiască oul fecundat pe timpul perioadei

sale de dezvoltare şi să-1 expulzeze atunci când a ajuns la

maturitate.

STRUCTURĂ. în afara sarcinii şi în timpul activităţii

genitale, de la pubertate până la menopauză, uterul este un

organ de dimensiuni mici (7 sau 8 centimetri înălţime),

amplasat în micul bazin, între vezică în faţă, şi rect, în spate,

în formă de con, cu vârful în jos, uterul cuprinde o parte

umflată, corpul uterin, pe care se prind cele două trompe

uterine. Cavitatea corpului uterin este tapetată cu o

mucoasă, endometrul. Extremitatea sa inferioară, colul

uterin, se deschide în vagin.

FIZIOLOGIE. Mucoasa uterină suferă transformări ciclice,

sub influenţa hormonilor ovarieni: stratul său superficial

se elimină în timpul fluxului menstrual. în timpul sarcinii,

oul fecundat se implantează în această mucoasă, iar placenta

se dezvoltă aici. Tunica musculară netedă a uterului, miometrul,

se îngroaşă, ea se contractă pentru a expulza fătul.

PATOLOGIE. Aceasta este dominată de anomaliile fizice

(malformaţii şi malpoziţii), infecţiile şi tumorile benigne

şi maligne.

• Malformaţiile uterului rezultă dintr-o tulburare a dezvoltării

embrionare (organogeneză). Ele cuprind:

UTERULUI 664

- aplazia uterină (absenţa completă sau incompletă a

uterului), care antrenează o absenţă a fluxului menstrual şi

o sterilitate definitivă;

-hemiuterul (semiuterul) sau uterul bicorn, caracterizat

prin prezenţa unuia sau două coluri, care face totuşi posibilă

o sarcină;

- hipoplazia (uterul de dimensiuni mici);

-uterul compartimentat (împărţit, total sau parţial,

printr-un sept), cea mai frecventă dintre malformaţii, care

se găseşte asociată adesea cu o compartimentare a vaginului.

• Malpoziţiile uterului (anomalii de poziţie ale acestui

organ) sunt foarte frecvente. Ele se împart în retroversiuni

(înclinarea corpului uterin spre spate) sau retroflexiuni

(înclinare a corpului uterin care antrenează şi colul cu el)

şi pot provoca dureri în momentul fluxului menstrual (dismenoree)

sau al raporturilor sexuale (dispareunie) sau încă

tulburări ale micţiunii (disurie). Recurgerea la chirurgie este

uneori necesară pentru a suprima durerile.

• Infecţiile uterului ating colul uterin (cervicită) sau corpul

uterin (endometrită). Ele se pot propaga la trompele lui

Fallopio (salpingită). Germenii responsabili sunt de cele mai

multe ori cei ai bolilor transmisibile sexual.

• Tumorile uterului pot fi benigne (fibroame ale corpului

uterin, polipi ai colului uterin) sau maligne (cancere). Aceste

tumori se traduc adesea prin menoragii (sângerări anormal

de abundente în timpul fluxului menstrual) sau prin metroragii

(sângerare, chiar minimă, survenind în afara fluxului

menstrual sau după menopauză).

UTERULUI (cancer al). Cancer genital feminin care

poate afecta fie colul, fie corpul uterin (endometru).

Cancerul colului Uterin. Este cel mai frecvent dintre

cancerele aparatului genital feminin. El ocupă cel de al

doilea loc printre cancerele feminine, după cancerul sânului.

Acest cancer apare mai ales înainte de menopauză şi

la femeia care a avut mai mult de un copil.

CAUZE. Printre factorii de risc se află infecţiile genitale,

mai ales cele cu virus herpetic şi cu papilloma virus, care

sunt boli cu transmisie sexuală; multiplicitatea partenerilor

sexuali; precocitatea vieţii sexuale; faptul de a fi avut mai

mult de un copil.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Leziuni precanceroase caracteristice

(displazie) preced apariţia cancerului. O displazie a

colului sau un cancer la începutul său nu se manifestă adesea

prin nici un semn, dar orice sângerare sau pierdere colorată

cu sânge (după raporturile sexuale, între fluxurile menstruale,

după menopauză) constituie semnale de alarmă.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Displaziile sunt decelabile

în cursul unui examen ginecologic, dar diagnosticul cancerului

de col uterin se bazează pe examenul la microscop

al celulelor prelevate din zona suspectă prin frotiu cervicovaginal.

Un frotiu al cărui rezultat este anormal justifică

un examen vizual local (colposcopie) în cursul căruia este

practicată o biopsie.

Netratat, cancerul de col uterin se întinde, mai întâi local

(la vagin, la vezică, la corpul uterin, la rect). Sunt posibile

metastaze în ficat.

TRATAMENT. Tratamentul face apel la chirurgie şi la

radioterapie, cărora li se asociază sau nu chimioterapia. în

formele de cancer foarte localizate, conizaţia (amputaţia

colului) este uneori suficientă. în formele mai evoluate,

intervenţia chirurgicală, mai mare, cuprinde ablaţia uterului,

a anexelor sale şi a părţii superioare a vaginului; ea este

completată cu o evidare (curăţare) a ganglionilor învecinaţi,

ganglionii iliaci.

DEPISTARE ŞI PROGNOSTIC. Depistarea cancerului de

col uterin implică efectuarea unui frotiu cervicovaginal. La

începutul vieţii sexuale sunt recomandate două frotiuri la

interval de un an, apoi un frotiu la aproximativ 3 ani până

la vârsta de 65 ani, această frecvenţă putând fi crescută

pentru femeile care prezintă risc. Această depistare este cu

atât mai importantă cu cât, dacă poate fi tratat chiar de la

începutul său, acest tip de cancer se vindecă în aproape toate

cazurile.

Cancerul corpului uterin. Denumit şi cancer al endometrului,

acesta survine după 40 ani - în 75% din cazuri

după menopauză. Mai frecvent la femeile care nu au avut

copii, el mai poate surveni şi la femeile care nu au avut

niciodată raporturi sexuale.

CAUZE. Factorii de risc sunt obezitatea, hipertensiunea

arterială, diabetul zaharat, o menopauză tardivă. O hiperplazie

(îngroşare) a endometrului precede adesea cancerul.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Tumora se manifestă prin sângerări:

la femeia care nu a ajuns la menopauză, este vorba

de fluxuri menstruale abundente (menoragii) sau mai ales

de sângerări între fluxurile menstruale (metroragii). O femeie

la menopauză este alertată de reapariţia pierderilor

sângerânde.

DIAGNOSTIC ŞI EVOLUŢIE. Diagnosticul se pune în

urma histerografiei (radiografie după injectarea unui produs

de contrast) şi/sau a histeroscopiei (examen direct al

cavităţii uterine cu ajutorul unui tub dotat cu un sistem

optic), care permite să se realizeze o biopsie sau un chiuretaj

uterin.

Evoluţia cancerului de corp uterin este lentă, întinzându-

se pe mai mulţi ani. Metastazele pot atinge ficatul,

creierul, oasele.

TRATAMENT

• Tratamentul, chirurgical, constă în ablaţia uterului şi a

ovarelor completată uneori printr-o evidare a ganglionilor

iliaci învecinaţi. El este asociat uneori, înainte sau după

operaţie, cu o radioterapie.

V

VACCIN. Preparat de origine microbiană introdus în

organism cu scopul de a provoca formarea anticorpilor (sau

a celulelor ucigaşe) împotriva microbului în cauză.

Prezenţa acestor anticorpi (sau acestor celule) creează

o imunizare specifică împotriva infecţiei sau a toxinei

purtate de agentul infectant corespunzător.

Un vaccin este un germene microbian care a fost adus

în situaţia de a-şi pierde pe cale artificială puterea sa patogenă

pentru a nu-şi păstra decât puterea protectoare. Vaccinurile

sunt obţinute printr-un tratament adaptat, biologic,

fizic sau chimic, al germenilor patogeni.

DIFERITE FORME DE VACCIN. Vaccinurile sunt preparate

după diferite procedee şi sunt disponibile sub mai

multe forme.

• Germenii omorâţi, denumiţi şi germeni inactivaţi sau inerţi,

produc vaccinuri care imunizează prin puterea antigenică

remanentă a germenilor. Utilizarea acestor vaccinuri necesită

injectări repetate şi rapeluri pentru a reînnoi imunitatea;

vaccinurile care protejează împotriva holerei, febrei tifoide,

gripei, tusei convulsive, rabiei, hepatitei virale B sunt

vaccinuri de acest tip, precum şi vaccinul antipoliomielitic

tip Salk administrabil pe cale parenterală.

• Germenii vii atenuaţi antrenează o reacţie imunitară

similară celei pe care ar produce-o infectarea organismului.

Este suficientă o singură injectare. Din această familie fac

parte vaccinurile care protejează împotriva rujeolei,

oreionului şi a rubeolei (asociate adesea în vaccinul R.O.R.),

precum şi cele împotriva febrei galbene şi a poliomielitei.

UAnatoxinele,obţinute prin modificarea chimică şi fizică,

sunt utilizate atunci când toxina unui germene este agentul

patogen principal. Imunitatea nu priveşte decât toxina.

Vaccinurile împotriva difteriei, tetanosului şi botulismului

sunt de acest tip.

VACCINARE. Administrare a unui vaccin care are drept

efect conferirea unei imunităţi active, specifice pentru o

boală, făcând organismul refractar la această boală.

MOD DE ACŢIUNE. Dat fiind că imunizarea activă nu se

instalează decât după câteva zile sau câteva săptămâni de

la administrarea vaccinului, vaccinarea reprezintă de cele

mai multe ori un mijloc de prevenire faţă de o infecţie dată.

Dar ea mai poate fi utilizată, de asemenea, şi pentru a întări

mijloacele de apărare ale organismului faţă de o infecţie

deja instalată (vaccinoterapie). Serovaccinarea asociază

vaccinarea (protecţia pe termen lung) şi seroterapia (acţiunea

imediată); astfel se previne tetanosul la persoanele

nevaccinate în cazul unei răniri, fie ea şi minimă (înţepătură

cu un spin de trandafir, de exemplu).

INOCULARE. După felul vaccinului, inocularea poate fi

făcută pe cale parenterală (subcutanată, intamusculară sau

intradermică) ori, mai puţin des, pe cale orală (vaccinarea

antipoliomielitică, de exemplu). Se recurge astăzi la două

tipuri de vaccinare: vaccinările combinate, care constau în

amestecarea, în momentul utilizării, a vaccinurilor în aceeaşi

seringă şi în inocularea lor într-un singur punct de

injectare în organism; vaccinările simultane, care constau

în administrarea vaccinurilor în diverse puncte ale organismului

sau pe căi de administrare diferite.

VACCINĂRI CURENTE. Vaccinările privesc bolile grave,

frecvente şi evitabile.

• La copil, anumite vaccinări sunt obligatorii, altele sunt

facultative, dar recomandate în mare măsură. Fiecare ţară

propune un calendar al vaccinărilor, în funcţie de condiţiile

epidemiologice care îi sunt proprii, împotriva tuberculozei

(B.C.G.), împotriva difteriei, tetanosului şi poliomielitei

(D.T.P.), dar şi împotriva tusei convulsive - boală infecţioasă

deosebit de gravă la sugarul mic, boală denumită şi

pertussis -, împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei (vaccinul

R.O.R.). O altă vaccinare, mai recentă, permite protejarea

copiilor faţă de Haemophillus influenzae de tip B

(meningită purulentă, epiglotită etc). Acest vaccin poate

fi asociat cu vaccinul împotriva difteriei, tetanosului, tusei

convulsive şi a poliomielitei (D.T.P.P.) se vorbeşte atunci

de un vaccin pentavalent. în sfârşit, în ţările în care mai

bântuie încă bolile zise „pestilenţiale" (holera, febra galbenă,

de exemplu), trebuie practicate vaccinările corespunzătoare.

• La adult, se disting vaccinări de mai multe tipuri: unele

privesc afecţiunile prezente în toate părţile lumii (tetanos,

rubeolă pentru femeile neimunizate prin boală, gripă pentru

persoanele în vârstă sau fragile); altele sunt obligatorii